Pe internet circulă o poveste anonimă despre un copil ce întâlneşte pe stradă un om care îi zâmbeşte atât de frumos, încât îl face să creadă că este un înger. O poveste pe care mi-a evocat-o zâmbetul direct, curat şi blând, al doctorului Gabriel Hila, când l-am întâlnit prima dată, la un eveniment cultural, într-o librărie bucureşteană. Zâmbetul său emană atâta bunătate, încât probabil că şi pacienţii îl cred pe dr. Hila un înger. Iar pentru unii, chiar se dovedeşte a fi. De altfel, dr. Hila se consideră nimic altceva decât un instrument al lui Dumnezeu.
Născut în 1958, la Bucureşti, numele nu-i este nici nemţesc, nici unguresc (aşa cum presupunea lingvistul Iorgu Iordan), ci neaoş românesc, cu o sorginte pierdută în negura vremii. "E un nume rar, însă românesc, pentru că provine dintr-un singur loc: de lângă Sibiu, Şinca Mare, o comună atestată din secolul al XIII-lea, în care au trăit şi saşi, odată, dar în care toţi Hila suntem români sută la sută".
Din 1986, lucrează la Centrul Clinic de Urgenţă de Boli Cardio-Vasculare al Armatei din Bucureşti.
L-am provocat pe dr. Gabriel Hila la un dialog despre credinţa în Dumnezeu, pentru că este unul dintre intelectualii care nu se feresc să vorbească deschis despre aceasta. Şi pentru că din experienţa fiecăruia putem avea un folos, spre mântuirea noastră.
"Medicina nu e doar ştiinţă, ci şi artă"
- Din păcate, medicina este considerată în prezent ca o preocupare în care se manifestă plenar şi exclusiv ştiinţa şi precizia. Sigur că ea este o ştiinţă, numai că nu este inginerie, aşa cum ameninţă să se transforme în ultimii ani. Medicina este o îmbinare între ştiinţă şi artă, fiindcă nu te poţi baza numai pe cunoştinţe, pe tehnică, pe imagistică... Cunoştinţele tehnice sunt esenţiale, dar fundamental este şi flerul, ori intuiţia, dacă vreţi. Diferenţa dintre un medic corect, poate chiar bun, şi unul excelent o dă componenta artistică şi flerul.
- În ce constă componenta artistică?
- Arta constă în a lua decizia cea mai potrivită, având la dispoziţie mai multe opţiuni care, în teorie, sunt toate bune. Arta din medicină este motivul pentru care niciodată un medic nu va putea fi înlocuit de un robot. Pacienţii reacţionează diferit la o patologie asemănătoare şi la aceleaşi tratament. Un medic "artist" simte, dincolo de ştiinţă, ce trebuie să facă de la un caz la altul, pentru a ameliora sănătatea unui pacient sau pentru a-l vindeca. Ştiinţa este trecută prin filtrul experienţei şi este dublată de arta medicului. Arta medicală este creaţie, nu meşteşug. Nu toţi medicii sunt creatori, dar aceia care ating excelenţa în practică, precum şi marii inventatori şi inovatori din medicină, sunt artişti. Arta te face să vezi şi să înţelegi lumea altfel, iar această imagine contrazice uneori cifrele şi măsurătorile.
- Faptul că aţi ales ca specialitate cardiologia e legat de viziunea dvs. artistică asupra medicinei? Cardiologia se ocupă de inimă, un organ considerat sediul dragostei, al credinţei, al curajului, al generozităţii, dar şi al artei - care izvorăşte din emoţie...
- Am ales să fiu cardiolog, aşa cum am ales şi să devin medic, pentru că aşa am simţit că trebuie să fac. Nu a fost o alegere raţională, deşi, fiind fiu de medic şi trăindu-mi multe zile de copilărie în spital, m-am simţit întotdeauna bine în acest mediu şi mi-am dorit să pot ajuta. Dar dincolo de ce am gândit despre medicină, mai puternic este ce am simţit: o chemare. Acum sunt convins că această chemare a fost de la Dumnezeu, care mi-a hărăzit un anumit rost pe lume. Întorcându-mă la întrebarea dvs., vă răspund că a fi cardiolog presupune mai puţină creaţie şi mai multă exactitate. Arta are şi ea normele ei, chiar dacă, de la artist la artist, pot apărea şi reguli noi. Intru însă puţin în jocul propus de dvs. şi vă reamintesc că, din punctul de vedere filosofic, occidentalii sunt cei care consideră inima aşa cum aţi descris-o, în schimb, orientalii cred că organul esenţial în viaţa emoţională sunt plămânii. Pe de altă parte, "te iubesc din toată inima" sună mult mai bine decât "te iubesc din toţi plămânii". (Zâmbeşte.) Cred că Dumnezeu a fost foarte generos cu noi, românii, pentru că ne-a pus la răscrucea dintre Occident şi Orient, ceea ce ne permite să vedem viaţa cu toate nuanţele ei şi să recunoaştem interdependenţa dintre inimă şi plămâni. De altfel, din perspectivă strict medicală, dacă se îmbolnăveşte inima, obligatoriu se îmbolnăvesc şi plămânii, şi invers.
"N-am trăit miracole, dar am simţit permanent o protecţie divină"
Medicina nu înseamnă inginerie
- Cu această introducere, vă propun să intrăm în miezul subiectului acestui dialog. Aţi crezut dintotdeauna în Dumnezeu sau aţi cunoscut o convertire la maturitate?
- Copilăria, adolescenţa şi o bună parte din tinereţe, deci din perioada de formare, mi-am petrecut-o sub regimul comunist. Se ştie că atunci credinţa nu se preda în şcoală, iar manifestările de credinţă erau sancţionate, dacă erai o persoană mai cunoscută. Prin urmare, n-am primit o educaţie religioasă şi nici imboldul de a mi-o face cumva. Cu toate acestea, întotdeauna am crezut în existenţa lui Dumnezeu. Bunicii mei ardeleni, la care îmi petreceam vacanţele, dar şi părinţii, erau credincioşi, fără să facă mare caz de asta. Nu-mi amintesc să-i fi văzut pe bunici sau pe părinţi mergând la biserică, dar ştiu că se rugau. Mai târziu, am aflat că mama, care purta cruciuliţă la gât şi pusese mai multe icoane în casă, mergea la biserică, dar era foarte discretă. Însă, nu de la ea, ci de la bunici am învăţat să spun "Tatăl nostru" şi "Înger, îngeraşul meu". Le spuneam în fiecare seară. Pe de altă parte, educaţia pe care mi-au dat-o părinţii a fost conform preceptelor creştine, după cum m-am dumirit mai târziu. Iar cea mai creştină persoană, din punct de vedere al comportamentului, pe care am cunoscut-o vreodată, a fost tatăl meu. Tatăl meu, pe care nu l-am văzut niciodată intrând într-o biserică.
- Aţi crezut întotdeauna că există Dumnezeu, dar nu aţi avut propriu-zis o viaţă religioasă...
- Nu. Ştiam că există Dumnezeu şi i-am simţit prezenţa în permanenţă. Dar nu am fost la biserică înainte de căderea regimului comunist.
- De unde ştiaţi despre existenţa lui Dumnezeu? V-a spus cineva sau aţi trăit ceva special?
- N-am trăit miracole, dar am simţit permanent o protecţie divină. Dar şi alte tipuri de intervenţie divină. De exemplu, la începutul carierei mele de cardiolog, când unui pacient de-al meu i se înrăutăţea situaţia, eu simţeam, oriunde m-aş fi aflat, acasă, ori în vacanţă. Mi se întâmpla să mă trezesc cu acest sentiment noaptea, să mă îmbrac şi să merg la spital, iar când ajungeam, asistenta credea că mă chemase cineva. Astfel de avertizări am primit timp de vreo şapte ani. Pe urmă au încetat. Şi cred că din vina mea. Mă simţeam foarte obosit de ce mi se întâmplă, era o încordare permanentă, nu mai aveam tihnă şi linişte, fiind gata să intervin de câte ori eram sesizat de acel sentiment inexplicabil. Şi, probabil că Dumnezeu mi-a luat harisma aceea. Fie pentru că îşi făcuse lucrarea cu mine, fie pentru că nu m-a mai considerat potrivit, de vreme ce gândeam că sunt obosit şi că nu ştiu cum să fac să scap de asta. Dar şi înainte, şi după acest lung episod, au mai fost ocazii în care am simţit că Dumnezeu m-a salvat din situaţii grele, iar o dată, chiar de la moarte. Desigur, a făcut-o prin intermediul unor oameni. Dar omul potrivit, prezent în momentul în care aveam nevoie de el, a fost acolo pentru că Dumnezeu a vrut. Nu vreau să intru în amănunte, însă ştiu ce am trăit.
"Totul s-a petrecut treptat şi firesc"
În Ţara Sfânta, la biserica Buna Vestire
- Aveam conştiinţa că treburile mele sunt tot treburile lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu duceam propriu-zis o viaţă religioasă, eram convins că am o relaţie cu Dumnezeu directă, care nu necesită mijlocitori, adică intermediere din partea unui preot. Nu a fost un eveniment anume, ori cineva care să mă determine să mă apropii de Biserică, să particip la slujbele ei şi să trăiesc după regulile ei. Totul s-a petrecut treptat şi firesc. Ba, într-un târziu, am ajuns până acolo încât să-mi doresc să urmez Facultatea de Teologie, pentru a-mi face o educaţie ortodoxă temeinică. Pentru că e bine să crezi, dar şi mai frumos este să ştii în ce crezi, cu toate nuanţele, şi să ştii cum să-ţi manifeşti credinţa. Sper să am timp să pot face Teologia în anii următori. Oricum, participarea la viaţa Bisericii mi-a descoperit forţa de comunicare cu divinitatea, pe care ţi-o dă comunitatea şi comuniunea. Simt că rugăciunea în comun îmi dă o mare putere şi are o mare putere de îndeplinire. În plus, îmi sunt, evident, de folos toate cele pe care le fac în biserică sau sub îndrumarea Bisericii: postul, privegherea, spovedania, împărtăşania... Dar acestea nu le ştiu din dogmă, ci le simt. N-aş vrea să se înţeleagă că sunt un mare rugător şi postitor, dar fac ce şi când pot, şi atunci simt că-mi fac bine.
"Poate că dorinţa mea de a-i vindeca pe pacienţi se transformă în rugăciune"
La Congresul European de Cardiologie (Stockholm, 2010), după primirea titlului de "fellow" al Societăţii Europene de Cardiologie
- Da, au fost cazuri în care, din punct de vedere ştiinţific, aşteptam un rezultat comun pentru pacienţii care se asemănau ca patologie, dar care a fost diferit, deşi tratamentul a fost acelaşi. Sănătatea unora s-a ameliorat, iar a altora nu. Şi e greu de explicat de ce, dacă îl excludem pe Dumnezeu din ecuaţie.
- Apelaţi în mod obişnuit la Dumnezeu, pentru a vă ajuta să vă vindecaţi pacienţii?
- Conştient, nu, dar sigur că îmi doresc să vindec toţi pacienţii, sau măcar să-i ajut să se simtă ceva mai bine. Iar această dorinţă poate că se transformă în rugăciune, în subconştient, ori în inima mea, fără să ştie mintea. Cert este că am fost ajutat de Dumnezeu în acest sens.
Atunci când faci un lucru în care contează secundele sau minutele, eşti prea concentrat pentru rugăciune. Dar trăiesc cu convingerea că sunt un instrument al lui Dumnezeu.
- Aţi spus asta şi colegilor dvs.? Şi dacă da, cum au reacţionat?
- Nu avem astfel de discuţii. Dar nu sunt singurul medic care crede în Dumnezeu. Cu unii colegi, cu cei care îmi sunt şi prieteni, mai vorbesc, iar cu aceştia sunt, în general, pe aceeaşi lungime de undă. Nu discut cu oricine, oricând, lucruri intime. Credinţa are şi o dimensiune mărturisitoare, dar trebuie trăită cu discreţie, dacă nu te pricepi să aduci o mărturie convingătoare. Pentru mine e mai important să ştiu că numai credinţa mă ajută să fac lucruri extraordinare. Fără ea, n-ar fi posibile.
Epilog
- Când aţi fost cel mai emoţionat în biserică?
- O emoţie foarte puternică şi greu de descris am avut în biserica Sf. Sofia din Istanbul şi la Mormântul Sfânt din Ierusalim. Era o vibraţie care venea din afară şi mă cuprindea, milimetru cu milimetru. Şi asta mă făcea fericit, intimidat, entuziast, recunoscător, bucuros... Toate sentimentele se roteau în mine ca într-un caleidoscop şi mi-ar fi imposibil să vă spun cu un singur cuvânt ce am trăit.
- Cum vă rugaţi?
- Spun "Tatăl nostru" în fiecare zi şi de multe ori pe zi "Rugăciunea inimii". Şi cel mai adesea mă rog cu propriile mele cuvinte. Simt că rodeşte rugăciunea spusă din inimă, indiferent dacă e citită de undeva sau rostită după mintea mea.
- La ce sfânt aveţi cea mai mare evlavie?
- Eu îmi închipui Cerul, deci lumea de dincolo, care acoperă
În inima naturii, la fel de vie ca inimile pe care le îngrijeşte în spital
- Ce icoană vă este cea mai dragă?
- Am multe icoane în casă, şi pe lemn, şi pe sticlă, sfinţite toate. Dar cel mai mult mă emoţionează cea care înfăţişează Tânguirea Maicii Domnului.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
