Țin în mâini fotografia lui Tatomir Căruntu. Din ea mă privește un bărbat mândru, înalt și zvelt, cu ținută semeață și-un zâmbet subțire, ascuns în cutele obrazului. Poartă plete, pălărie neagră, rotundă, cămașă albă ca neaua, și-și ține mâna dreaptă vârâtă în chimir... O apariție cu adevărat impresionantă pe ulița unui sat! Cine știe cu ce treburi era omul în ziua aceea prin Bran. Să vândă, să cumpere, sau doar să se intereseze de mersul lumii, printre țăranii adunați la târgul de vară, din toate așezările din împrejurimi. Oricum, din atitudinea lui nu reiese că ar fi fost tulburat din cale-afară de ivirea reginei, acceptând, mai degrabă din politețe, să se lase fotografiat. Întâmplarea iese, totuși, din cadrul banal. O regină cu rochie lungă și văluri albe, care coboară dintr-o limuzină de lux, ca să fotografieze un țăran, este un subiect care se cere investigat. Cine era Gheorghe Tatomir (mai târziu, Moș Căruntu)? S-o mai fi întâlnit de-a lungul vieții, cu frumoasa castelană din Bran? Ce să-i fi plăcut reginei la el, în afara ținutei trufașe și a căutăturii îndrăznețe? Ca să aflu răspuns la întrebări, am luat-o la pas pe costișele Branului și-ale Moeciului, acolo unde mai locuiesc câțiva oameni care știu povestea vieții lui Tatomir.
"Avea obrajii cum e fraga..."
Pe Maria-Octavia Tatomir am găsit-o la ieșirea din Moeciu, înspre Fundata. Profita de ultimele zile însorite ale toamnei, ca să repare gardurile și împrejmuirile unui teren pe care-l are acolo. Nu prea are timp de povești, căci are și doi oameni angajați la lucru, de care trebuie să se îngrijească, dar când aude că vreau să vorbim despre Moș Căruntu (cum i se spunea la bătrânețe lui Tatomir), fața i se luminează și uită și de garduri, și de lucrători. Maria-Octavia este nepoată a lui Gheorghe Tatomir. Tatăl ei a fost băiatul lui Ion Căruntu, frate cu Gheorghe. "Bunicul meu Ion a murit devreme și atunci eu am crescut cu Moșu Gheorghe. Pe el l-am considerat bunicul meu și mi-a fost tare drag de el, căci era foarte glumeț. Îi plăcea să râdă și să-i vadă pe toți în jurul lui veseli. Odată, într-o zi de vară, a venit pe la noi, și atâtea glume ne-a spus și așa ne-a făcut să râdem, că ne-am luat cu vorba și cu glumele lui și am uitat că avem de strâns fânul. În loc să facem la fân, am ascultat glumele lui și nici nu ne-am dat seama că vine ploaia. Ne-a udat fânul fir de fir. Dar nu ne-a părut rău... Ți-era mai mare dragul să-l auzi povestind. Ne spunea și rugăciuni și ne învăța cum să trăim frumos. Era credincios tare, nu lipsea în sărbători de la biserică și trăia ca un adevărat creștin. Din ceea ce avea dăruia cui avea mai puțin. Avea o vorbă: "Întâi să dai, apoi să ceri ca să primești". Și mai zicea: "Mai bine să dai, decât să iei!". Dădea de pomană câte o vacă, oi, viței, porci, în posturi, mai ales. După ce a murit soția lui, care a fost fata preotului Tișcă, din Moeciu de Sus, după ce a rămas singur, a fost și mai darnic.
Mă întrebați cum arăta? Era un om înalt tare, frumos, drept, cu chică, avea părul bălai și obrajii erau roz, cum e fraga. Îmi plăcea să-l pup pe obraji când venea la noi, că avea pielea tare fină. Era foarte atent și umbla mereu tare curat, era un model pentru tot satul. Avea cămășile croite cu mânecile așa, de trei sferturi numai, ca să nu se murdărească atunci când lucra. Avea unele cămăși de lucru și altele de sărbătoare, lucrate cu modelele cunoscute pe-aici, pe la noi, dar și cu imitații de flori.
Eu am avut aproape zece ani când a murit și mi-a părut tare rău. Îi ziceam Tata Moșu. Venea des la noi. El a învățat-o pe mama să facă milostenie în fiecare duminică și ori de câte ori se întâlnea cu vreun sărac. Stătea singur după ce i-a murit nevasta. Avea casă pe deal, mai sus de biserica din Cheia Moeciului. Acolo, în biserica din Cheia l-a mai văzut o dată Regina și l-a scos afară din biserică. A vrut să vadă mai bine cum era îmbrăcat și cât de frumos era. A vorbit mult cu el acolo, în curtea bisericii. Regina i-a cerut să-i pună brânză de oi în coajă de brad și el îi făcea coșulețe, așa de frumoase, și i le ducea personal la castel. Și îi mai făcea și niște covrigi din cașcaval opărit în zer cu sare, care se potriveau tare bine cu o bere. Covrigei din ăștia a învățat și tata să facă. Moș Căruntu îl supraveghea când îi prepara, era bătrân de acum și nu mai avea putere de lucru. Tata ducea covrigeii la București, la o familie de evrei care aveau restaurante și grădini de vară, unde marfa era la mare preț. Acum câțiva ani, au venit la noi din Israel copiii acelor patroni de restaurante, ca să mai ceară covrigei din aceia, dar n-am mai avut de unde să le dăm, căci după ce-a murit bătrânul, noi n-am mai preparat, deși aș ști și acum care este rețeta, cum se fac".
"În ultima parte a vieții, venea des la mama, Maria Tatomir. Sunt câțiva kilometri de la casa lui până aici, făcea drumul pe jos. La 90 de ani, umbla cu mâinile la spate, fără baston, drept, mândru. Stătea la noi una, două zile, mama îi spăla cămășile, îl spăla pe picioare, îi cosea hainele, dacă erau rupte, și-apoi, la plecare, îi lega într-un șervet de-ale gurii. Îi strângea totdeauna bine cioarecii, căci mereu îi alunecau. De murit, a murit la fata lui, Salomia, care era tare frumoasă, subțire ca o prințesă, căci postea tot timpul. Mânca numai pită și ceai. Toată viața a postit așa. Toți din neamul ăsta al Tatomireștilor au fost oameni frumoși și tare inimoși. Pe toți i-a luat Dumnezeu la El, așa, pe negândite. Gheorghe, unul din băieții lui Moș Căruntu, a murit jucând sârba la o nuntă, băiatul lui, Ionel, numai ce-a apucat să-i spună Lenuții, nevasta lui, că-i e rău și dus a fost, «Frunzoaica», adică nevasta lui Frunză, făcea focul și a murit așa, băgând lemne pe foc, tușa Geana, Eugenia, a cărat căpițele de fân și a zis că stă puțin să se hodinească și atâta i-a fost, că nu s-a mai sculat. Doar Moș Gheorghe Căruntu a murit de moarte de bătrân. S-a stins când mai avea câteva luni până să facă suta de ani. Împlinise nouăzeci și nouă, dar parcă nu mai era așa de fericit".
"Era frumos și toate femeile se îndrăgosteau de el"
Maria, sau Țica, după cum li se spune Măriilor în Moeciul de Sus, este fiica lui Gheorghe, unul dintre băieții Moșului Tatomir Căruntu. Locuiește în curte cu strănepotul acestuia, Vasile Preda, și cu familia lui. Casa lor este așezată chiar în buza dealului pe care altădată se afla gospodăria bătrânului Tatomir. Îl ține minte, parcă îl vede cum cobora repejor dealul, ca să meargă în sat, după treburi, mereu curat îmbrăcat, mereu cu cămașă frumoasă și cu chica albă tunsă retezat. "De când mă știu, îl țin minte că avea părul alb, până la umeri, tuns drept. De-aia crez că i se zice Căruntu. Așa a fost el dintotdeauna, așa s-a purtat cât a trăit. În zi de sărbătoare, Moșu ne citea din cărțile sfinte, pe care le ținea în casa lui la mare preț. Se ducea la biserică duminica, era credincios și vorbea tare frumos, vorbea ca din cărți, parcă tot citea și când vorbea cu noi. Era un bărbat frumos și toate femeile se îndrăgosteau de el, că era mai glumeț cumva, astfel că aducea veselie oriunde se afla. Odată, a stat de vorbă în Târgul din Bran cu Regina, care l-a chemat mai la o parte, l-a scos dintre ceilalți oameni. Poate i-o fi spus și Reginei vreo glumă ori altceva, căci la plecare Regina l-a mângâiat ușor pe obraz. Nu știu mai multe despre el, am uitat. La anii mei, întâmplările și amintirile se mai sting. Poate că dacă mai trăia unchiul Văleanu ori tușa Genica, poate ei ar fi știut să vă spună, ca să înțelegeți cine a fost Moș Gheorghe Tatomir Căruntu, cel mai frumos bărbat din Cheia Moeciului, acum șaptezeci, optzeci de ani."
"Nu-i plăcea să stea singur"
Cobor dinspre Moeciul de Sus, las în urmă dealul abrupt pe care se întindea altădată gospodăria lui Moș Gheorghe. Drumul e urmat îndeaproape de o apă limpede, ce vine dinspre munte. Într-un loc în care plaiul se lărgește, pe partea stângă a drumului, ascunsă după un gard alb de piatră, se află o biserică. Aflu că i se spune Biserica din Cheia Moeciului și că are hramul "Adormirea Maicii Domnului". În cimitirul acestei biserici a fost înmormântat și Gheorghe Tatomir Căruntu, dar astăzi numele lui nu mai este trecut pe nicio cruce, mormântul a fost moștenit de niște nepoți, apoi de strănepoți, și urmele pământești ale lui Gheorghe Tatomir s-au pierdut. Cu atât mai mult sunt prețioase acum toate amintirile despre el. Mă ajută și nepoata Maria, fata Anei, penultima fiică a lui Tatomir Căruntu. Am găsit-o în casa ei, mai jos de biserică, pregătind gheme de lână pentru lucrul din serile de iarnă care se apropie. Era doar o copilă când Moșu s-a stins, dar îl ține minte bine: "Cine-l vedea doar o dată își mai amintea sigur de el și după aceea. Era înalt Moșu, era frumos și bălan la păr, de când îl țin eu minte. Avea părul așa lung și se îmbrăca numai cu cămașă albă. Eu nu știu cum lucra, de nu se murdărea niciodată. Era tare dichisit și avea obrazul luminat. Nu-i plăcea să stea singur. Chiar când era bătrân tare, cobora de-acolo din deal, de unde avea casa. Îi plăcea să coboare în lume, între oameni. Era mai greu când se urca înapoi, urca "în buși", se ajuta și de mâini ca să urce dealul. O dată, l-a văzut Regina urcând așa, și s-a oprit să-i vorbească. Regina trecea cu fetele ei, erau cu bicicletele, veneau dinspre Moeciul de Sus, de dincolo de Cheia. Cum l-a văzut, Regina s-a dus la el și au stat mult de vorbă. Îi plăcea mult de el și nu se ferea să arate. Nu mai țiu minte ce i-a spus Regina atunci: ne-a povestit Moșu după aceea, dar am uitat. Noi ne uitam de pe mal la ei, n-am avut curaj să ne apropiem. Ne uitam cum trecea Regina cu fetele pe biciclete. Țiu minte că Regina avea părul auriu și Moșul stătea în fața ei".
Trist și hăituit
La Rodica Tișcă din Moeciu de Sus am ajuns după sfatul surorii ei, țața Marița. "E mai tânără și poate știe mai multe", m-a îmbărbătat la plecare. Și, într-adevăr, știe mai multe, căci a trăit în casă cu Moș Gheorghe Căruntu câțiva ani, înainte de moartea acestuia.
"Eram în clasa întâi când a murit. Noi am stat în casă cu el vreo patru, cinci anișori. Pe mămica n-o prea suporta, îi era noră de la feciorul Gheorghe. Tata a stat patru ani pe front și-n vremea asta mămica a dus greul gospodăriei, căci Moșul era deja prea bătrân ca s-o mai ajute. Căra maldărele de fân acasă cu țoala, vedea de animale, de noi, copiii, el nu făcea nimica, nu-și mai putea aduce nici măcar lemne în casă ca să-și facă foc. Nici mămica nu-l prea plăcea, căci era sever și cam tăcut. Era bătrân și nu mai putea, nu mai avea răbdare nici cu noi, nepoții lui. Fratele meu era mic, eu aveam câțiva anișori. Câteodată, când era în toane mai bune, ne chema la el: "Taică, ne zicea, haideți la taica", și apoi ne citea povești cu sfinți. Eu îmi scriam temele pe tăbliță, mămica era mereu plecată cu treburi, dar el nu ne avea grija, ne lăsa în treaba noastră. Apoi n-a mai stat la noi. Nu știu ce s-a întâmplat, l-au dus copiii lui de la unul la altul. A stat o vreme și la Sohodol, la băiatul lui, Neculae, și apoi a ajuns la țața Salomia, unde a și murit. Ultima parte a vieții lui a fost tristă, a fost hăituit cumva, parcă nu-i mai plăcea nimica, era tot mereu supărat".
*
"Viața lumii nu e decât un vis", o fi citit cândva, în cărțile lui sfinte, Gheorghe Tatomir, zis Căruntu. Poate de aici să-i fi venit tristețea sfârșitului și melancolia. Sau poate din amintirile tinereții, când drumurile i s-au întretăiat cu o regină frumoasă, care a coborât din mașină ca să-i facă o fotografie și și-a oprit bicicleta ca să-l privească în ochi. O poveste de dragoste ca un abur, pe care poți să o crezi sau nu.
P.S. Aducem mulțumiri domnului Ioan Giurgiu, strănepot al lui Gheorghe Tatomir Căruntu, și domnului Emil Stoian, președinte al Asociației "Fiii și prietenii Branului", care ne-au ajutat la realizarea acestui text.