În anii '80, când şi-au făcut loc printre zăbrelele cenzurii, cărţile de o stranie frumuseţe ale lui Ştefan Agopian au fost primite cu "admirativă perplexitate" de către criticii din toate generaţiile. Proza lui nu se încadra nici în linia tradiţionalistă, nici în onirismul generaţiei '70, nici în textualismul optzeciştilor. Subiectele, construcţia şi mai ales stilul îl făceau inconfundabil şi exercitau un soi de magie asupra cititorului prins irezistibil în mreje. Amestecul de incantaţie poematică, pregnanţă a atmosferei, comic absurd şi joc rafinat cu timpul istoric şi netimpul din "Tache de catifea" (1981), "Tobit" (1983), "Manualul întâmplărilor" (1984), "Sara" (1987) i-au asigurat locul în istoria literaturii române şi îndreptăţirea de a fi adunate în două volume din eleganta colecţie de Opere de la Polirom. Cum un scriitor necomercial nu poate trăi din literatură, mai ales când are şi familie, Agopian a fost nevoit să lucreze pe rând ca dispecer într-un atelier de proiectare, tehnoredactor la "România literară", iar apoi, după 1990, să-şi câştige existenţa, ca mulţi alţi scriitori, din gazetărie, la "Luceafărul", "Cotidianul", "Ziua" şi, din 1997, la "Academia Caţavencu". Jurnalismul pretinde un limbaj concis, eficient, care să transmită cu uşurinţă informaţia şi ideea unui cititor grăbit, cu alte aşteptări decât cel de beletristică. Ştefan Agopian s-a adaptat de nevoie acestei cerinţe, scriind de la comentarii politice şi pamflete, la recenzii şi foiletoane memorialistice. Cartea pe care vi-o recomand azi e alcătuită în principal din însumarea unor texte publicate în "Academia Caţavencu", la rubrica Amintiri din scriitorie: secvenţe autobiografice din copilărie şi până în 1989, cu evocări ale unor oameni ce i-au marcat devenirea de la golănaşul din gura Oborului la scriitorul tradus în străinătăţuri şi intrat în manuale de Limba şi Literatura Română. Ca şi în cazul lui Dan C. Mihăilescu (aşa cum ni s-a revelat în confesiunile către Daniel Cristea-Enache), mă intrigă şi în amintirile lui Agopian misterul chemării înnăscute pentru literatură, care face ca nişte copii din familii modeste, disfuncţionale (cum se zice azi), lăsaţi de capul lor mai mult pe stradă, să ajungă mari cititori şi apoi să-şi facă o carieră strălucită din scris. (Asemănările nu se opresc aici. Abandonaţi devreme de către unul din părinţi - Agop de mamă, Dan C. de tată - ambii sunt familişti convinşi, soţi şi taţi devotaţi, legaţi pe viaţă de marea iubire a tinereţii. E drept că au avut noroc şi de soţii bune.) Amândoi s-ar fi putut pierde printre derbedei, dar se vede că vocaţia îşi face până la urmă drum în ciuda a toate. Şi amândoi sunt deosebit de simpatici. Numai după mulţi ani petrecuţi în lumea literară am înţeles că e mai cu-minte să nu amesteci omul cu scriitorul. Sunt unii autori de cărţi minunate cu care nu e plăcut să ai direct de a face, e preferabil să-i citeşti. În cazul lui Ştefan Agopian, în cele trei decenii de când ne cunoaştem, am ajuns să preţuiesc şi omul. Copilăros-sfidător, deranjant prin directeţe răutăcioasă, bârfitor, cinic uneori, el poate fi de o extraordinară empatie şi generozitate în situaţii cu adevărat grele, când nu ezită să acţioneze concret în folosul altora, să ajute cu tot ce-i stă în putinţă şi cu maximă discreţie. Cu el nu te plictiseşti niciodată fiindcă e tobă de carte în variate domenii care-l pasionează, de la chimie şi fizică la istorie, numismatică şi bibliofilie. Şi mai are un special simţ al umorului, cu autoderiziune cât încape. Amintirile din Scriitor în comunism sunt notate cu stiloul grăbit al jurnalistului ce privilegiază faptele şi nu în stilul inconfundabil agopian. Interesul lor rezidă în ce şi nu cum povesteşte, iar poveştile pot uneori şoca pudoarea omului cumsecade, inclusiv prin expresii pe şleau sau scârboşenii. N-o să găsiţi nimic idilic-duios în copilăria lui şi în evocarea mamei egoiste şi vicioase, pe care o detesta şi a cărei fugă de acasă a simţit-o ca pe o uşurare. (Ceea ce n-a spus în carte e că, atunci când această mamă denaturată a ajuns bătrână şi neputincioasă, el şi soţia lui au îngrijit-o până la sfârşit.) În schimb, portretul tatălui, cizmarul de lux Arşag, şi ale mătuşilor armence care l-au crescut cu afecţiune sunt schiţate în tuşe calde, ca şi prieteniile cu diverşi colegi de şcoală din mahalaua multietnică Moşilor-Obor a anilor '50-'60. Alte secvenţe povestesc perioada studenţiei întrerupte la chimie, a stagiului militar la bilibau şi a şomajului de după aceea, când şi-a dat seama că singura muncă pe care îi place să o facă e să scrie proză. Capitole mai ample sunt consacrate prieteniei cu Nichita Stănescu şi împrejurărilor în care a stat alături de Marin Preda şi de alte nume cunoscute din lumea literară, unele mitizate azi. Deşi a fost alcătuită cam în grabă (pasajele cu informaţii şi întâmplări ce se repetă trebuiau eliminate), Scriitor în comunism se citeşte uşor, cu mare curiozitate şi plăcere.
Selecţia Formula As
* Ştefan Agopian, "Scriitor în comunism (nişte amintiri)", editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), colecţia "Egografii", 380 p.
În anii '80, când şi-au făcut loc printre zăbrelele cenzurii, cărţile de o stranie frumuseţe ale lui Ştefan Agopian au fost primite cu "admirativă perplexitate" de către criticii din toate generaţiile. Proza lui nu se încadra nici în linia tradiţionalistă, nici în onirismul generaţiei '70, nici în textualismul optzeciştilor. Subiectele, construcţia şi mai ales stilul îl făceau inconfundabil şi exercitau un soi de magie asupra cititorului prins irezistibil în mreje. Amestecul de incantaţie poematică, pregnanţă a atmosferei, comic absurd şi joc rafinat cu timpul istoric şi netimpul din "Tache de catifea" (1981), "Tobit" (1983), "Manualul întâmplărilor" (1984), "Sara" (1987) i-au asigurat locul în istoria literaturii române şi îndreptăţirea de a fi adunate în două volume din eleganta colecţie de Opere de la Polirom. Cum un scriitor necomercial nu poate trăi din literatură, mai ales când are şi familie, Agopian a fost nevoit să lucreze pe rând ca dispecer într-un atelier de proiectare, tehnoredactor la "România literară", iar apoi, după 1990, să-şi câştige existenţa, ca mulţi alţi scriitori, din gazetărie, la "Luceafărul", "Cotidianul", "Ziua" şi, din 1997, la "Academia Caţavencu". Jurnalismul pretinde un limbaj concis, eficient, care să transmită cu uşurinţă informaţia şi ideea unui cititor grăbit, cu alte aşteptări decât cel de beletristică. Ştefan Agopian s-a adaptat de nevoie acestei cerinţe, scriind de la comentarii politice şi pamflete, la recenzii şi foiletoane memorialistice. Cartea pe care vi-o recomand azi e alcătuită în principal din însumarea unor texte publicate în "Academia Caţavencu", la rubrica Amintiri din scriitorie: secvenţe autobiografice din copilărie şi până în 1989, cu evocări ale unor oameni ce i-au marcat devenirea de la golănaşul din gura Oborului la scriitorul tradus în străinătăţuri şi intrat în manuale de Limba şi Literatura Română. Ca şi în cazul lui Dan C. Mihăilescu (aşa cum ni s-a revelat în confesiunile către Daniel Cristea-Enache), mă intrigă şi în amintirile lui Agopian misterul chemării înnăscute pentru literatură, care face ca nişte copii din familii modeste, disfuncţionale (cum se zice azi), lăsaţi de capul lor mai mult pe stradă, să ajungă mari cititori şi apoi să-şi facă o carieră strălucită din scris. (Asemănările nu se opresc aici. Abandonaţi devreme de către unul din părinţi - Agop de mamă, Dan C. de tată - ambii sunt familişti convinşi, soţi şi taţi devotaţi, legaţi pe viaţă de marea iubire a tinereţii. E drept că au avut noroc şi de soţii bune.) Amândoi s-ar fi putut pierde printre derbedei, dar se vede că vocaţia îşi face până la urmă drum în ciuda a toate. Şi amândoi sunt deosebit de simpatici. Numai după mulţi ani petrecuţi în lumea literară am înţeles că e mai cu-minte să nu amesteci omul cu scriitorul. Sunt unii autori de cărţi minunate cu care nu e plăcut să ai direct de a face, e preferabil să-i citeşti. În cazul lui Ştefan Agopian, în cele trei decenii de când ne cunoaştem, am ajuns să preţuiesc şi omul. Copilăros-sfidător, deranjant prin directeţe răutăcioasă, bârfitor, cinic uneori, el poate fi de o extraordinară empatie şi generozitate în situaţii cu adevărat grele, când nu ezită să acţioneze concret în folosul altora, să ajute cu tot ce-i stă în putinţă şi cu maximă discreţie. Cu el nu te plictiseşti niciodată fiindcă e tobă de carte în variate domenii care-l pasionează, de la chimie şi fizică la istorie, numismatică şi bibliofilie. Şi mai are un special simţ al umorului, cu autoderiziune cât încape. Amintirile din Scriitor în comunism sunt notate cu stiloul grăbit al jurnalistului ce privilegiază faptele şi nu în stilul inconfundabil agopian. Interesul lor rezidă în ce şi nu cum povesteşte, iar poveştile pot uneori şoca pudoarea omului cumsecade, inclusiv prin expresii pe şleau sau scârboşenii. N-o să găsiţi nimic idilic-duios în copilăria lui şi în evocarea mamei egoiste şi vicioase, pe care o detesta şi a cărei fugă de acasă a simţit-o ca pe o uşurare. (Ceea ce n-a spus în carte e că, atunci când această mamă denaturată a ajuns bătrână şi neputincioasă, el şi soţia lui au îngrijit-o până la sfârşit.) În schimb, portretul tatălui, cizmarul de lux Arşag, şi ale mătuşilor armence care l-au crescut cu afecţiune sunt schiţate în tuşe calde, ca şi prieteniile cu diverşi colegi de şcoală din mahalaua multietnică Moşilor-Obor a anilor '50-'60. Alte secvenţe povestesc perioada studenţiei întrerupte la chimie, a stagiului militar la bilibau şi a şomajului de după aceea, când şi-a dat seama că singura muncă pe care îi place să o facă e să scrie proză. Capitole mai ample sunt consacrate prieteniei cu Nichita Stănescu şi împrejurărilor în care a stat alături de Marin Preda şi de alte nume cunoscute din lumea literară, unele mitizate azi. Deşi a fost alcătuită cam în grabă (pasajele cu informaţii şi întâmplări ce se repetă trebuiau eliminate), Scriitor în comunism se citeşte uşor, cu mare curiozitate şi plăcere.
În anii '80, când şi-au făcut loc printre zăbrelele cenzurii, cărţile de o stranie frumuseţe ale lui Ştefan Agopian au fost primite cu "admirativă perplexitate" de către criticii din toate generaţiile. Proza lui nu se încadra nici în linia tradiţionalistă, nici în onirismul generaţiei '70, nici în textualismul optzeciştilor. Subiectele, construcţia şi mai ales stilul îl făceau inconfundabil şi exercitau un soi de magie asupra cititorului prins irezistibil în mreje. Amestecul de incantaţie poematică, pregnanţă a atmosferei, comic absurd şi joc rafinat cu timpul istoric şi netimpul din "Tache de catifea" (1981), "Tobit" (1983), "Manualul întâmplărilor" (1984), "Sara" (1987) i-au asigurat locul în istoria literaturii române şi îndreptăţirea de a fi adunate în două volume din eleganta colecţie de Opere de la Polirom. Cum un scriitor necomercial nu poate trăi din literatură, mai ales când are şi familie, Agopian a fost nevoit să lucreze pe rând ca dispecer într-un atelier de proiectare, tehnoredactor la "România literară", iar apoi, după 1990, să-şi câştige existenţa, ca mulţi alţi scriitori, din gazetărie, la "Luceafărul", "Cotidianul", "Ziua" şi, din 1997, la "Academia Caţavencu". Jurnalismul pretinde un limbaj concis, eficient, care să transmită cu uşurinţă informaţia şi ideea unui cititor grăbit, cu alte aşteptări decât cel de beletristică. Ştefan Agopian s-a adaptat de nevoie acestei cerinţe, scriind de la comentarii politice şi pamflete, la recenzii şi foiletoane memorialistice. Cartea pe care vi-o recomand azi e alcătuită în principal din însumarea unor texte publicate în "Academia Caţavencu", la rubrica Amintiri din scriitorie: secvenţe autobiografice din copilărie şi până în 1989, cu evocări ale unor oameni ce i-au marcat devenirea de la golănaşul din gura Oborului la scriitorul tradus în străinătăţuri şi intrat în manuale de Limba şi Literatura Română. Ca şi în cazul lui Dan C. Mihăilescu (aşa cum ni s-a revelat în confesiunile către Daniel Cristea-Enache), mă intrigă şi în amintirile lui Agopian misterul chemării înnăscute pentru literatură, care face ca nişte copii din familii modeste, disfuncţionale (cum se zice azi), lăsaţi de capul lor mai mult pe stradă, să ajungă mari cititori şi apoi să-şi facă o carieră strălucită din scris. (Asemănările nu se opresc aici. Abandonaţi devreme de către unul din părinţi - Agop de mamă, Dan C. de tată - ambii sunt familişti convinşi, soţi şi taţi devotaţi, legaţi pe viaţă de marea iubire a tinereţii. E drept că au avut noroc şi de soţii bune.) Amândoi s-ar fi putut pierde printre derbedei, dar se vede că vocaţia îşi face până la urmă drum în ciuda a toate. Şi amândoi sunt deosebit de simpatici. Numai după mulţi ani petrecuţi în lumea literară am înţeles că e mai cu-minte să nu amesteci omul cu scriitorul. Sunt unii autori de cărţi minunate cu care nu e plăcut să ai direct de a face, e preferabil să-i citeşti. În cazul lui Ştefan Agopian, în cele trei decenii de când ne cunoaştem, am ajuns să preţuiesc şi omul. Copilăros-sfidător, deranjant prin directeţe răutăcioasă, bârfitor, cinic uneori, el poate fi de o extraordinară empatie şi generozitate în situaţii cu adevărat grele, când nu ezită să acţioneze concret în folosul altora, să ajute cu tot ce-i stă în putinţă şi cu maximă discreţie. Cu el nu te plictiseşti niciodată fiindcă e tobă de carte în variate domenii care-l pasionează, de la chimie şi fizică la istorie, numismatică şi bibliofilie. Şi mai are un special simţ al umorului, cu autoderiziune cât încape. Amintirile din Scriitor în comunism sunt notate cu stiloul grăbit al jurnalistului ce privilegiază faptele şi nu în stilul inconfundabil agopian. Interesul lor rezidă în ce şi nu cum povesteşte, iar poveştile pot uneori şoca pudoarea omului cumsecade, inclusiv prin expresii pe şleau sau scârboşenii. N-o să găsiţi nimic idilic-duios în copilăria lui şi în evocarea mamei egoiste şi vicioase, pe care o detesta şi a cărei fugă de acasă a simţit-o ca pe o uşurare. (Ceea ce n-a spus în carte e că, atunci când această mamă denaturată a ajuns bătrână şi neputincioasă, el şi soţia lui au îngrijit-o până la sfârşit.) În schimb, portretul tatălui, cizmarul de lux Arşag, şi ale mătuşilor armence care l-au crescut cu afecţiune sunt schiţate în tuşe calde, ca şi prieteniile cu diverşi colegi de şcoală din mahalaua multietnică Moşilor-Obor a anilor '50-'60. Alte secvenţe povestesc perioada studenţiei întrerupte la chimie, a stagiului militar la bilibau şi a şomajului de după aceea, când şi-a dat seama că singura muncă pe care îi place să o facă e să scrie proză. Capitole mai ample sunt consacrate prieteniei cu Nichita Stănescu şi împrejurărilor în care a stat alături de Marin Preda şi de alte nume cunoscute din lumea literară, unele mitizate azi. Deşi a fost alcătuită cam în grabă (pasajele cu informaţii şi întâmplări ce se repetă trebuiau eliminate), Scriitor în comunism se citeşte uşor, cu mare curiozitate şi plăcere.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
