SÂNZIANA NICULAE - "Nu mă simt şi nu mă văd făcând altceva decât muzică"

Adevărata câştigătoare a "Vocii României"

O boală grea: perfecţionismul

- Dacă în urma concursului "Vocea României" s-ar fi făcut un sondaj legat de preferinţele senti­men­tale ale publicului, aproape sigur că trofeul ţi-ar fi fost decer­nat ţie. Motivele sunt la vedere: voce de ex­cepţie, prezenţă scenică explozivă, tinereţe birui­toa­re... Din păcate, ai ocupat locul doi. Cum ai reac­ţio­nat la afla­rea verdic­tu­lui? Ţi-ai depăşit deza­mă­gi­rea?

- Nu sunt în niciun caz dezamăgită sau supărată. E foarte adevărat că mi-am dorit teribil să câştig "Vocea României", dar nu s-a terminat lumea pentru că n-am reuşit. Mai ales că diferenţa de puncte dintre mine şi câş­tigător (n. red. - Mihai Chiţu) a fost foarte mică. Ceea ce a contat şi contează cu adevărat este marea experienţă care a fost "Vocea României". Am învăţat foarte mult şi am căpătat şi foarte multă expunere, acum foarte mulţi oameni mă cunosc, ştiu cine sunt şi ştiu cam la ce pot să se aştepte din partea mea, ca artist. Iar ăsta e un capital nepreţuit. Şi, la fel de important, l-am cunoscut pe Marius Moga, care nu e doar un pro­fesionist, dar şi o persoană plină de suflet, gene­roasă. Marius se implică sută la sută în tot ce face şi nu se lasă până când nu iese totul perfect: de la interpretarea muzicală, până la prezenţa scenică. E un om calm, care-ţi explică pe-ndelete, se străduieşte să te facă să înţelegi exact toate nuanţele... O singură dată l-am văzut agitat şi mai nervos: în ziua finalei, când au apărut nişte probleme legate de decorul momentului meu şi-atunci a intrat puţin în alertă. Dar după ce pro­blemele s-au rezolvat, a redevenit Marius cel calm. De altfel, cred că atributul care îl defineşte cel mai bine este implicarea: face tot ce poate ca persoana de care răspunde să aibă la dispoziţie exact ceea ce-i este necesar ca să-şi demonstreze întreaga măsură. De-asta, când am aflat că am luat locul doi, cel mai mult mi-a părut rău pentru el, nu pentru mine. M-a durut durerea lui. La cât de mult s-a zbătut, aş fi vrut să aibă această satisfacţie.

- Din câte însuşiri ai dovedit pe scena con­cursului "Vocea României", care crezi că îţi va asi­gura un viitor muzical?

- Sunt o perfecţionistă! Sufăr de "boala" auto-criticii! Mereu vreau să fiu mai bună, mereu mi se pare că interpretarea mea n-a fost exact aşa cum ar fi tre­buit. Niciodată nu sunt sută la sută mulţumită de prestaţiile mele. Chiar şi atunci când cei care m-au ascultat îmi spun c-a fost excelent, eu zic c-a fost doar bine, că se putea şi mai bine. Pe de-o parte, acesta e un defect, dar pe de altă parte, e o calitate: atitudinea asta nu mă lasă să mă culc pe lauri şi nici să mă plafonez. Şi sunt şi foarte perseverentă. De fapt, cred că trăsă­turile astea două merg mână-n mână. Nu se poate una fără cealaltă. Apoi, sunt o tipă foarte energică, dar care în­cearcă să abordeze orice situaţie cu mult calm. Mai ex­plodez şi eu uneori, dar, în general, îmi păstrez li­niştea, felul potolit. Şi asta, pentru că mi se pa­re că totul iese mai bine sau se rezolvă mai uşor atunci când omul are înţelegere faţă de cei cu care relaţionează.

- Cu alte cuvinte, viitorul tău e decis: vei face o carieră muzicală. Prezenţa ta la "Vo­cea Ro­mâniei" n-a fost doar o întâmplare sau un "test de forţă" adolescentin...

- În niciun caz n-a fost o întâmplare! Mi-am dorit mult să ajung la "Vocea României", pentru că am vă­zut în această emisiune o extraordinară rampă de lan­sare. De-altfel, acum doi ani, am mai făcut o în­cercare: am mers la pre-preselecţii, dar acolo m-am oprit. M-am prezentat cu o melodie a lui Anouk, "Nobody's wife", şi am fost atât de emoţionată, încât am iz­bu­tit... un fiasco. (râde) Apoi, anul trecut, după ce-am de­păşit dezamăgirea, m-am decis că nu trebuie să aban­donez. Mi-am ales o melodie care să mă re­pre­zinte cu-adevărat, "Blue Jeans", a Lanei del Rey, mi-am spus că nu trebuie să-mi pese de nimeni şi de nimic, şi-aşa am reuşit să mă detaşez, să las emoţiile deo­parte şi să ajung până în finală. A fost o lecţie pre­ţioasă! Sincer, nu mă văd şi nu mă simt făcând ni­mic altceva decât muzică. Asta am tot timpul în cap. Asta "respir"... Eu sunt o persoană timidă, mai cu­rând introvertită, dar când urc pe scenă, mă trans­form total şi trăiesc acolo, în uni­versul notelor, al ver­su­rilor şi al instrumentelor. Şi ăsta cred că e un semn.

Muzică, dar nu fără Conservator

- Cum ai descoperit muzica?

- Îmi povestea mama că, încă de pe la doi ani, când auzeam muzică, mişcam degetele mari de la picioare pe ritm. (râde) După care, când eram la gră­diniţă, în vreme ce restul copiilor îngânau me­lodioare gen "Ala-bala-portocala", eu cântam "Bles­tem", al Mariei Tă­nase. Fratele meu, care e mai mare cu 11 ani decât mine, îşi cumpărase pri­mul calculator şi pu­nea multă muzică, dar făcuse o pasiune pentru pie­sele Mariei Tănase, iar eu, tot auzind prin casă cânte­cul ăsta, m-am fixat pe el. Fireşte că nu înţelegeam realmente despre ce era vorba, dar îmi plăcea mult pa­tosul, emoţia pe care mi-o transmitea. Una dintre edu­catoare, tot auzin­du-mă cântând, le-a spus pă­rinţilor că ei i se pare că am talent muzical şi că poa­te ar fi bine să mă orienteze în direcţia asta, a muzicii. Ai mei au luat în serios sfa­tul şi după o vreme, când s-a or­ga­nizat balul bobocilor în liceul lor (amândoi sunt pro­fesori: mama de ma­tematică, iar tata de tehnică) - unul dintre "artiştii" invitaţi am fost eu. (râde) Aceea a fost prima dată când am urcat pe o scenă. Aveam cinci ani! Ulterior, am mai mers pe la nişte festivaluri prin ţară şi, finalmente, am ajuns la un concurs mu­zical, unde am cunoscut-o pe Crina Mardare. Pentru că eram prea mică, n-am putut să acced până în ultima etapă, în schimb, am fost remarcată de ea şi am început să mă pregătesc cu Crina în par­ticular. Apoi... m-am îndrăgostit de vocea Shakirei! Şi-am început să-i cânt me­lodiile. Şi-am tot cântat şi-am tot cântat... Până la urmă, Crina mi-a compus o piesă în stilul ei, eu am scrisver­su­rile, am înregistrat-o şi-am pos­tat-o pe YouTube. Cineva din străinătate a se­sizat cât de mult îmi seamănă vocea cu cea a Sha­kirei, aşa că a re-postat piesa sub denumirea "Shakira-Fire". Din secunda aia, a început o întreagă nebunie! Incredibil de multă lume a crezut că e vorba chiar de Shakira! S-a făcut atât de multă vâlvă încât, până la urmă, nu ştiu exact cum, Shakira a aflat de melodia asta cântată "de ea", i-a plăcut mult, iar când a venit în România, la concert, cei din staff-ul ei m-au invitat în culise şi aşa am cu­noscut-o personal. Am înnebunit de fericire! De-atunci am păstrat legătura şi am fost foarte bucu­roasă că m-a susţinut şi cât am parti­cipat la "Vocea Ro­mâ­niei": mi-a trimis me­saje pe Face­book etc. Pe de altă parte, în paralel cu ceea ce ţi-am po­vestit până acum, mi-am văzut de şcoală, iar când a fost vorba să aleg la ce liceu să dau, am decis să vin aici, la "George Enes­cu", la secţia de Jazz. Fratele meu era deja în Bucu­­reşti, aşa că tranziţia din Urziceni, oraşul natal, în Capitală, a fost destul de lină: m-am mutat cu el, iar părinţii, oricum, făceau naveta cam toată ziua.

- Ai nouăsprezece ani, eşti studentă în anul I la Conservator, la Compoziţie-Jazz şi, după cum spu­neai, "respiri" muzică. Totuşi, ţi-ai pus vreo secundă problema unui drum secundar? E greu să pătrunzi în lumea muzicii, dar încă şi mai greu să-ţi faci un nume şi apoi să-ţi păstrezi cota...

- Da, m-am gândit că există posibilitatea ca - Doamne fereşte! - să nu reuşesc cu muzica şi m-am între­bat ce altceva aş putea să fac. Şi concluzia la care am ajuns este aceea că ar trebui să fie ceva legat tot de sfera artistică: fie actorie, fie muzică în regim didactic, adică să fiu profesoară de muzică.

- Să nu stăm, totuşi, cu drobul de sare deasupra capului! Spune-mi, mai bine, ce se întâmplă acum, după încheierea "Vocii României"? Ai angajamente muzicale? Vrei să scoţi un album?

- Marius a început deja să lucreze cu mine. Pre­gătim o piesă, dar nu ştiu încă sigur când o vom scoate. Apoi, de la Crăciun încoace, au tot curs invitaţii pentru concerte, dar în majoritate le-am refuzat, fiindcă am avut mult de recuperat la şcoală, iar acum am intrat în sesiune, deci stau foarte prost cu timpul. Însă după ce scap de examene, o să încep să merg şi la concerte. Am mare noroc de profesori înţelegători, care mă susţin şi ei foarte mult. Singura excepţie, în acest în­ceput de an, o reprezintă un turneu cu trupa De Moga: Sorana, Ada, Shift, Liviu Teodorescu... Vor fi două­zeci de concerte prin toată ţara, deci n-o să fie tocmai uşor, dar trebuie să mă descurc.

- Şcoala şi muzica - două ocupaţii care consumă mult timp. Ce-şi mai face loc în viaţa ta?

- Îmi place mult să merg la munte şi să mă plimb prin pădure, să ascult foşnetele frunzelor şi ciripitul pă­sărelelor. Din păcate, n-am timp prea des de astfel de desfătări. Apoi, ador înotul, dar nici de el nu mă pot bucura atât de mult pe cât mi-aş dori: în afară de peri­oada verii, când merg la mare, mă tem să iau contact cu apa, ca nu cumva să răcesc şi să-mi pun în pericol vo­cea. Aşa că, în restul anului, mă refugiez în desen: lu­crez în creion, fie portrete, fie peisaje. Pentru mine, asta e o metodă excelentă de relaxare.

- Dar dragostea nu s-a aşezat şi ea pe vreo filă din "agenda" ta?

- Nu, pentru că atunci când eşti îndrăgostit îţi cam pierzi capul prin nori şi cred că asta n-ar fi ceva be­nefic pentru mine, mai ales acum. Au existat câţiva bă­ieţi care mi-au dat târcoale, dar i-am refuzat politicos. Deo­camdată, vreau să mă concentrez pe şcoală şi pe muzi­că. Când o să simt că m-am aşezat bine pe făgaşul lor, o să mă mai gândesc şi la dragoste. (râde)