Rochia albastră

Primul Revelion

Se priveau tăcuţi, fără să clipească, beţi de-atâta dra­goste, plutind graţios, în rotocoale largi, pe ritmul unui vals care îi înălţa la cer. O lumină caldă le mân­gâia uşor chipul, însufleţindu-le ochii cu o stră­lucire ireală. Trăiau un vis. Se simţeau cei mai frumoşi oameni din lume, aveau sentimentul că tot ce se întâmplă în jur le este dedicat nu­mai lor, că toate privirile sunt aţintite spre ei, că toată lumea îi admiră şi le închină lor această noapte frumoasă ca dintr-un basm. El purta un costum negru, impecabil, şi o cămaşă albă, strânsă la gât cu un papion subţire de catifea. Ea, o rochie lungă, albastră, cu talia înaltă şi fal­duri multe, care se revărsau până la podea. Se învârteau graţios, ca doi in­vitaţi de onoare la un bal împărătesc, sorbin­du-se neîncetat din pri­viri. Apoi, când valsul se ter­mina, ei rămâ­neau mai departe aşa, cu mâi­nile împre­unate, con­tinuând să se rotească sin­guri, plu­tind în al no­uălea cer. Aşa au petrecut toată noaptea aceea de anul nou, în timp ce afară, în jurul Cazinoului din Sinaia, nămeţii se ridicau până la fe­restre. "Intram în anul 1965. A fost primul nostru re­ve­lion împreună. Şi cel mai frumos. Cea mai fru­moasă noap­te..." Trage aer în piept şi oftează adânc, de parcă tocmai acum s-ar fi întors dintr-o călă­torie lungă de 50 de ani. Stă cuminte pe scaun, zâmbind amar, cu un vraf de fotografii în faţă. Lângă el, la fel de cuminte, stă ea, femeia din noaptea aceea de vis de-acum jumătate de veac. Răsfoiesc îm­preună fotogra­fiile, po­vestindu-mi de-a valma amin­tirile lor. "Singurul meu regret este că a trecut prea repede viaţa. Acum, nu mai e nimic din ce-a fost. Lumea asta nu mai are parcă nicio noimă".
Gheorghe Marinescu a fost, cândva, cel mai iscusit ceasornicar din Ploieşti. Am mai scris despre el, fiindcă repre­zin­tă o epocă pe cale de dispariţie, vre­mea când meseria era "brăţară de aur" şi meseriaşii erau clasa de mijloc pe care ţara se putea bizui. De fapt, el n-a fost niciodată "un biet reparator de ceasuri". El era oro­lo­gier, cum îi place să spună, adică un restaurator, un ar­tist, un ma­gician al ceasurilor. Mâinile lui au făcut ade­vărate minuni, au adus la viaţă cea­sor­nice sfărâ­ mate, ruginite, bune de arun­cat la gunoi. Astăzi, fără bucuriile astea, viaţa lui e ca un deşert. "Eu toată viaţa am reparat ceasuri. Asta a fost cea mai mare dragoste a mea. Iar cea­surile erau a­tunci vii, aveau su­flet, le au­zeai ticăi­tul, bă­tăi­ le inimii. As­ tăzi, sunt nişte obiecte moar­te. De­ gea­ ba va­ lo­rează o grămadă de bani. Sunt fru­moase, dar nu mai au suflet în ele. Aşa e şi lumea de azi. Totul străluceşte, avem internet, clădiri uriaşe din sticlă, te­le­foane mo­bile, maşini ultraperformante. Cu toate astea, e o lume moartă, cu sufletul amputat". Au­relia sau Ticuţa, cum o alintă el, îl aprobă ferm, legă­nând uşor capul. Amândoi au aceeaşi vârstă, 77 de ani. Anul acesta, pe 30 aprilie, vor face nunta de aur. Nu, nu va fi nicio petre­cere. Nu mai au prieteni, poarta lor stă zile la rând încuiată. Nici bani nu prea au, din pensiile lor amărâte, aproape opt mi­lioane se duc lunar pe me­dicamente. Probabil că vor petrecedoar ei, la fel cum au petrecut şi re­velionul care tocmai a trecut. Singuri, cu câteva gustări pe masă şi un pahar de vin, în faţa unui televizor vechi, la care nu mai ai ce vedea. Ce programe erau odată în noaptea de revelion! Ce actori, ce umor, ce cântece! Astăzi, nu vezi decât mi­zerii şi nu auzi decât o zdrăngăneală care te nău­ceşte. "Ştiţi, nici n-am rezistat prea mult cu televizorul deschis", îmi spune Aurelia de­­zamăgită. "Ne-am tot plim­bat cu teleco­man­da aia pe tot felul de programe, dar când am văzut că nu e ni­mic pentru sufletul nos­tru, după numără­toarea inversă de la miezul nopţii, am decis împreună să-l în­chidem. Şi ştiţi ce-am fă­cut? Am aprins luminile co­lorate de la brad şi ne-am depănat amintiri. Au tre­cut 50 de ani şi ni­ciodată n-am făcut asta împreună. Ne-am adus aminte de tinereţe, de zilele noastre fru­moa­se, dar şi de alea mai triste. Şi tare plăcut a fost! După fix 50 de ani de la noaptea aceea de vis de la Cazinoul din Sinaia, doar cu atât am rămas, cu amin­tirile. Da, la 12 noap­tea am ciocnit un pa­har cu vin, ne-am pu­pat şi pe urmă am stat la po­veşti..." Fe­meia zâmbeşte, în vreme ce bătrânul cea­sornicar o priveşte în­cruntat. "Hai, măi, Ticuţa, că nu de-aia a venit dânsul la noi, să afle cum şi-au petre­cut doi moşnegi reve­lionul". "Ba tocmai pentru asta am ve­nit", îi spun, cu riscul de a-l deza­măgi. "Să-mi povestiţi cum v-aţi pe­trecut revelionul". Femeia râde copios, în vreme ce el mă priveşte mirat. "Păi, cine ar sta să citească aşa ce­va?" Aurelia îl strân­ge uşor de mână, zâmbindu-i dră­găstos. "Uite, eu aş citi! Până la urmă, e povestea unor oameni care au trăit împreună 50 de ani".

"Mă numesc George şi eram curios să vă cunosc"

S-a întâmplat în 1964. El avea 27 de ani şi îi cam sosise vremea să se aşeze la casa lui, să se însoare. Până atunci, nu prea a avut vreme să se gândească la asta. Era tot timpul ocupat cu studiile, îşi ajuta părinţii la tre­burile casei şi, în timpul rămas, citea pe rupte sau repara cea­suri. În plus, nici nu prea ştia cum anume să pro­cedeze, avea o stângăcie aproape maladivă în relaţia cu femeile. Şi totuşi, nu putea rămâne veşnic flăcău. "În anul ăla, un bun prieten îmi tot povestea de o fată dră­guţă, asistentă medicală la un spital din oraş, pe care o chema Aurelia. Şi ea avea tot 27 de ani. Era singură şi ea şi cam cât mine de mărunţică. Zile în şir m-a tot bă­tut la cap să fac cunoştinţă cu ea, averti­zându-mă mereu că s-ar putea ca asta să fie ultima mea şansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să o cunosc". Femeia râde pe înfundate şi-l atinge uşor de mână, continuând ea povestea. "Ce mai, ni­tam-nisam, m-am trezit cu el într-o zi la poarta spi­talului. Iar eu eram tare nervoasă, nu mai ştiu exact de ce, se în­tâmplase ceva în secţia noastră. M-a sunat por­tarul să cobor, că mă caută un domn. Domnul era chiar el, cu o şapcă pe cap şi o haină ponosită, că mi-era parcă şi milă de el. «Bună ziua», îmi zice. «Mă numesc George Marinescu şi eram curios să vă cunosc». Asta a fost tot. Nu tu un buchet de flori, ori vreun gest galant. Ner­voasă cum eram, ţin minte că l-am repezit imediat. «Eu mă numesc Aurelia şi mă bucur că v-am satisfăcut cu­riozitatea. La revedere». Şi am făcut stânga împrejur. El n-a mai apucat decât să mă întrebe dacă sunt de acord să mă aştepte după program. Nu i-am răspuns ni­mic, dar seara, când am terminat treaba, el mă aş­tep­ta tot acolo, la poartă. Insistent băia­tul, n-am ce zice". Bărbatul lasă pri­virea în jos, zâmbind puţin jenat. "Hai, măi, Ticuţa, nu mai vorbi aşa, că ne facem de râs". Au urmat alte câteva întâlniri şi-apoi, după aproape o lună, el i-a cerut ferm mâna. N-a fost o dra­goste la prima vedere şi nici după o lună n-a fost vorba de vreo iubire prea mare. În vremurile acelea, ti­ne­rii se căsătoreau de­vre­me, la 25 de ani erau deja la ca­sele lor, aşa că ei erau puţin cam pa­nicaţi la gândul că vor putea rămâne sin­guri. Iubirea lor s-a aşternut pe în­de­lete, abiadupă căsătorie, când au în­ce­put să se cu­noască cu ade­vărat, să se des­co­pere unul pe altul şi să-şi clă­deas­că cu mul­tă migală un mod de viaţă îm­preună. "Ţin minte că la nuntă nu eram eu prea convinsă că e un pas bun pentru mine. Aveam ceva fluturaşi în sto­mac, dar până la dra­gostea cea mare, mai era cale lungă. Şi cred că a fost mai bine aşa. După părerea mea, ori­ce dragoste din aia, care începe năvalnic, se poate stinge oricând, la fel de năvalnic". Bătrâ­nul ceasornicar o pri­veş­te mi­rat, de parcă n-ar fi auzit-o niciodată până acum vorbind în felul acesta. "Ce te uiţi aşa?", îl întreabă zâm­bind. "N-am dreptate? Adevărul e că el niciodată nu a fost prea romantic sau înflăcărat. Singura lui înflăcărare a fost pentru ceasuri. Iar eu l-am res­pectat pentru pa­siunea asta şi l-am în­curajat. Nu-i aşa, George?" Bărbatul lasă iar privirea în jos, mormăind cu un zâmbet sfios: "Da... da..."
Au făcut nunta pe 30 aprilie 1964, la Cota 1400. Apoi au urmat mai multe luni de miere, cu excursii prin ţară şi chiar în unele ţări vecine, totul cul­minând cu acel revelion de pomină, de la Cazinoul din Sinaia. Abia atunci erau cu adevărat doi oameni îndră­gos­tiţi nebu­neşte. Fiecare privire, fiecare atingere, fiecare şoaptă a lor le dădea aripi, înălţându-i în al nouălea cer. Şi du­pă nun­tă, au continuat să călă­to­rească. Au văzut, cum le pla­ce să spună, o mie de ani de istorie euro­peană. La fie­­care călătorie, Gheorghe îşi îmbogăţea atelierul cu noi scule sau utilaje achiziţionate. Apoi, n-a trecut mult timp, şi a venit pe lume Gabriel, singurul lor copil. Gheor­­ghe era deja vestit în oraş pentru dibăcia cu care restaura ceasuri de orice fel. Zil­nic, veneau la el zeci de clienţi. Şi to­tuşi, n-au fost niciodată nişte oa­meni bogaţi. Ba chiar au avut zile cumplite, în care abia puteau în­cropi ceva să pună pe masă. "Atunci când strângeam bani să cumpărăm casa as­ta, ţin minte că mergeam la ser­­vi­ciu, la spital, doar cu un coltuc de pâi­ne la pachet, şi mâncam pe as­cuns, să nu mă vadă colegele. Tot ce câştigam se ducea pentru amărâta asta de casă. Au fost nişte încercări grele, dar am trecut peste toate. George al meu, aşa cum era el, mai puţin romantic, a ştiut totuşi să mă alinte mereu şi să mă îmbărbăteze atunci când eram în pragul disperării. Azi, când peste tot auzi numai de divorţuri, e greu de înţeles lucrul ăsta, cum doi oameni pot trăi atâta timp împreună, cu atâtea gre­utăţi pe cap. Erau alte vremuri atunci, oamenii trăiau altfel, luau viaţa mai în serios. Un divorţ era o ruşine, aşa ceva nu era de conceput decât pentru motive foarte grave". Gheorghe o aprobă hotărât, mişcând din cap la fiecare frază a ei. "Aşa e", zice el cu elan. "Şi mai e ceva. Pe vre­­mea aia, fiecare din noi ne constru­iam viaţa după niş­te modele. Modele morale, modele creştine, profe­sio­nale, sociale. Pentru mine, modelul după caremi-am croit viaţa a fost cel al părinţilor mei. Au fost doi oa­meni greu încercaţi, tatăl meu a luptat în primul război mondial, apoi a fost concentrat şi în al doilea război, apoi a făcut trei ani de puşcărie politică, pentru că avu­sese o moară şi era, vezi Doamne, chiabur". Aurelia se ridică timid de pe scaun şi iese pe furiş din cameră, cerându-şi în şoaptă iertare. "Aveam vreo 14 ani", îşi continuă bătrânul ceasornicar poves­tea, "şi nu voi uita ni­ciodată hohotele de plâns ale ma­mei mele, atunci când au venit să-l aresteze pe tata. Sau ziua când s-a întors acasă şi l-am văzut la poartă, nu­mai piele şi os şi cu hainele zdrenţe pe el. Alea au fost pentru ei cu ade­vărat nişte drame, nu ce-am trăit noi sau ce trăiesc ti­nerii de azi. Cu toate astea, au ră­mas îm­preună toată via­ţa, chinuindu-se din greu să ne crească şi să ne ocro­tească cu toată dragos­tea lor. Şi s-au bucurat din plin de viaţă, până în ultima clipă. Tatăl meu, de pildă, a mu­rit în 1980, când abia îm­pli­nise 90 de ani. După ce toc­mai stătuse cocoţat cam o oră pe o scară, să cureţe nişte copaci, s-a înecat la ma­să cu o înghiţitură de ceai. A trecut prin două războaie, a făcut trei ani de temniţă grea, ca până la urmă să moară, la 90 de ani, sufocat". Se opreşte puţin şi mă priveşte cu un zâmbet amar. "Aşa au trăit părinţii mei şi de la ei am învăţat şi eu cum să-mi aştern viaţa".
Aurelia se întoarce în odaie cu o ceaşcă plină ochi cu cafea şi o pră­­jitură. Le aşează pe masă, zâm­bind uşor stânjenită. "Îmi cer scu­ze, poate nu arată prea bine pră­jitura, dar să ştiţi că e foarte gus­toasă. El le-a făcut, pentru re­ve­lion. Să ştiţi că e un bucătar mai bun decât mine". Zâmbesc amân­doi, aşteptând să gust din prăji­tură şi să le spun dacă îmi place. Pe pe­re­tele din spatele lor atârnă o pendu­lă veche, care arată aceeaşi oră de când am venit. Au cum­pă­rat-o imediat după nuntă, însă de câ­teva zile s-a oprit. Bă­trânul cea­sor­nicar nu prea mai are chef s-o re­pare. Gust din prăjitură şi le spun că e delicioasă. Apoi îi privesc cum zâmbesc iar şi mă simt parcă în toiul unui vis, ca într-un spaţiu stra­­niu, în care timpul a încreme­nit.

Pe repede înapoi

Era într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, în anul 1985. Împli­ni­seră amândoi 49 de ani de viaţă şi 21 de ani de când erau împreună. De-acum, le aveau chiar pe toate. El, o faimă de invidiat ca oro­lo­gier, un atelier complet utilat şi o nevastă iubitoare şi vrednică. Ea, o ca­să trainică, un copil voinic şi un soţ grijuliu şi pri­ceput la toate. În dimineaţa aceea, Gheorghe s-a trezit de­vreme, pornind către piaţa mare a oraşului pentru cumpă­ră­turi. Nu mai avea mult de mers când, deodată, a simţit cum se învârte pământul sub el. S-a aşezat pe o bordură, încercând să-şi revină, dar ame­ţeala nu-i dădea pace deloc, până când şi-a pierdut total cunoştinţa. S-a trezit după vreo trei ore, dezmeticindu-se cu greu. "Nu ştiam ce-i cu mine, unde mă aflu şi de ce am ajuns aco­lo. Uşor, uşor însă, m-am trezit de-a binelea şi am por­nit încetişor spre casă, povestindu-i soţiei ce se întâm­plase. Eram încă bui­mac, mă durea capul şi nu prea aveam echilibru. Aurelia mi-a dat nu ştiu ce pastile şi până la urmă mi-am mai re­venit. Dimineaţa urmă­toare, pe la cinci, m-a apucat iar cri­za. Am chemat sal­va­rea şi am ajuns imediat la spital. Aveam un infarct. Du­pă o lu­nă de internare, mi-am reve­nit total. Au trecut încă vreo trei luni şi am avut o nouă criză. Un alt in­farct. Proble­ma era destul de gravă, inima mea nu mai ticăia corect. Mi s-a spus că am o afecţiune mai veche, un fel de reumatism pe cord. Poţi să mori oricând, în orice se­­cundă. Aşa mi s-a spus încă de atunci, de la al doilea infarct". Şi totuşi, a continuat să-şi vadă de viaţă ca şi până atunci, să umble, să repare cea­suri, să facă piaţa, să mai meş­te­rească prin casă. După vreo doi ani, a venit revoluţia şi a cre­zut că pentru un ceasor­nicar ca el va curge numai lapte şi miere. Şi-a făcut în faţa casei o du­ghea­nă din tablă, şi-a luat autori­ zaţie şi s-a pus pe treabă. Numai că, în anii ăia, au în­ceput să apară pe piaţă toate porcăriile electro­nice de la turci. Era în­ceputul sfâr­ ­şitului. Clienţii se răreau pe zi ce tre­cea, iar impozitul pe care-l plă­tea era de trei ori mai mare decât câştigul. Într-o zi, a pus lacătul pe dugheană şi s-a re­tras. Treptat, şi-a închis sculele într-un dulap şi a re­nun­ţat să mai aştepte. După 42 de ani de activitate, s-a ho­tărât să iasă la pensie. La fel şi Aurelia. A muncit ca asis­tentă medicală 51 de ani bătuţi pe muchie şi azi are aceeaşi pensie ca şi el. Adică, vreo 12 milioane în bani vechi. Din toţi banii ăştia, cam opt milioane se duc pe medicamente. El înghite vreo 15 pas­tile pe zi, iar ea, doar vreo 11. De la o vreme, ies tot mai rar din curtea lor, simţindu-se tot mai străini în lumea de-afară. Stau ascunşi aici, în casa pe care au făcut-o cu mâinile lor. Tot ce mai vor să facă e să-şi de­pene când şi când amin­tirile, aşa cum au făcut în noap­tea de Anul Nou. "Cum vă spuneam, singurul meu re­gret e că a trecut prea re­pede viaţa asta, cu bunele şi re­lele ei. De-acum, sfâr­şitul poate să vină în orice mo­ment. Pentru boala mea, nici nitroglicerina nu mai are efect.Port la mine mereu o licoare de la «Dacia Plant», care se numeşte «Regu­lator al tensiunii». Cum simt un pic de ameţeală, iau repede câteva înghiţituri şi după vreo zece minute îmi revin. E singurul remediu care mai are efect. Cât o mai avea şi ăsta, la inima mea şonto­roa­gă". Aurelia îl ascultă cu privirea pierdută undeva, printre fotografiile înşirate pe masă. Apoi oftează uşor, purtându-şi mâna peste imaginile îngălbenite. "Bine că ne-au rămas amin­tirile. Ne afundăm tot mai tare în ele. Ne-am întors via­ţa cu faţa către trecut".