Încet, cu migală, bucată cu bucată, cușma sfântului lăcaș se primenea. Era un fapt viu. Biserica își lepăda o haină veche, solz cu solz, umplând aerul de mireasma bradului proaspăt tăiat. Iar mirosul acela, proaspăt, pur, te purta repede cu gândul la pădurile din care lăcașul se născuse. Atunci am înțeles că o biserică de lemn e vie, nu ca cea de piatră. E făcută din trunchiuri care odinioară au stat la soare, au crescut cu fiecare strop de ploaie și s-au primenit în fiecare zi. Și pentru că e vie, are nevoie de îngrijire continuă. Dacă nu, se stinge, la fel ca un om.
Starețul mânăstirii de care vă vorbesc știa că are în curte un astfel de lăcaș, unul dintre cele mai vechi din Transilvania, și-l îngrijea ca pe un copil. La reînnoirea acoperișului, avusese grijă de fiecare detaliu, ca tot ce se schimba să fie la fel ca în urmă cu trei veacuri, atunci când biserica își începuse drumul prin vremuri. Dar, cu toată grija lui, ceea ce făcea nu era chiar după buchea legii. Ar fi avut nevoie de sute de aprobări, de munți de hârtie, de comisii de restaurare și, bineînțeles, de bani, numai ca să-și înnoiască acoperișul. Ei bine, mânăstirea lui nu dispunea de toate aceste fonduri și, mai ales, nu dispunea nici de timp. Dacă ar fi așteptat mai mult, acoperișul ar fi putrezit cu totul, s-ar fi surpat, apoi ploile mărunte ale toamnei ar fi desăvârșit distrugerea. Și totul destul de repede, pentru că bisericile de lemn nu sunt la fel de viguroase ca suratele lor de piatră. Se coșcovesc ușor, apoi se lasă pe o rână, ca orice bătrân și, în cele din urmă, se culcă ostenite la pământ. De ridicat nu le mai poate ridica de acolo nicio comisie. Așa că starețul a făcut totul împotriva regulilor și a reușit. Alții nu sunt însă la fel de inspirați ca el.
Ani de-a rândul, pașii m-au purtat mai ales prin Ardeal, acolo unde am văzut zeci de biserici de lemn, toate foarte vechi, monumente istorice protejate prin lege. Multe dintre ele nu avuseseră norocul unui stareț ca cel de care v-am vorbit. Unele se plecaseră deja spre pământ, învinse de vremuri și ploi. Altele, destule, fuseseră "reparate", tot în răspăr cu regulile restaurării. Cei care le ocroteau le înveliseră repede acoperișurile într-o tablă strălucitoare, care te orbea de la kilometri. Și nu cred că poate fi spectacol mai trist decât un sat transilvănean, așezat molcom între dealuri, potopit de verdeața din care se ridică mândră, ca un furnal siderurgic, turla de tablă a bisericii, lângă care stau vrednice florile de plastic de pe crucile de fier din cimitir. Într-adevăr, prin ele nu trece apa, ele nu se mai degradează. Au fost înveșnicite mână-n mână cu tabla și vor dura la fel de mult ca și ea, trecând voioase prin iarna simțului nostru estetic. De soarta aceasta tristă a sutelor de lăcașuri de lemn românești sunt vinovate și autoritățile, cu normele lor complicate, care pot mai mult să încurce, dar și comunitățile locale, care mai degrabă își ridică o catedrală mândră în mijlocul satului (se poate alăturare mai ridicolă?), decât să-și refacă vechea bisericuță de lemn în care li s-au botezat bunicii. Situația este astăzi atât de gravă, încât "World Monuments Fund", o prestigioasă organizație internațională, a constituit anul trecut o listă de 60 de biserici de lemn din România care trebuie salvate rapid, altminteri vor dispărea pentru totdeauna. Pe listă au fost incluse lăcașe din județele Hunedoara, Sibiu, Gorj și Vâlcea, dar cele aflate în pericol sunt mult mai multe. Specialiștii le-au ales pe cele mai valoroase. Proiectul urmează să prindă contur în anul 2014, organizația internațională a dat deja primii bani, dar e nevoie de implicarea susținută a autorităților bisericești și a celor locale. Poate că dacă intervenim în ultimul ceas, vom mai putea salva ceva. Cu multe dintre biserici nu vom mai putea face nimic. Turlele lor au fost transformate deja în furnale. În altele, ploaia spală sfinții de pe pereți. Cu ele ne-am înmormântat și istoria și, odată cu ea, o părticică din sufletul neamului nostru.