- Cu doar câţiva ani în urmă, erai unul dintre cei mai vizibili muzicieni de la noi. În anii 2008-2009, aveai peste o sută de concerte pe an. Aveai emisiune radio, emisiune TV, apoi, încet-încet, ai făcut pasul înapoi. Ce mai faci, dragă AG?
- Mulţumesc de întrebare... încerc să stau deoparte. Nu vreau să girez cu o prezenţă activă fascismul indolenţei în care ne aflăm în prezent. Este un fapt de ordin etic. Am încercat şi să mă implic, dar cred că lucrurile s-au aranjat aici încă din 1946, şi eu încep din ce în ce mai mult să simt că nu trăiesc în ţara mea, ci printre oamenii din ţara mea. Nu este nimic personal, este o blazare generală, de aceea folosesc acest termen: "fascismul indolenţei". Mie îmi este foarte greu să stau deoparte, dar pur şi simplu nu pot gira pentru această debandadă, parcă mi-am epuizat armele. Evident, vorbesc despre muzică, lucrul la care mă pricep. Mă doare că tot ce am construit, tot ce a construit generaţia mea se degradează. Anii '90 erau cu atâta speranţă, şi iată că după douăzeci şi ceva de ani, totul s-a tabloidizat, nu am câştigat deloc maturitatea de a face un pas înainte, către un sistem cu sens. În România nu există termenul certitudine. Iar ce mă doare pe mine cel mai tare este că nu mai există creativitate, nu există efervescenţă. Muzicienii au pierdut curajul acelor mici experimente creatoare.
- Dacă eşti atât de dezamăgit de ce se întâmplă în România, cum se face că te-ai întors din America? Aveai un succes nebun, fuseseşi nominalizat la premiile Grammy...
- Consider că a fost cea mai mare greşeală a vieţii mele. Am revenit în ţară atât de încrezător, atât de plin de idei, de planuri şi, de la an la an, totul s-a dus. Mă simt blocat într-un vid, am pierdut şi foarte mulţi bani. Dacă aş avea jumătate din cât am pierdut, m-aş duce înapoi, în America, fără să clipesc. Dar aşa... Am patruzeci şi opt de ani, nu mă mai pot duce ca la treizeci şi trei, să accept orice fel de munci, până izbândesc. Am vândut aspiratoare acolo. Nu mai pot face asta. Nu trebuia să cred oamenii care m-au chemat înapoi, spunându-mi că aici s-a schimbat ceva. Din America am venit cu un plan pe zece ani. Mi-am propus, de pildă, să identific cântăreţii de blues din toată ţara. I-am cooptat în concerte şi i-am prezentat publicului din oraşele lor. Următorul proiect a fost Interzis FM, care lărgea cunoaşterea acestor muzicieni pe plan naţional. Apoi au început emisiunile de la televiziune. Apoi turneul Guitar Man. Apoi emisiunea Acadeaua, de la TVR. Toate au avut un succes real, dar toate s-au spulberat.
România care cultivă flori
- Aaa, eu îmi iubesc ţara până la a-mi da viaţa pentru ea. Nu în macro e problema, ci în rapoartele dintre actorii acestui macro. România nu mai are nicio noimă din cauza actorilor ei. Aici se poate orice. Nu există nicio structură care să permită desăvârşirea unei idei, de la punctul A la punctul B, unde ar deveni aplicată. Să nu credeţi că sunt înverşunat, nu. Deja nu mă mai deranjează că la radiouri nu există varietate, nu mă deranjează că impresarii care organizează spectacole nu se ating de un anumit tip de conţinut, doar pentru că îi depăşeşte, şi se apără spunând că "nu se cere", nu mă deranjează că pe roşu nu se opresc maşinile. Am înţeles, între timp, că toate aceste lucruri vin din generaţie în generaţie, dintr-un "lasă-mă să te las" moştenit. Libertatea a picat prea repede peste noi. Foarte puţini au ştiut să o folosească. Aşa s-a ajuns de s-au format mai multe Românii, mai multe eşantioane, fără coeziune între ele. Cred că singurul exemplu de solidaritate pe care-l observ eu în acest moment în draga mea ţară este între şoferi, la semnalizarea unui radar. Eu sper, totuşi, că mai există şi cealaltă Românie, cea demnă şi mândră, pe care nu o vezi la televizor. Cea care cultivă flori în grădină, care duce copiii la şcoală, care citeşte o carte, care se uită la Mezzo, care merge în vacanţă în Muntenegru, unde e minunat şi mai ieftin decât la Mamaia.
Cea mai mică formaţie din lume
- Sigur, trebuie să trăiesc şi nu ştiu a face altceva.
- Ce ai în desfăşurare acum?
- Anul trecut, în vară, am inventat cea mai mică formaţie din lume: eu şi chitara. Astfel, am o armonie perfectă în jur. Dacă spun că repetăm la ora 5, la 5 suntem "toţi" acolo, dacă luăm o ţeapă, "toţi" înţelegem. Dacă "avem" succes, împărţim bucuria (râde). Asta fac acum, întâlniri în mici spaţii, precum teatrele. Eu, chitara şi maximum şaizeci de oameni. Nu pot merge în locuri zgomotoase, precum cluburile, pentru că maşina de cafea se aude mai tare decât muzica acustică de pe scenă. Mă simt exact ca acasă la aceste întâlniri. Pe scenă stau pe scaun, acasă pe canapea, dar la fel mă întind după chitară, ea e în aceeaşi direcţie, la aceeaşi distanţă. Îmi place mult, e o mare provocare, dar totuşi îmi este dor de o trupă, recunosc asta. Ce altceva mai fac?... De vreo doi ani, am început să scriu muzică contemporană. Am nişte idei, aud nişte sunete, nişte texturi. Am deja vreo şapte lucrări, miniaturi, dar într-o orchestraţie neobişnuită pentru mine: flaut, clarinet, percuţii şi un cvartet de corzi. Am o piesă care se numeşte Capra şi care e construită cu un xilofon, un pian şi un gong. Încerc să le adun într-un carnet, vom vedea...
- Le putem asculta undeva?
- Nu. Mici fragmente pe Internet. Mi-aş dori să mi le cânte o orchestră la un moment dat. Aaa, de fapt am avut o lucrare de solo violoncel, care a fost interpretată în cadrul Festivalului Enescu. Aceasta a fost singura ieşire în public.
- Una de mare calibru! De ce te lauzi aşa de greu?
- Nu mă laud, e o treabă facilă lauda. Era o vârstă pentru asta, de care eu am trecut. După patruzeci de ani, trebuie să vorbească faptele pentru tine. Nu mai este elegant, altfel. De aceea nu mai am nici păr lung. E o altă etapă a maturizării unui copac. Deja se întăreşte trunchiul copacului, se ramifică, apar scorburi. E firesc.
Nucul copilăriei
- Da, sunt un om privat. Domestic. Suveran. Încerc să nu depind de multe lucruri, dar nu cred că trebuie să mă opresc vreodată din muzică. N-aş face nimic altceva. Cu atât mai mult cu cât o întâmplare bizară a declanşat totul. În copilărie, în urma unei răceli, am făcut meningită. La vremea aceea, erau două posibilităţi, ori mureai din asta, ori scăpai. Leac nu era. Eu am scăpat, dar după o comă de câteva zile. Nu mai ţin minte nimic dinaintea acestei come. Primele mele amintiri sunt cu nucul din grădina noastră, din Oradea, în jurul căruia am reînvăţat să umblu. Tot lângă el am reînvăţat să vorbesc. Din nou, eu nu mai ţin minte, dar mama mi-a spus că primele cuvinte rostite după toată nebunia aceea au fost: "De ce m-aţi adus înapoi?", iar următorul lucru a fost: "Eu vreau să devin chitarist de rock'n'roll". Nici măcar nu auzisem termenul ăsta vreodată. Mama era asistentă medicală, tata inginer hidrotehnist, nu se asculta muzică la noi în casă. Abia mai târziu, pe la doisprezece ani, fata vecinilor, cu vreo câţiva ani mai mare şi care avea grijă de mine cât ai mei erau la muncă, m-a luat cu ea şi cu prietenul ei la un concert rock în Clubul Tineretului din Oradea. Multă lume, îngrămădeală... Cred că atmosfera de acolo, faptul că fata aceasta -singura figură familiară din toată îngrămădeala aceea - degaja atâta fericire pentru că se afla acolo, toate acestea au generat ceva în mine. Nu am înţeles nimic atunci, dar se pare că fiecare lucru, fiecare întâmplare a vieţii noastre lasă urme. Tot pe timpurile acelea, pe la doisprezece ani, am intrat într-un cerc de moralitate incertă în Oradea. Eram mâna a doua a traficului de peste graniţă, de discuri de vinil, cărţi, casete video şi... anticoncepţionale. Eu făceam listele de la clienţi şi le dădeam furnizorului. Dar uite că iar intram în contact cu muzica, prin acele discuri. Cele care nu s-au vândut au rămas la mine, discuri bune, pe care am început să le ascult pe îndelete. Aşa a început afecţiunea nemărginită dintre mine şi jazz.
- Ce a mai rămas din bihoreanul de atunci? Ce duci cu tine din locul copilăriei tale?
- Memoria oraşului meu, care a fost furat. Oradea mea nu mai există. A fost cotropită de parveniţi. Nu am mai fost pe acasă din 2010. Nu mi-e dor, ci mă doare. Mă doare oraşul meu, oraşul acela cosmopolit, deschis, burghez, relaxat, viu, acceptat. Nu erau fricţiuni etnice. Era departe de Bucureşti, nu erau probleme cu Securitatea. Aveam acces la televiziunea maghiară, sârbească, teatrul era extraordinar. În '83, la optsprezece ani, am şi scris prima muzică pentru teatrul din Oradea, pentru spectacolul "Omul care aduce ploaia". Aşadar, azi mă doare însuşi gândul oraşului meu, dar ştiu că pe cel de pe vremuri îl port iremediabil în corpul, mintea şi inima mea.
Elev model
- Toată cariera mea nu am avut niciun fel de studii. Acum sunt student anul trei la Conservator. De ce? Aşa m-au întrebat şi profesorii mei. E ceva de ordin etic. Trebuia să închid cercul, aşa, pentru mine. Asta îmi lipsea. Urmez Compoziţie la secţia Jazz. Este extraordinar. Mă duc cu mare drag. Cred că sunt studentul ideal, pentru că merg din convingere.
- Ai note mari?
- Am bursă. Nu am absenţe deloc. O singură restanţă la... educaţie fizică (râde). Este fascinant, şcoala este de o calitate extraordinară, recunoscută şi apreciată în lume. Exportul principal sunt solistele lirice, dar şi restul secţiilor trimit în lumea muzicală valori reale. Sunt ca un burete care absoarbe totul. Învăţ foarte multe lucruri, unele despre care ştiam câte ceva, altele noi, altele pe care deja le aplicam, dar din instinct, nu din studiu.
- Crezi că studiile îţi vor schimba viziunea despre muzică?
- Mă bucur că mă întrebi. Tocmai că nu. Am constatat că felul în care vedeam eu totul înainte era cumva corect, pentru că nu a apărut nimic cu adevărat surprinzător pentru mine, odată cu studiile. Dar îmi adâncesc nişte lucruri, mi le explic, învăţ despre istoria unor reguli muzicale. Fascinant.
Şoapte perfide
- Dacă un om de pe stradă te-ar opri să te întrebe cine eşti, ce i-ai răspunde?
- Sunt un om din viitor, care cântă muzica trecutului, pentru prezent.
- O întrebare între prieteni: eşti bine?
- Mai mult sau mai puţin. Sunt bine acasă, sunt bine cu soţia mea, sunt bine cu ceea ce gândesc, dar mai am lucruri care îmi generează tristeţi. Şi refuz să-mi accept resemnarea. Teribil ce mă tem de resemnare! Şi mi-e dor să am din nou o trupă. Poate oi găsi doi puşti, neconvertiţi de prostituţia muzicală de la noi, care vor voi să cânte cu mine, doar cu mine. Formaţia mea anterioară a îmbătrânit moral. Începuse o oarecare delăsare, plictiseală după şapte ani. Eu nu mai reuşeam să le ofer băieţilor mei nimic, în care să găsească resurse de demnitate. Discuri nu mai puteam scoate. Emisiunea Acadeaua de la TVR (încheiată între timp din
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
