Îngerii se desprind de pe tencuiala mânăstirii şi plutesc încet deasupra oamenilor care se roagă. Miroase a smirnă şi a tămâie, e linişte şi e bine. Când o să fiu mare, o să vreau o cădelniţă exact aşa cum are preotul ăsta. Şi haine ca ale lui, albastre, o să vreau. Ca o fustă sub care să te piteşti. Şi o să umblu prin oraş cu cădelniţa mea şi o să umplu oraşul cu fum de tămâie. O să fie tot timpul ceaţă în oraşul ăsta, dar nu orice fel de ceaţă, ci o ceaţă cu miros de biserică, prin care zboară îngerii. Da, asta o să mă fac când o să fiu mare. M-am gândit, e o meserie bună. Am trei ani, preotul trece prin mijlocul bisericii, lumea se dă la o parte, îi atinge odăjdiile, i le sărută. Bunica mă înghionteşte, îmi spune că trebuie să fac la fel, îmi e cam ruşine, dar fac şi eu la fel. De la ruşine, când mă întorc la locul meu, nu mai văd îngerii, mă tot uit după ei, dar nu mai fâlfâie niciunul. S-au aşezat cu toţii fix în picturile unde erau şi mai înainte. Doar unul pare să-mi zâmbească, ca şi cum ar şti că l-am văzut, dar nu sunt foarte sigur: am trei ani şi mi se par prea multe lucruri. Apoi primesc împărtăşanie. Îmi place gustul, m-aş împărtăşi în fiecare zi, păcat că e doar o linguriţă, să ajungă la toată lumea. Ieşim de la slujbă, lumina e mare şi albastră, aproape că uitasem cum arată, arată frumos, mai frumos decât lumina de candelabru. Acum aş vrea să mă joc, dar bunica îmi spune că trebuie să aprindem lumânări pentru vii şi pentru morţi. Mă gândesc la morţi, dar nu cunosc niciunul, am trei ani şi toate lucrurile şi toţi oamenii sunt la locul lor. E mai bine aşa.
Am patru ani, mă plimb pe lângă mânăstire. Soldaţii sunt dincolo de gard, au puşti şi pistoale şi păzesc. "Ce păzesc?", întreb, "Peleşul", îmi spune bunicul. "De ce?", zic. "Pentru că acolo vine Ceauşescu şi nu vrea să fie deranjat", zice bunicul. Mă uit la soldaţi şi mi-e frică de ei. Ar putea să mă împuşte, sunt răi şi d-aia au puşti şi pistoale, ca să te împuşte. Mă uit dincolo de gard, pe furiş, văd brazii înalţi şi aud apa care curge, apa curge tare frumos, aş vrea să o văd şi nu o văd, nu mă lasă soldaţii care îl păzesc pe Ceauşescu. Mă gândesc la Ceauşescu, la televizor e numai şi numai el, el şi Elena, el care iubeşte copiii, el care taie panglici de fabrici şi uzine, copiii vin la el şi sunt atât de fericiţi, dar, uite, de fapt, nu e chiar aşa, îmi zic, eu sunt copil şi aş vrea să vin la el, la Peleş, să văd apa care curge, pădurea şi castelul în care stă, dar a pus gard şi soldaţi cu puşti şi pistoale care să-l păzească. Asta înseamnă că nu e atât de bun şi nici nu iubeşte copiii, totul e la televizor, ca să ne păcălească. Nu-i spun toate astea bunicului, îi spun doar că nu înţeleg de ce trebuie un om să aibă un castel, o pădure şi o apă numai şi numai ale lui, să le păzească cu puşti şi pistoale şi să nu lase pe nimeni înăuntru. "Sunt ale lui?". "Nu", îmi spune bunicul şi mergem mai departe.
Am şase ani şi sunt pe Calea Codrului, sunt cu Uca, iar pe Calea Codrului e umbră ca întotdeauna, dar cel mai umbră e la casa lui Iorga. Casa lui Iorga e într-un fel de groapă, sunt brazi mari în jurul casei lui, Iorga n-a avut niciodată lumină când venea la casa de aici, Iorga avea barbă lungă şi ţinea toată ziua becul aprins, pentru că Iorga era foarte deştept şi scria cărţi, dar n-avea cum să le scrie în casa asta unde e tot timpul atât de întuneric. În casa lui Iorga n-am văzut pe nimeni niciodată, şi doar am trecut pe Calea Codrului de atâtea ori, ultima oară când a fost aici cineva, a fost chiar Iorga, demult, şi n-a fost aşa de bine. Toţi oamenii mari din jurul meu ştiu, iar eu ştiu de la ei. Pe poarta asta de fier, care acum e ruginită şi aproape căzută, au intrat într-o noapte nişte oameni răi, care se numeau legionari, l-au găsit pe Iorga cum scria la vreo carte de a lui, l-au prins de barba lui lungă, l-au scos afară, l-au luat cu ei şi l-au omorât undeva, departe. Am şase ani şi, ori de câte ori trec pe lângă casa asta plină de întuneric, îi văd pe legionari cum îl târăsc de barbă pe Iorga şi înţeleg de ce nu poate fi lumină aici. Perdelele sunt trase, şi n-am curaj să mă apropii de ferestre. Sunt sigur că dacă m-aş uita înăuntru, l-aş vedea pe Iorga aşezat la birou, cu un morman de hârtii în faţă, şi sigur că m-aş speria îngrozitor, pentru că asta ar însemna că văd
Am opt ani şi tot oraşul e al meu. Suntem toţi pe stradă şi ninge, tot ninge, zăpada e atât de mare, că ne-am şi plictisit de câte cazemate am făcut, avem sănii, iar a mea e mică şi vrăjită, închid ochii şi zboară singură, trec de viteza luminii, toţi ceilalţi rămân mult în spate, casele nici nu mai există, le văd şi dispar într-o secundă, tot cobor şi cobor pe Aosta, trec de primul pod, trec de fabrica de mănuşi, deja nu mai văd nimic, doar zăpadă şi iar zăpadă, sania face scântei, am prins gheaţă şi ţip, gata, sigur o să ajung în Centru, o să trec de linia ferată, şi, de la atâta viteză, o să mă înfig fix în Munţii Baiului, buuuum!, sania mea o să sape un tunel în munte, o să ajung sub cabana Piscul Câinelui, n-o să mă mai vadă nimeni, n-o să mă mai întorc niciodată, o să dispar cu viteza luminii. Mi se pare că am ajuns abia la al doilea pod, nu sunt sigur însă, zăpada mi-a intrat în ochi, am început să mă sperii, încerc să frânez, dar sania nu mă ascultă, frânez, frânez, simt cum mă aplec pe o parte, simt cum mă rostogolesc, gata, asta e, mor, sigur mor, mă tot rostogolesc, deci aşa e când mori, nici nu doare prea tare, ba da, un picior, mi l-am prins sub sanie,
Am 13 ani, tot oraşul e al meu. Ştiu potecile, treptele, scurtăturile, casele. Mă tot gândesc ce e dincolo de munţi, dincolo de pădurile pe care le văd, dincolo. Trebuie să ştiu unde duce fiecare fir de apă, trebuie să simt ce se întâmplă cu poienile mele, atunci când se lasă noaptea. Adorm la soare, pe Stânca Cerbului. Vreau să aud cum foşneşte piticul care locuieşte aici, pentru că aici locuieşte un pitic, pentru că mulţi îi spun stâncii ăsteia pe care sunt acum, Stânca Piticului. Îl aud, e aici, e linişte, aud pădurea, aud oraşul departe, trenurile de pe vale, lumea s-a oprit, sunt eu şi piticul de la Stânca Cerbului şi deasupra noastră, încet, foşnit, o telecabină care urcă spre Cotă. E bine, n-aş vrea să fie altfel. Mi-e dor şi dorul e cu mine, ştiu că am să fac ceva cu toate astea, nu ştiu ce, dar ştiu că tocmai d-asta e bine. Văd stâncile Sfânta Ana, piticul a adormit, nu vreau să-l trezesc, cobor. O iau încet, în jos, pe lângă casa în care locuiesc fantome. Noaptea le poţi vedea cum trec pe la ferestre, eu le-am văzut şi ştiu, casa asta pietroasă, umbroasă, tăcută şi închisă. Urc încet, pe Poiana Malaxa, ascult toaca şi clopotul de la mânăstire, trenurile de pe vale, e atât de bine aici, atât de bine, urc mai departe prin pădure, apoi pe Calea Codrului şi mai departe, până la cariera de gunoaie, rămân şi aici, şi aici e bine, seara vor coborî urşii, acum sunt doar eu şi nişte câini, merg mai departe, ajung pe pista de bob, nu e nici ţipenie de om, trec, urc, ajung la Sfânta Ana, intru în grota de acolo, se înserează, mă opresc la izvor, beau apă în tihnă, încet, pe săturate. N-aş vrea să plec, dar plec. Sunt foarte îndrăgostit de o fată, aş ţine-o în braţe, dar nu ştiu cum.
Am 20 de ani, oraşul se schimbă, începe să nu mai fie al meu, ci al oamenilor care îşi petrec revelionul aici, aruncă petarde, merg cu ATV-ul, îşi construiesc case peste case, zeci, sute, mii de alte case. Case pe care nu le cunosc, case care nu sunt ale mele, sunt ale lor. E noapte, e revelion, mă îndrept de unul singur spre Sfânta Ana, las în urmă vuietul unui oraş nou, mă tot duc înspre pădure. Au început artificiile, e un bombardament întreg, sunt singur, un pic trist, de aproape, de foarte aproape, mă priveşte un lup. Îl privesc şi eu, îi spun la mulţi ani şi mă întorc spre casă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
