Dr. GABRIEL HILA - "E bine să crezi, dar și mai bine e să știi în ce crezi"

Dialoguri în pridvor

Pe internet circulă o poveste anonimă despre un copil ce întâlnește pe stradă un om care îi zâmbește atât de frumos, încât îl face să crea­dă că este un înger. O poveste pe care mi-a evocat-o zâm­betul direct, curat și blând, al doc­torului Gabriel Hila, când l-am întâlnit prima dată, la un eveniment cultural, într-o librărie bucureșteană. Zâmbetul său emană atâta bunătate, încât proba­bil că și pacienții îl cred pe dr. Hila un înger. Iar pentru unii, chiar se dove­deș­te a fi. De altfel, dr. Hila se consi­deră nimic altceva decât un instru­ment al lui Dumnezeu.
Născut în 1958, la București, nu­mele nu-i este nici nemțesc, nici ungu­resc (așa cum presupunea lingvistul Iorgu Iordan), ci neaoș românesc, cu o sorginte pierdută în negura vremii. "E un nume rar, însă românesc, pen­tru că provine dintr-un singur loc: de lângă Sibiu, Șinca Mare, o comună atestată din secolul al XIII-lea, în care au trăit și sași, odată, dar în care toți Hila suntem români sută la sută".
Din 1986, lucrează la Centrul Cli­nic de Urgență de Boli Cardio-Vas­culare al Armatei din București.
L-am provocat pe dr. Gabriel Hila la un dialog despre credința în Dum­nezeu, pentru că este unul dintre inte­lectualii care nu se feresc să vorbească deschis despre aceasta. Și pentru că din experiența fiecăruia putem avea un folos, spre mântuirea noastră.

"Medicina nu e doar știință, ci și artă"

- Stimate domnule doctor Gabriel Hila, știu că în tinerețe ați avut de optat între două cariere, care vă seduceau în mod egal: una în lumea filmului, cealaltă în spital. Două domenii atât de diferite! Unul care ține de artă, celălalt de știință. Personalitatea dvs. se împarte și acum între aceste mari pasiuni, aparent atât de opuse?

- Din păcate, medicina este considerată în prezent ca o preocupare în care se manifestă plenar și exclusiv știința și precizia. Sigur că ea este o știință, numai că nu este inginerie, așa cum amenință să se transforme în ulti­mii ani. Medicina este o îmbinare între știință și artă, fiindcă nu te poți baza numai pe cunoștințe, pe tehnică, pe imagistică... Cunoștințele tehnice sunt esențiale, dar fundamental este și flerul, ori intuiția, dacă vreți. Dife­rența dintre un medic corect, poate chiar bun, și unul ex­celent o dă componenta artistică și flerul.

- În ce constă componenta artistică?

- Arta constă în a lua decizia cea mai potrivită, având la dispoziție mai multe opțiuni care, în teorie, sunt toate bune. Arta din medicină este motivul pentru care niciodată un medic nu va putea fi înlocuit de un robot. Pacienții reacționează diferit la o patologie ase­mănătoare și la aceleași tratament. Un medic "artist" simte, dincolo de știință, ce trebuie să facă de la un caz la altul, pentru a ameliora sănătatea unui pacient sau pentru a-l vindeca. Știința este trecută prin filtrul expe­rienței și este dublată de arta medicului. Arta medicală este creație, nu meșteșug. Nu toți me­dicii sunt creatori, dar aceia care ating excelența în practică, precum și marii inventatori și ino­vatori din medicină, sunt artiști. Arta te face să vezi și să înțelegi lumea altfel, iar această ima­gine contrazice uneori cifrele și măsurătorile.

- Faptul că ați ales ca specialitate cardiologia e legat de viziunea dvs. artistică asupra medicinei? Cardiologia se ocupă de inimă, un organ considerat sediul dragostei, al credin­ței, al curajului, al genero­zității, dar și al artei - care izvorăște din emoție...

- Am ales să fiu car­dio­log, așa cum am ales și să devin medic, pentru că așa am simțit că trebuie să fac. Nu a fost o alegere ra­țio­nală, deși, fiind fiu de me­­dic și trăindu-mi multe zile de copilărie în spital, m-am sim­țit întotdeauna bi­ne în acest mediu și mi-am dorit să pot ajuta. Dar dincolo de ce am gândit despre medi­cină, mai puternic este ce am simțit: o chemare. A­cum sunt convins că a­ceas­tă chemare a fost de la Dumnezeu, care mi-a hărăzit un anumit rost pe lume. Întorcându-mă la întrebarea dvs., vă răspund că a fi cardiolog presupune mai puțină creație și mai multă exactitate. Arta are și ea normele ei, chiar dacă, de la artist la artist, pot apărea și reguli noi. Intru însă puțin în jocul propus de dvs. și vă reamintesc că, din punctul de vedere filosofic, occidentalii sunt cei care consideră inima așa cum ați descris-o, în schimb, orien­talii cred că organul esențial în viața emoțională sunt plămânii. Pe de altă parte, "te iubesc din toa­tă inima" sună mult mai bine de­cât "te iubesc din toți plămânii". (Zâmbește.) Cred că Dumnezeu a fost foarte generos cu noi, româ­nii, pentru că ne-a pus la răscrucea dintre Occident și Orient, ceea ce ne permite să vedem viața cu toate nuanțele ei și să recunoaștem in­ter­de­pendența dintre inimă și plă­mâni. De altfel, din pers­pec­tivă strict medicală, dacă se îmbol­nă­vește inima, obligatoriu se îmbol­nă­vesc și plămânii, și invers.

"N-am trăit miracole, dar am simțit permanent o protecție divină"

- Cu această introducere, vă propun să intrăm în mie­zul subiectului acestui dialog. Ați crezut dintot­deauna în Dumnezeu sau ați cunoscut o convertire la maturitate?

- Copilăria, adolescența și o bună parte din tinerețe, deci din perioada de formare, mi-am petrecut-o sub re­gi­mul comunist. Se știe că atunci credința nu se preda în școală, iar manifestările de credință erau sancționate, dacă erai o persoană mai cunoscută. Prin urmare, n-am primit o educație religioasă și nici imboldul de a mi-o face cumva. Cu toate acestea, întotdeauna am crezut în existența lui Dumnezeu. Bunicii mei ardeleni, la care îmi petreceam vacanțele, dar și părinții, erau credin­cioși, fără să facă mare caz de asta. Nu-mi amintesc să-i fi văzut pe bunici sau pe părinți mergând la biserică, dar știu că se rugau. Mai târziu, am aflat că mama, care pur­ta cruciuliță la gât și pusese mai multe icoane în casă, mergea la biserică, dar era foarte discretă. Însă, nu de la ea, ci de la bunici am învățat să spun "Tatăl nos­­tru" și "Înger, îngerașul meu". Le spu­neam în fie­care seară. Pe de altă parte, edu­cația pe care mi-au dat-o părinții a fost conform preceptelor creștine, după cum m-am du­mi­rit mai târziu. Iar cea mai creș­tină per­soană, din punct de vedere al com­por­ta­mentului, pe care am cunoscut-o vreo­dată, a fost tatăl meu. Tatăl meu, pe care nu l-am văzut niciodată intrând într-o biserică.

- Ați crezut întotdeauna că există Dum­nezeu, dar nu ați avut propriu-zis o viață religioasă...

- Nu. Știam că există Dumnezeu și i-am simțit prezența în permanență. Dar nu am fost la biserică înainte de căderea regimului comunist.

- De unde știați despre existența lui Dumnezeu? V-a spus cineva sau ați trăit ceva special?

- N-am trăit miracole, dar am simțit permanent o protecție divină. Dar și alte ti­puri de intervenție divină. De exemplu, la începutul carierei mele de cardiolog, când unui pa­cient de-al meu i se înrăutățea situația, eu simțeam, ori­unde m-aș fi aflat, acasă, ori în vacanță. Mi se întâmpla să mă trezesc cu acest senti­ment noaptea, să mă îmbrac și să merg la spital, iar când ajungeam, asistenta credea că mă chemase cineva. Ast­fel de averti­zări am primit timp de vreo șapte ani. Pe urmă au încetat. Și cred că din vina mea. Mă simțeam foarte obosit de ce mi se în­tâmplă, era o încordare permanentă, nu mai aveam tihnă și liniște, fiind gata să intervin de câte ori eram sesizat de acel sentiment inexplicabil. Și, probabil că Dumnezeu mi-a luat harisma aceea. Fie pentru că își făcuse lucrarea cu mine, fie pentru că nu m-a mai considerat potrivit, de vreme ce gândeam că sunt obosit și că nu știu cum să fac să scap de asta. Dar și înainte, și după acest lung episod, au mai fost ocazii în care am simțit că Dum­nezeu m-a salvat din situații grele, iar o dată, chiar de la moarte. Desigur, a făcut-o prin intermediul unor oameni. Dar omul potrivit, prezent în momentul în care aveam nevoie de el, a fost acolo pentru că Dumnezeu a vrut. Nu vreau să intru în amănunte, însă știu ce am trăit.

"Totul s-a petrecut treptat și firesc"

- În pofida acestei relații cu divi­ni­tatea, nu frec­ventați biserica și nu aveați o cultură religioasă. Când și ce anume v-a apropiat mai mult de Bise­rică?

- Aveam conștiința că treburile mele sunt tot tre­burile lui Dumnezeu. Și chiar dacă nu duceam propriu-zis o viață reli­gioasă, eram convins că am o relație cu Dum­nezeu directă, care nu necesită mij­locitori, adică intermediere din partea unui preot. Nu a fost un eveni­ment anu­me, ori cineva care să mă determine să mă apropii de Biserică, să particip la slujbele ei și să trăiesc după regulile ei. Totul s-a petrecut treptat și firesc. Ba, într-un târziu, am ajuns până acolo încât să-mi doresc să urmez Facultatea de Teologie, pentru a-mi face o edu­ca­ție ortodoxă temeinică. Pentru că e bine să crezi, dar și mai frumos este să știi în ce crezi, cu toate nuanțele, și să știi cum să-ți manifești credința. Sper să am timp să pot face Teologia în anii urmă­tori. Ori­cum, partici­pa­rea la viața Bisericii mi-a descoperit for­ța de comunicare cu di­vi­nitatea, pe care ți-o dă co­mu­nitatea și co­muniunea. Simt că rugăciunea în co­mun îmi dă o mare putere și are o mare putere de îndepli­ni­re. În plus, îmi sunt, evident, de folos toa­­te cele pe care le fac în biserică sau sub îndrumarea Bi­sericii: postul, pri­ve­gherea, spo­ve­dania, împărtășania... Dar acestea nu le știu din dogmă, ci le simt. N-aș vrea să se înțeleagă că sunt un mare rugător și postitor, dar fac ce și când pot, și atunci simt că-mi fac bine.

"Poate că dorința mea de a-i vindeca pe pacienți se transformă în rugăciune"

- Mi-ați spus, în pregătirea acestui interviu, că ați avut cazuri în care însănătoșirea bolnavilor s-a petre­cut, în mod clar, prin intervenție divină...

- Da, au fost cazuri în care, din punct de vedere știin­țific, așteptam un rezultat comun pentru pacienții care se asemănau ca patologie, dar care a fost diferit, deși tratamentul a fost același. Sănăta­tea unora s-a ame­liorat, iar a altora nu. Și e greu de explicat de ce, dacă îl exclu­dem pe Dumnezeu din ecuație.

- Apelați în mod obișnuit la Dumne­zeu, pentru a vă aju­ta să vă vindecați pacienții?

- Conștient, nu, dar sigur că îmi do­resc să vindec toți pa­cienții, sau mă­car să-i ajut să se simtă ceva mai bine. Iar a­ceas­tă dorință poate că se transformă în rugă­ciune, în sub­conștient, ori în inima mea, fără să știe mintea. Cert este că am fost ajutat de Dum­nezeu în acest sens.
Atunci când faci un lucru în care contează secun­dele sau minu­te­le, ești prea concentrat pentru rugăciu­ne. Dar trăiesc cu convingerea că sunt un instrument al lui Dumnezeu.

- Ați spus asta și colegilor dvs.? Și dacă da, cum au reacționat?

- Nu avem astfel de discuții. Dar nu sunt singurul me­dic care crede în Dumnezeu. Cu unii colegi, cu cei care îmi sunt și prieteni, mai vorbesc, iar cu aceștia sunt, în general, pe aceeași lungime de undă. Nu discut cu oricine, oricând, lucruri intime. Credința are și o di­mensiune mărturisitoare, dar trebuie trăită cu discreție, dacă nu te pricepi să aduci o mărturie convingătoare. Pen­tru mine e mai important să știu că numai credința mă ajută să fac lucruri extraordinare. Fără ea, n-ar fi posibile.

Epilog

- Când ați fost cel mai emoționat în biserică?

- O emoție foar­te puternică și greu de descris am avut în biserica Sf. Sofia din Istanbul și la Mormântul Sfânt din Ierusa­lim. Era o vibrație care venea din afa­ră și mă cuprindea, milimetru cu mili­metru. Și asta mă făcea fericit, inti­midat, entuziast, re­cunoscător, bu­cu­­ros... Toate sen­ti­mentele se roteau în mine ca într-un ca­lei­doscop și mi-ar fi imposibil să vă spun cu un sin­gur cuvânt ce am trăit.

- Cum vă rugați?

- Spun "Tatăl nostru" în fiecare zi și de multe ori pe zi "Rugăciunea inimii". Și cel mai adesea mă rog cu pro­priile mele cuvinte. Simt că rodește rugăciunea spu­să din inimă, indiferent dacă e citită de undeva sau rostită după mintea mea.

- La ce sfânt aveți cea mai mare evlavie?

- Eu îmi închipui Cerul, deci lumea de dincolo, care acoperă și lumea de aici, în icoana Mântuitorului. Deci, El este pentru mine reperul absolut. Și îl consider ca făcând parte din mine. Însă, am mare evlavie și la Mai­ca Domnului, și la Sf. Arhanghel Gavriil, patronul meu. Sunt foarte mândru că port numele Ar­hanghelului Gavriil. Cred că nu­mele are o legătură cu îm­pli­ni­rea vieții pe pă­mânt.

- Ce icoană vă este cea mai dragă?

- Am multe icoa­ne în casă, și pe lemn, și pe sticlă, sfințite toate. Dar cel mai mult mă emoțio­nea­ză cea care înfăți­șea­ză Tânguirea Maicii Domnului.