Opreşte-te, clipă!

- Au existat în viaţa dvs. momente pe care să fi dorit să le transformaţi în eternitate? -

Omul de zăpadă
Întorc globul de sticlă şi fulgii sclipitori refac pentru câ­teva clipe o ninsoare de argint, care se aşează în stra­turi firave peste căsuţa din ghips şi peste omul de ză­padă aflat lângă ea. Un fragment nostalgic de iarnă arti­ficială, bun de pus pe raft, într-un apartament de bloc, ca să-ţi amin­tească de zăpezile natale. Sau, poa­te, de o altă iarnă, de de­mult...
Peronul gării era foarte aglo­merat şi era normal să fie aşa, căci mai erau doar câteva zile până la sărbătorile Cră­ciunului şi ale Anului Nou. Începuse vacan­ţa şi gru­puri de tineri gălăgioşi şi veseli, echipaţi de munte, se pregăteau să urce în trenul greoi. Mi-am ocupat locul, cu gândul că în câteva ore urma să ajung la Topliţa, pentru ca apoi să schimb trenul cu unul pentru destinaţia finală, Slănic Moldova, în tabăra studenţească de iarnă. Drumul a fost foarte obositor, drum de noapte, într-un tren plin de oameni şi bagaje nenumărate. La Topliţa, am aşteptat două ore într-un frig îngrozitor venirea altui tren. Mai ţin minte din noaptea aceea oboseala, frigul şi cerul încărcat de stele care, poate din cauza gerului, părea că se sting şi se aprind repetat.
Surpriza uriaşă a venit odată cu dimineaţa, devreme, când am ajuns în orăşelul de munte îngropat sub mor­mane uriaşe de zăpadă. Plecasem de la o iarnă cuminte, cu doar câteva urme de omăt, şi am coborât din tren în­tr-o adevărată împărăţie a gheţii şi a ninsorilor fără sfârşit, care aşezau peste lume un aer de sărbătoare. Aşa a început acea primă vacanţă din studenţie, ca o sărbă­toare continuă, generată de bucurie, de dragoste şi de zăpezi ca de început de lume.

Mărul de la prânz
Nu ştiu cum mai arată astăzi Slănicul, dar atunci, în iarna în care l-am văzut eu pentru prima şi ultima oară, părea o aşezare de poveste. Avea tot ceea ce-i trebuia unei staţiuni balneare de munte: vilişoare cochete, în­şirate pe un drum care urca de-a lungul unei văi, poteci care se pierdeau printre copaci îmbrăcaţi în omăt, un parc central, în care zeci de veveriţe, botezate toate "Mariana", de către pensionari, căutau nuci şi alune şi nu se sfiau să urce în braţele celor care le hrăneau. Spre deosebire de imaginea paşnică, aproape idilică a aşe­zării, tabăra studenţească părea un vulcan de veselie. Li­niştea nu stăpânea acolo decât în câteva ore ale nopţii, în rest, concertele, concursurile, întrecerile, dansurile, glumele şi râsetele umpleau străduţele.
Pe Mihai l-am văzut întâia oară la un concurs de să­niuş. Rămăsese fără partener de sanie, risca să nu mai poată participa şi atunci m-a ales, rapid, din mulţimea de pe margine. Poate că el mă văzuse şi îna­inte de asta. Nu ştiu şi nici nu l-am în­trebat, cert este că nu l-am re­fuzat, dintr-o timiditate care în vremea aceea mă făcea să fiu mai mereu retrasă. Cred că mi-a părut bine când m-a ales şi la fel îmi pare şi acum, după atâţia ani. Cu Mihai am trăit cea mai frumoasă poveste de îndră­gostire din viaţa mea.
Nu pot să spun dragoste, căci pentru dra­goste e ne­voie de timp, or noi n-am avut la dispoziţie decât o ju­mătate de zi, câteva ore care au rămas întipărite adânc în me­moria mea afectivă. Ne-am dat pe sanie, am câş­tigat concursul, am râs, am fost bucuroşi, ne-am jucat în zăpadă, am hrănit veveriţele, le-am ademenit lovind do­uă be­ţişoare unul de altul, ca să imităm zgo­mo­tul nu­cilor, ne-am îngropat unul pe altul în zăpadă, şi-atunci a fost aproape-aproape să ne săru­tăm, dar am întors ruşinată capul, am alergat printre copaci stârnind zăpada, ne-am scuturat în cap omătul de pe crengi. A fost un iureş care nu s-a potolit nici atunci când am intrat într-o cârciumioară, ca să bem o cană de vin fiert. Ce-am mai făcut? Ne-am plimbat, ţi­nându-ne de mână, pe aleile parcului, am urmărit asfinţitul roşiatic al soarelui printre crengile încărcate de zăpadă şi, mai către seară, am făcut un om de zăpadă uriaş, mai ciudat cumva, căci avea în burta lui un cotlon în care ne-am ascuns îmbrăţişaţi. Era seară deja şi pri­veam stelele prin găurile ochilor de gheaţă ai omului de zăpadă. Ce­rul părea aproape şi Calea robilor, alburie, îl încălzea. Nu mi-era frig, nu mi-era sete, nu mi-era foa­me. Aveam în buzunar un măr rămas de la masa de prânz şi, târziu, când am ajuns în camera mea, înainte să mă dezbrac, am pus mărul pe masă. M-am aşe­zat pe pat şi m-am uitat la el, singurul martor al ace­lei zile de neuitat. Pe coaja lui lu­cioasă apăruse o boare subţire, ca şi cum şi el ar fi fost viu şi-ar fi respirat odată cu noi.

Sfârşit de poveste
Pe Mihai nu l-am mai văzut niciodată de atunci. A dispărut, de parcă ar fi intrat în pământ. În cele câteva ceasuri în care am fost împreună, am vorbit foarte puţin unul cu altul, atât doar cât a trebuit pentru ca jocul pe care l-am început atunci, pe sanie, să poată merge îna­inte. Nu l-am întrebat de unde era, unde era student, nu ştiu care era numele lui de familie, n-am ştiut unde era ca­zat. Am crezut că ne vom revedea şi a doua zi şi în zi­lele urmă­toare, şi atunci aş fi aflat sigur mai multe des­pre el. Dar aşa? Cât a ţinut tabăra, l-am căutat peste tot, de dimineaţă şi până se întuneca. Am trecut de ne­numă­rate ori prin parc, am străbătut aleile cu veveriţele flă­mânde, m-am dus de câteva ori pe pârtia de săniuş, l-am vizitat şi pe omul de zăpadă, tot mai posac pe zi ce tre­cea, pentru că soarele din timpul zilei îl topea, fă­cându-l tot mai mic şi mai chircit. Zilele care-au urmat au fost tot mai triste şi mai goale. Nu-mi mai plă­cea Slănicul, străzile lui întortocheate, pline de studenţi aflaţi la plimbare, nu-mi mai spu­neau nimic. Eram tristă că nu-l mai vedeam pe Mi­hai. Seara, când mă întorceam obo­sită în ca­meră, îmi doream să se încheie tabăra cât mai cu­rând, ca să pot pleca acasă. Şi-am ple­cat, în­tr-o noap­te la fel de friguroasă ca la ve­ni­re, cu un tren la fel de plin de oameni şi de bagaje. Şi de data aceea, stelele păreau că se aprind şi se sting, poate din cauza gerului care încreme­nise lumea şi a nopţii ce părea fără sfârşit.

Jocul
Multă vreme după aceea m-am tot întrebat ce s-a pu­tut întâmpla atunci cu noi, cu mine şi Mihai. Cu mine, mai degrabă. De ce a fost atât de intensă acea jumătate de zi, în care am schimbat cu omul acela doar câteva vor­be? Ce minune a făcut ca atâta timp cât am fost îm­preună, timpul să nu mai fie stăpân peste noi? Cum am putut să ne rupem de toţi şi de tot ceea ce ne înconjura şi să trăim doar pentru bucuria noastră? De ce atunci a fost zăpada mai frumoasă ca oricând? De ce parcul a pă­rut nesfârşit? De ce până şi sania răspândea în jurul ei omătul în cercuri mai largi şi mai sclipitoare ca altă­dată, care se închideau după ce treceam? De ce ? Cum a fost posibil să trăiesc atât de intens în câteva ceasuri, să simt atât de mult, încât să-mi pot aduce aminte şi acum, după zeci de ani, de clipele acelea?
Cu înţelepciunea de acum (care nu face însă întot­deauna lumea mai frumoasă, ci doar mai aşezată şi mai uşor de suportat) aş putea spune că totul a fost posibil pentru că în momentele acelea ne-a fost dat să trăim, să simţim, până în cele mai tainice fibre ale fiinţei, bucuria de a fi împreună. Şi, mai ales, pentru că am trăit atunci cu toată puterea, doar la timpul prezent, fără calcule de viitor şi fără întoarceri în trecut. Am smuls clipei tot ceea ce putea da în acel joc al dragostei şi-al întâmplării.
Jocul ne-a ajutat să nu părem stângaci, să nu fim penibili, să nu ne întristăm, chiar dacă greşeam ceva, să vedem doar partea hazlie a fiecărui lucru, să strălucim şi noi, ca şi cum ne-am fi hrănit din măreţia frigului, să ardem într-o clipă ca şi cum doar pentru asta am fi fost născuţi şi sortiţi. Să concentrăm, precum efemeridele, în câteva ceasuri, intensitatea unei vieţi întregi. De fapt, tot jocul ne-a ajutat să ne izolăm de ceilalţi, să trăim ca-ntr-un cocon de mătase, în care până şi cele mai întu­ne­cate umbre păreau argintii.
Cam atâta despre joc. În ceea ce priveşte întâm­pla­rea, însă, ar fi mai multe de spus, dar cred că trebuie toa­te păstrate sub acea lumină tainică pe care Dum­ne­zeu o lasă din când în când (poate doar atunci când e prea singur) în jurul oamenilor. De ce eu şi nu altcineva, de ce el şi nu altul?
Uneori m-am gândit că poate ar fi interesant dacă ne-am mai vedea încă o dată. Să verificăm dacă în al­chi­mia îndrăgostirii metalele rare şi nobile s-ar putea în­tâlni din nou. Dacă momentele acelea, clipa aceea de fericire curată ar putea deveni veşnicie. Alteori, mă mul­ţumesc să cred că amintirile răscolite nu mai au pu­terea clipelor de demult. Şi-atunci îi întind, ima­gi­nar, lui Mihai, un măr. Câteodată, nu se întâmplă ni­mic, dar au fost şi clipe în care "am văzut" cum pe coa­ja lui lu­cioasă a apărut o boare fină, strălucitoare, ca o ninsoare de argint, care se aşează în straturi firave, în­tr-un glob de sticlă, pe o căsuţă de ghips şi pe omul de zăpadă de lân­gă ea.
OTILIA ŢEPOSU

O iarnă de vis

Nu ţin minte să fi dorit vreodată să-i spun clipei să ră­mână cu mine veşnic - un cuvânt care, de câte ori îl aud, mă cutremură şi îmi dă frisoare metafizice, de par­­că ceva abstract şi greu de definit ar pune brutal în­­tre paranteze întreaga mea făptură trecătoare. Nu ţin minte deci o clipă anume, şi asta ar trebui să-mi dea de gândit. Înseamnă că ceva nu e în regulă cu mine, cu biografia mea. Înseamnă - altfel spus - că, fără inten­sităţi maxime de fericire, am cam trăit de pomană.
Cu siguranţă, ar fi trebuit în mai multe rânduri să-i spun clipei să rămână, măcar un timp, alături de mine: când m-am îndrăgostit prima oară şi scriam numele iubitei pe zăpadă sau pe geamul aburit al autobuzului; când mi s-a publicat primul reportaj într-un ziar din Bacău sau când, peste nişte ani, s-a născut fata mea, Violeta. Ezit însă şi simt că nu pot pune pe acelaşi plan fericirea explozivă şi extrem de trecătoare a reuşitei la facultate, cu bucuria matură şi gravă pe care am trăit-o când am deschis pentru prima oară, încă mirosind a cerneală tipografică, volumul meu de debut, Povestiri terminate înainte de a începe.
Sunt suma constantă a numeroase eşecuri supra­pu­se pe doar câteva reuşite. Sunt ceea ce am trăit până acum - cu bune şi rele, cu răbufniri explozive de ener­gie, stârnite ca din senin, într-o mare letargică de lene­vie. Hibrid temperamental cum mă ştiu, încerc să mă accept şi să mă împrietenesc, atât cât pot, cu mine în­sumi. Nu e o convieţuire uşoară. De multe ori, eu cu si­nele meu ne certăm şi intrăm în dispute grele şi com­plicate, pen­tru ca, într-un final, să ne regăsim reciproc, cu îmbră­ţişări, promisiuni şi lacrimi, ca doi etern în­dră­gostiţi.
Dacă ar fi, totuşi, să mă întorc în timp şi să aleg din toate o clipă anume, ezit între prima mea vizită la Paris şi o iarnă de vis, petrecută la bunicii mei, undeva între Iaşi şi Vaslui, sub umbra Mânăstirii Dobrăvăţ şi cele­bra Movilă a lui Purcel, unde, într-o casă bătrână şi lip­sită de orice confort urban, am redescoperit bucu­riile simple şi elementare. Bucuria sonoră a lemnelor ca­re pocneau în sobă şi mirosul ameţitor al rufelor ţi­nu­te în ger. Bucu­ria somnului întrerupt la miezul nop­ţii, ca bunica să scoată chiar atunci din cuptor cozo­nacii pufoşi, însemnaţi cu semnul crucii şi nucă multă la mijloc, dim­preună cu spectacolul gutuilor coapte în rolă, cu puţin zahăr deasupra, a magiunului păstos, cu sâmburi de cai­să zdrobiţiînlăuntru, şi a strugurilor uşor stafidiţi, scoşi cu multă grijă din balotul de paie al unui "zemnic" ră­co­ros, cu trepte abrupte şi uşor alu­ne­coase de pământ. Atunci, în acea iarnă în care bunelul tre­bă­luia ascuns în "remiză" o sanie cu tălpici de lemn (surpriza lui de Moş Nicolae), iar bunica mociorlea la ceaun cei mai grozavi cartofi înăbuşiţi pe care i-am mân­cat vreodată, atunci, zic, am înţeles ca o stră­ful­gerare gravă şi neputincioasă că, în lupta cu urâtul lu­mii acesteia nu este decât o sin­gură cale: cea a sim­plităţii şi a lucrului fă­cut cu drag. E calea pe care o ştiu poeţii ade­văraţi, aşa cum o ştiu că­lugării bătrâni, care obiş­nuiesc să se roage în ritmul afun­dat al pa­şilor, în ritmul florilor şi al dimineţii, ase­me­nea bătrânului părinte Nicodim de la Cras­na, care, cu un şorţ atârnat de gât şi mâinile pline de ţărână, stă în fiecare dimineaţă aplecat deasupra ghivecelor de găl­benele şi irişi violacei, le mângâie frunzele alun­git de­licate şi le vorbeşte şoptit, îndem­nân­du-i să crească, să se bucure de strălucirea şi căldura lui Dum­nezeu.
Am multe amintiri plăcute, dar niciuna nu întrece în intensitate imaginea încăperii în care trăiau bunii mei, frumoşi şi curaţi ca o icoană. Uneori, când mă încearcă ascuţişul zdrelit al unei depresii mai puternice, mă las cu capul pe umărul unei amintiri cu bunelul sau bunica. Mă las mângâiat şi purtat de gânduri, simţind în nări aromele de pelin şi iarbă proaspăt cosită. Arome vii şi fructate. Arome care mă fac să merg pe stradă şi, brusc, amintindu-mi de copilărie şi de clipele ei de răsfăţ, să am aşa, vagul şi plăcutul sentiment că-mi fuge cerul de sub picioare!
SORIN PREDA

Cupola de iasomie

Aveam 20 de ani când am înţeles că unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este bucuria vieţii. Bucuria de a-ţi trăi viaţa prin toţi porii, zi de zi, clipă de clipă. Viaţa, cu micile ei întâmplări nesfârşite, îmbătătoare şi suave, ce ne aşteaptă mereu, dincolo de greutăţi, ca o răsplată îngerească neştiută. Ceva m-a schimbat atunci, la 20 de ani, făcându-mă să văd viaţa altfel. Să mă bucur de fiecare dintre micile puncte inefabile de fericire pe care mi le dăruia. Am trăit atunci ceva cu totul aparte.
A fost un vis frumos, un vis atât de intens şi de adevărat, încât m-a urmărit şi mă va urmări toată viaţa. Alţii l-ar numi experienţă în afara trupului. Tot ce pot să spun eu este că l-am trăit cu adevărat. Se făcea că eram pe o plajă inundată orbitor de soare. La un moment dat, am început să mă desprind de nisip şi de oamenii care se scăldau fericiţi în apă şi în lumină. Iar asta nu mi s-a părut deloc straniu. Pluteam prin aer, ridicându-mă iute. De-acum, eram bine peste orizont, până şi marea se micşorase şi se făcuse un ciob de oglindă strălucitor. Mai târziu, am simţit deasupra mea şi apoi lângă mine o adiere. Atunci am început să cobor. Am întors capul şi L-am văzut lângă mine, ocro­titor, pe însuşi Mântuitorul nostru. Era acolo, plu­tea şi El lângă mine, în nişte straie albe - poate de raze, poate de nori... Şi încet, încet, zâmbind tăcut şi blând, m-a adus prin cer, înapoi. Ca de la sine. Plaja scăldată în soare cu oamenii ei fericiţi a început să se apropie iar de mine. Şi când i-am atins nisipul cu picioarele, m-am trezit. În vremea asta, eram la spital, şi doctorii se luptau să mă salveze dintr-o moarte clinică violentă şi profundă. Când m-am trezit şi m-au văzut şi întreg, doctorii s-au închinat, ca în faţa unei minuni. Şi poate că a fost minune adevă­ra­tă visul acela care mi-a schimbat viaţa, fă­cându-mă s-o văd complet altfel. Căci atunci avu­sesem o infecţie virală atât de puternică, în­cât şansa mea, chiar scăpat miraculos din moar­te, să nu rămân decât o legumă, fusese de unu la un milion. Din clipa aceea, am simţit că pri­misem şi un dar binecuvântat: să mă bucur de frumuseţea zilnică a vieţii, cu secundele ei de linişte, mici - ca nisipul plajei din vis.
Asta nu însemna cu nu aşteptam şi orele astrale ale vieţii. Orele fericirii fără de seamăn, trăită până atunci doar în visul meu cel straniu, de din afara trupului. Orele acelea ştiam că vor veni. Nechemate. Fericirea absolută mi se părea o himeră, dar gândul ăsta nu mă descuraja. Pâ­nă la urmă, viaţa mea toată fusese o goană, de gât cu visele şi himerele. Vânate cu răbdarea şi în­căpăţânarea unui haiduc. Începând cu dragos­tea absolută. Dragostea care să-mi dăruiască bobul de diamant al fericirii supreme, pentru care să strig şi eu, deodată cu Faust: "Opreşte-te, clipă, că prea frumoasă eşti!". Şi de câte ori trăiam, alături de o fată, vreo întâmplare frumoasă, mă gândeam: "Să fie asta clipa cea de neoprit?". Şi cred că trăiam aşa pentru că, tot pe la 20 de ani, începuse mă pasioneze, ca o frumoasă obsesie, teribilul pact pentru care Faust îşi lăsase viaţa în mâinile lui Mefisto. Şi cum pe atunci zilele toate mi se păreau aşa de frumoase, mă încerca o teamă - fizică, aproape - că timpul meu se poate opri. Oricând şi în orice clipă. Fără ca să-l rog eu. Ca un abur de himeră.
Puţin mai târziu, mama mi-a spus o poveste care m-a tulburat. Şi care mi-a lămurit, poate pe căi ne­ştiute, atracţia mea pentru Faust şi pentru acel cutre­mu­rător pariu cu fericirea. Mama mi-a spus că îmi ale­se­se numele de Valentin după opera "Faust", de Gounod. Mare devoratoare de operă, mama fusese impresionată de curăţia lui Valentin, fratele Margaretei, cel care se luptă, ca un sfânt militar, cu diavolul. Mai apoi, când viaţa începuse să mă înghesuie, m-am gândit că mama mi-a menit fără voie, odată cu verticalitatea acelui Valentin, şi ceva din tragismul lui. Pe atunci, încercam cu îndârjire să caut clipa fericirii numai în dragoste. Şi drumul iubirii mă înfrânsese de câteva ori. Dar am ieşit întărit şi îmbogăţit din aceste iubiri frumoase şi teribile. Căci "Cine, fiind iubit, este sărac?". Şi chiar am strigat atunci, de fericire: "Opreşte-te, clipă!". Şi clipele s-au oprit, agăţate între stele.
Cu toate astea, când mă gândesc la fericirea cea egală şi continuă şi fără de margini, nu de dragoste îmi aduc aminte! Ci de încă o întâmplare magică din adolescenţa mea. Mi s-a întâmplat în grădina casei de lângă Biserica Caşin, din Bucureşti. Acolo, în amestecul acela imperial de viţă-de-vie, flori, piersici şi smochini - trona bunicul meu. El era călăuza, el era magicianul meu, care mă purta toată ziua cu poveşti, prin raiul acela mic. Raiul făcut cu mâna lui. Încât, mulţi ani, nici n-am simţit nevoia să ies din grădină, eu, care altminteri eram un argint viu, greu de adunat de pe străzi de o familie în veşnică stare de alertă. Şi, într-o bună zi, văzând bunicul că mie îmi plăcea să stau, să scriu şi să visez pe acoperişul bucătăriei de vară din grădină, mi-a pregătit pentru anul următor o surpriză teribilă. Cum a făcut el, cum nu, dar a reuşit cu foarfeca lui de grădinar să "înveţe" nişte tufe rebele de iasomie să se caţăre peste acoperişul bucătăriei de vară. Aşa a încropit bunicul pentru mine o gigantică boltă de iasomie. Subbolta aceea de miresme fără sea­măn, mă căţăram zi de zi, visând un vis neţărmurit. In­tram sub boltă şi o fericire neasemuită şi continuă mă prindea brusc, ca într-o cămaşă ocrotitoare. Acolo, ori­ce întâmplare, cât de mică, devenea viaţă trăită la ma­xi­mum. Atât de intensă era fericirea ce-o trăiam sub bol­ta de iasomie, încât mi se părea că dacă voi înde­păr­ta puţin florile gingaşe, cu mirosul lor ameţitor - am să Îl văd pe Dumnezeu zâmbindu-mi îngăduitor. Sub bolta de iasomie, timpul se oprise fără veste, demult.
Nu voi uita în veci mireasma de atunci! Visul trăit aie­vea. La fel ca şi visul meu salvator, cu Iisus. Şi ori de câte ori pare că viaţa se mai răsteşte un pic şi la mi­ne, mă strecor iute sub bolta de iasomie, pe care o port undeva, adânc, în sufletul meu. Bolta de iasomie - ar­mătura mea de fericire. Pentru care nicio clipă n-ar fi de-ajuns să stea în loc.
VALENTIN IACOB