Povestea unei fotografii

- Legenda spune că într-o zi frumoasă de vară, Regina Maria, trecând cu automobilul prin târgul Branului, unde îşi avea reşedinţa, văzu pe stradă un ţăran aşa de falnic şi mândru, încât i-a cerut şoferului să oprească maşina, ca să-i vorbească. Ce i-o fi plăcut la el nu se ştie, şi nici ce i-a spus. Sigur este că, la cererea suveranei, omului i s-a făcut o fotografie care a intrat în istorie, devenind efigia Muzeului Ţăranului din Bucureşti -

Ţin în mâini fotografia lui Tatomir Căruntu. Din ea mă priveşte un bărbat mândru, înalt şi zvelt, cu ţinută semeaţă şi-un zâmbet subţire, ascuns în cutele obrazului. Poartă plete, pălărie neagră, rotun­dă, cămaşă albă ca neaua, şi-şi ţine mâna dreaptă vârâtă în chimir... O apa­­riţie cu adevărat im­presionantă pe uli­ţa unui sat! Cine ştie cu ce tre­buri era omul în ziua aceea prin Bran. Să vân­dă, să cumpere, sau doar să se intereseze de mer­sul lumii, printre ţă­ranii adunaţi la târgul de va­ră, din toate aşezările din împrejurimi. Ori­cum, din atitudinea lui nu re­iese că ar fi fost tul­­burat din cale-afară de ivirea reginei, accep­tând, mai degrabă din po­­liteţe, să se lase foto­grafiat. În­tâmplarea iese, to­tuşi, din cadrul banal. O re­gină cu rochie lun­gă şi văluri albe, care co­boa­ră dintr-o limu­zină de lux, ca să foto­grafie­ze un ţăran, este un su­biect care se cere inves­tigat. Cine era Gheor­ghe Tatomir (mai târziu, Moş Că­runtu)? S-o mai fi în­tâlnit de-a lungul vieţii, cu fru­moasa castelană din Bran? Ce să-i fi plăcut reginei la el, în afara ţinutei trufaşe şi a căutăturii îndrăzneţe? Ca să aflu răspuns la întrebări, am luat-o la pas pe costişele Bra­nului şi-ale Moeciului, acolo unde mai locuiesc câţiva oameni care ştiu povestea vieţii lui Tatomir.

"Avea obrajii cum e fraga..."

Pe Maria-Octavia Tatomir am găsit-o la ieşirea din Moeciu, înspre Fundata. Profita de ultimele zile înso­rite ale toamnei, ca să repare gardurile şi împrej­mui­rile unui teren pe care-l are acolo. Nu prea are timp de po­veşti, căci are şi doi oameni angajaţi la lucru, de care trebuie să se îngrijească, dar când aude că vreau să vor­bim des­pre Moş Căruntu (cum i se spunea la bătrâ­neţe lui Ta­tomir), faţa i se luminează şi uită şi de gar­duri, şi de lucrători. Maria-Octavia este nepoată a lui Gheor­ghe Tatomir. Tatăl ei a fost băiatul lui Ion Că­runtu, frate cu Gheorghe. "Bunicul meu Ion a murit devreme şi atunci eu am crescut cu Moşu Gheorghe. Pe el l-am considerat bunicul meu şi mi-a fost tare drag de el, căci era foarte glumeţ. Îi plăcea să râdă şi să-i vadă pe toţi în jurul lui veseli. Odată, într-o zi de vară, a venit pe la noi, şi atâtea glume ne-a spus şi aşa ne-a făcut să râ­dem, că ne-am luat cu vorba şi cu glumele lui şi am uitat că avem de strâns fânul. În loc să facem la fân, am ascultat glumele lui şi nici nu ne-am dat seama că vine ploaia. Ne-a udat fânul fir de fir. Dar nu ne-a părut rău... Ţi-era mai mare dragul să-l auzi poves­tind. Ne spunea şi rugăciuni şi ne învăţa cum să trăim frumos. Era credincios tare, nu lip­sea în sărbători de la biserică şi trăia ca un adevărat creştin. Din ceea ce avea dăruia cui avea mai puţin. Avea o vorbă: "În­tâi să dai, apoi să ceri ca să pri­meşti". Şi mai zicea: "Mai bine să dai, decât să iei!". Dădea de pomană câte o vacă, oi, viţei, porci, în pos­turi, mai ales. După ce a murit soţia lui, care a fost fata preotului Tişcă, din Moeciu de Sus, după ce a rămas singur, a fost şi mai darnic.
Mă întrebaţi cum arăta? Era un om înalt tare, fru­mos, drept, cu chică, avea părul bălai şi obrajii erau roz, cum e fraga. Îmi plăcea să-l pup pe obraji când venea la noi, că avea pielea tare fină. Era foarte atent şi umbla me­reu tare curat, era un model pentru tot sa­tul. Avea că­mă­şile croite cu mânecile aşa, de trei sfer­turi numai, ca să nu se mur­dărească atunci când lucra. Avea unele că­măşi de lucru şi altele de sărbă­toare, lu­crate cu mode­le­le cu­noscute pe-aici, pe la noi, dar şi cu imi­taţii de flori.
Eu am avut aproape zece ani când a murit şi mi-a părut tare rău. Îi ziceam Tata Moşu. Ve­nea des la noi. El a în­văţat-o pe mama să facă milostenie în fiecare du­­minică şi ori de câte ori se întâlnea cu vreun sărac. Stă­tea singur du­pă ce i-a murit nevasta. Avea casă pe deal, mai sus de biserica din Che­ia Moeciului. Aco­lo, în bise­rica din Cheia l-a mai văzut o dată Regina şi l-a scos afa­ră din biserică. A vrut să vadă mai bine cum era îm­brăcat şi cât de fru­mos era. A vorbit mult cu el acolo, în curtea bisericii. Regina i-a cerut să-i pună brânză de oi în coajă de brad şi el îi făcea coşuleţe, aşa de frumoase, şi i le ducea personal la cas­tel. Şi îi mai făcea şi nişte covrigi din caşcaval opărit în zer cu sare, care se potri­veau tare bine cu o bere. Co­vrigei din ăştia a învăţat şi tata să facă. Moş Căruntu îl supraveghea când îi pre­para, era bătrân de acum şi nu mai avea pu­tere de lucru. Tata ducea covrigeii la Bucureşti, la o familie de evrei care aveau restaurante şi grădini de vară, unde marfa era la mare preţ. Acum câţiva ani, au venit la noi din Israel copiii acelor patroni de restau­rante, ca să mai ceară covrigei din aceia, dar n-am mai avut de unde să le dăm, căci după ce-a murit bătrânul, noi n-am mai preparat, deşi aş şti şi acum care este re­ţeta, cum se fac".
"În ultima parte a vieţii, venea des la mama, Maria Tatomir. Sunt câţiva kilometri de la casa lui până aici, făcea drumul pe jos. La 90 de ani, umbla cu mâinile la spa­­te, fără baston, drept, mândru. Stătea la noi una, două zile, mama îi spă­la cămăşile, îl spăla pe picioare, îi cosea hai­nele, dacă erau rupte, şi-apoi, la plecare, îi lega într-un şervet de-ale gurii. Îi strângea totdeauna bine cioarecii, căci mereu îi alunecau. De murit, a mu­rit la fata lui, Salo­mia, care era tare fru­moa­să, subţire ca o prin­ţesă, căci postea tot tim­pul. Mânca numai pită şi ceai. Toată viaţa a pos­tit aşa. Toţi din neamul ăsta al Tatomireştilor au fost oa­meni frumoşi şi tare inimoşi. Pe toţi i-a luat Dumnezeu la El, aşa, pe negândite. Gheor­­ghe, unul din băieţii lui Moş Căruntu, a murit jucând sârba la o nuntă, băiatul lui, Io­nel, numai ce-a apu­cat să-i spună Lenu­ţii, ne­vas­ta lui, că-i e rău şi dus a fost, «Frun­zoai­ca», adică nevasta lui Frunză, făcea focul şi a murit aşa, bă­gând lem­ne pe foc, tuşa Geana, Eu­genia, a cărat căpi­ţe­le de fân şi a zis că stă pu­­ţin să se hodi­nească şi atâta i-a fost, că nu s-a mai sculat. Doar Moş Gheor­ghe Că­runtu a murit de moarte de bătrân. S-a stins când mai avea câteva luni până să facă suta de ani. Împlinise nouăzeci şi nouă, dar parcă nu mai era aşa de fericit".

"Era frumos şi toate femeile se îndrăgosteau de el"

Maria, sau Ţica, după cum li se spune Măriilor în Moeciul de Sus, este fiica lui Gheorghe, unul dintre băieţii Moşului Tatomir Căruntu. Locuieşte în curte cu strănepotul acestuia, Vasile Preda, şi cu familia lui. Casa lor este aşezată chiar în buza dealului pe care altă­dată se afla gospodăria bătrânului Tatomir. Îl ţine minte, parcă îl vede cum cobora repejor dealul, ca să meargă în sat, după treburi, mereu curat îmbrăcat, me­reu cu cămaşă frumoasă şi cu chica albă tunsă retezat. "De când mă ştiu, îl ţin minte că avea părul alb, până la umeri, tuns drept. De-aia crez că i se zice Căruntu. Aşa a fost el dintotdeauna, aşa s-a purtat cât a trăit. În zi de sărbătoare, Moşu ne citea din cărţile sfinte, pe care le ţinea în casa lui la mare preţ. Se ducea la bise­rică dumi­nica, era credincios şi vorbea tare frumos, vorbea ca din cărţi, parcă tot citea şi când vorbea cu noi. Era un bărbat frumos şi toate femeile se îndrăgos­teau de el, că era mai glumeţ cumva, astfel că aducea veselie oriunde se afla. Odată, a stat de vorbă în Târgul din Bran cu Regina, care l-a chemat mai la o parte, l-a scos dintre ceilalţi oa­meni. Poate i-o fi spus şi Reginei vreo glumă ori altce­va, căci la plecare Regina l-a mângâiat uşor pe obraz. Nu ştiu mai multe despre el, am uitat. La anii mei, în­tâm­plările şi amintirile se mai sting. Poate că dacă mai trăia unchiul Văleanu ori tuşa Genica, poate ei ar fi ştiut să vă spună, ca să înţelegeţi cine a fost Moş Gheor­ghe Tatomir Căruntu, cel mai frumos bărbat din Cheia Moe­ciului, acum şaptezeci, optzeci de ani."

"Nu-i plăcea să stea singur"

Cobor dinspre Moeciul de Sus, las în urmă dealul abrupt pe care se întindea altădată gospodăria lui Moş Gheorghe. Drumul e urmat îndeaproape de o apă lim­pede, ce vine dinspre munte. Într-un loc în care plaiul se lărgeşte, pe partea stângă a drumului, ascunsă după un gard alb de piatră, se află o biserică. Aflu că i se spune Biserica din Cheia Moeciului şi că are hramul "Ador­mirea Maicii Domnului". În cimitirul acestei biserici a fost înmormântat şi Gheorghe Tatomir Că­runtu, dar as­tăzi numele lui nu mai este trecut pe nicio cruce, mor­mântul a fost moştenit de nişte nepoţi, apoi de străne­poţi, şi urmele pământeşti ale lui Gheorghe Tatomir s-au pierdut. Cu atât mai mult sunt preţioase acum toate amintirile despre el. Mă ajută şi nepoata Maria, fata Anei, penultima fiică a lui Tatomir Căruntu. Am găsit-o în casa ei, mai jos de biserică, pregătind gheme de lână pentru lucrul din serile de iarnă care se apropie. Era doar o copilă când Moşu s-a stins, dar îl ţine minte bine: "Cine-l vedea doar o dată îşi mai amin­tea sigur de el şi după aceea. Era înalt Moşu, era frumos şi bălan la păr, de când îl ţin eu minte. Avea părul aşa lung şi se îmbră­ca numai cu cămaşă albă. Eu nu ştiu cum lucra, de nu se murdărea nicio­dată. Era tare dichisit şi avea o­bra­zul luminat. Nu-i plă­cea să stea singur. Chiar când era bătrân tare, cobora de-acolo din deal, de unde avea casa. Îi plăcea să coboa­re în lume, între oameni. Era mai greu când se ur­ca înapoi, urca "în buşi", se ajuta şi de mâini ca să urce dealul. O dată, l-a văzut Regina urcând aşa, şi s-a oprit să-i vor­bească. Regina trecea cu fetele ei, erau cu bicicle­tele, veneau dinspre Moe­ciul de Sus, de din­colo de Cheia. Cum l-a văzut, Regina s-a dus la el şi au stat mult de vor­bă. Îi plăcea mult de el şi nu se ferea să arate. Nu mai ţiu minte ce i-a spus Regina atunci: ne-a povestit Moşu după aceea, dar am uitat. Noi ne uitam de pe mal la ei, n-am avut curaj să ne apropiem. Ne uitam cum trecea Regina cu fetele pe biciclete. Ţiu minte că Regina avea părul auriu şi Moşul stătea în faţa ei".

Trist şi hăituit

La Rodica Tiş­că din Moeciu de Sus am ajuns după sfatul surorii ei, ţaţa Mariţa. "E mai tânără şi poate ştie mai multe", m-a îmbărbătat la ple­care. Şi, într-ade­văr, ştie mai multe, căci a trăit în casă cu Moş Gheor­ghe Căruntu câţiva ani, înainte de moartea acestuia.
"Eram în clasa întâi când a murit. Noi am stat în casă cu el vreo patru, cinci ani­şori. Pe mă­mica n-o prea suporta, îi era noră de la feciorul Gheorghe. Tata a stat patru ani pe front şi-n vremea asta mămica a dus greul gospodăriei, căci Moşul era deja prea bătrân ca s-o mai ajute. Căra maldărele de fân acasă cu ţoala, vedea de animale, de noi, copiii, el nu făcea nimica, nu-şi mai pu­tea aduce nici măcar lemne în casă ca să-şi facă foc. Nici mămica nu-l prea plăcea, căci era sever şi cam tăcut. Era bătrân şi nu mai putea, nu mai avea răbdare nici cu noi, ne­po­ţii lui. Fra­tele meu era mic, eu aveam câţiva anişori. Câteodată, când era în toane mai bune, ne chema la el: "Taică, ne zicea, haideţi la taica", şi apoi ne citea poveşti cu sfinţi. Eu îmi scriam temele pe tăbliţă, mămica era mereu plecată cu treburi, dar el nu ne avea grija, ne lăsa în treaba noastră. Apoi n-a mai stat la noi. Nu ştiu ce s-a în­tâmplat, l-au dus copiii lui de la unul la altul. A stat o vreme şi la Sohodol, la băiatul lui, Neculae, şi apoi a ajuns la ţaţa Salomia, unde a şi murit. Ultima parte a vieţii lui a fost tristă, a fost hăituit cumva, parcă nu-i mai plăcea nimica, era tot mereu supărat".

*

"Viaţa lumii nu e decât un vis", o fi citit cândva, în cărţile luisfinte, Gheorghe Tato­mir, zis Căruntu. Poate de aici să-i fi venit tristeţea sfârşitului şi melancolia. Sau poate din aminti­rile tinereţii, când drumurile i s-au întretăiat cu o regină frumoasă, care a coborât din ma­şină ca să-i facă o foto­grafie şi şi-a oprit bicicleta ca să-l privească în ochi. O poveste de dragoste ca un abur, pe care poţi să o crezi sau nu.

P.S. Aducem mulţumiri domnului Ioan Giurgiu, strănepot al lui Gheorghe Tatomir Căruntu, şi domnului Emil Stoian, preşe­dinte al Asociaţiei "Fiii şi prietenii Branu­lui", care ne-au ajutat la realizarea acestui text.