SÂNZIANA NICULAE - "Nu mă simt și nu mă văd făcând altceva decât muzică"

Adevărata câștigătoare a "Vocii României"

O boală grea: perfecționismul

- Dacă în urma concursului "Vocea României" s-ar fi făcut un sondaj legat de preferințele senti­men­tale ale publicului, aproape sigur că trofeul ți-ar fi fost decer­nat ție. Motivele sunt la vedere: voce de ex­cepție, prezență scenică explozivă, tinerețe birui­toa­re... Din păcate, ai ocupat locul doi. Cum ai reac­țio­nat la afla­rea verdic­tu­lui? Ți-ai depășit deza­mă­gi­rea?

- Nu sunt în niciun caz dezamăgită sau supărată. E foarte adevărat că mi-am dorit teribil să câștig "Vocea României", dar nu s-a terminat lumea pentru că n-am reușit. Mai ales că diferența de puncte dintre mine și câș­tigător (n. red. - Mihai Chițu) a fost foarte mică. Ceea ce a contat și contează cu adevărat este marea experiență care a fost "Vocea României". Am învățat foarte mult și am căpătat și foarte multă expunere, acum foarte mulți oameni mă cunosc, știu cine sunt și știu cam la ce pot să se aștepte din partea mea, ca artist. Iar ăsta e un capital neprețuit. Și, la fel de important, l-am cunoscut pe Marius Moga, care nu e doar un pro­fesionist, dar și o persoană plină de suflet, gene­roasă. Marius se implică sută la sută în tot ce face și nu se lasă până când nu iese totul perfect: de la interpretarea muzicală, până la prezența scenică. E un om calm, care-ți explică pe-ndelete, se străduiește să te facă să înțelegi exact toate nuanțele... O singură dată l-am văzut agitat și mai nervos: în ziua finalei, când au apărut niște probleme legate de decorul momentului meu și-atunci a intrat puțin în alertă. Dar după ce pro­blemele s-au rezolvat, a redevenit Marius cel calm. De altfel, cred că atributul care îl definește cel mai bine este implicarea: face tot ce poate ca persoana de care răspunde să aibă la dispoziție exact ceea ce-i este necesar ca să-și demonstreze întreaga măsură. De-asta, când am aflat că am luat locul doi, cel mai mult mi-a părut rău pentru el, nu pentru mine. M-a durut durerea lui. La cât de mult s-a zbătut, aș fi vrut să aibă această satisfacție.

- Din câte însușiri ai dovedit pe scena con­cursului "Vocea României", care crezi că îți va asi­gura un viitor muzical?

- Sunt o perfecționistă! Sufăr de "boala" auto-criticii! Mereu vreau să fiu mai bună, mereu mi se pare că interpretarea mea n-a fost exact așa cum ar fi tre­buit. Niciodată nu sunt sută la sută mulțumită de prestațiile mele. Chiar și atunci când cei care m-au ascultat îmi spun c-a fost excelent, eu zic c-a fost doar bine, că se putea și mai bine. Pe de-o parte, acesta e un defect, dar pe de altă parte, e o calitate: atitudinea asta nu mă lasă să mă culc pe lauri și nici să mă plafonez. Și sunt și foarte perseverentă. De fapt, cred că trăsă­turile astea două merg mână-n mână. Nu se poate una fără cealaltă. Apoi, sunt o tipă foarte energică, dar care în­cearcă să abordeze orice situație cu mult calm. Mai ex­plodez și eu uneori, dar, în general, îmi păstrez li­niștea, felul potolit. Și asta, pentru că mi se pa­re că totul iese mai bine sau se rezolvă mai ușor atunci când omul are înțelegere față de cei cu care relaționează.

- Cu alte cuvinte, viitorul tău e decis: vei face o carieră muzicală. Prezența ta la "Vo­cea Ro­mâniei" n-a fost doar o întâmplare sau un "test de forță" adolescentin...

- În niciun caz n-a fost o întâmplare! Mi-am dorit mult să ajung la "Vocea României", pentru că am vă­zut în această emisiune o extraordinară rampă de lan­sare. De-altfel, acum doi ani, am mai făcut o în­cercare: am mers la pre-preselecții, dar acolo m-am oprit. M-am prezentat cu o melodie a lui Anouk, "Nobody's wife", și am fost atât de emoționată, încât am iz­bu­tit... un fiasco. (râde) Apoi, anul trecut, după ce-am de­pășit dezamăgirea, m-am decis că nu trebuie să aban­donez. Mi-am ales o melodie care să mă re­pre­zinte cu-adevărat, "Blue Jeans", a Lanei del Rey, mi-am spus că nu trebuie să-mi pese de nimeni și de nimic, și-așa am reușit să mă detașez, să las emoțiile deo­parte și să ajung până în finală. A fost o lecție pre­țioasă! Sincer, nu mă văd și nu mă simt făcând ni­mic altceva decât muzică. Asta am tot timpul în cap. Asta "respir"... Eu sunt o persoană timidă, mai cu­rând introvertită, dar când urc pe scenă, mă trans­form total și trăiesc acolo, în uni­versul notelor, al ver­su­rilor și al instrumentelor. Și ăsta cred că e un semn.

Muzică, dar nu fără Conservator

- Cum ai descoperit muzica?

- Îmi povestea mama că, încă de pe la doi ani, când auzeam muzică, mișcam degetele mari de la picioare pe ritm. (râde) După care, când eram la gră­diniță, în vreme ce restul copiilor îngânau me­lodioare gen "Ala-bala-portocala", eu cântam "Bles­tem", al Mariei Tă­nase. Fratele meu, care e mai mare cu 11 ani decât mine, își cumpărase pri­mul calculator și pu­nea multă muzică, dar făcuse o pasiune pentru pie­sele Mariei Tănase, iar eu, tot auzind prin casă cânte­cul ăsta, m-am fixat pe el. Firește că nu înțelegeam realmente despre ce era vorba, dar îmi plăcea mult pa­tosul, emoția pe care mi-o transmitea. Una dintre edu­catoare, tot auzin­du-mă cântând, le-a spus pă­rinților că ei i se pare că am talent muzical și că poa­te ar fi bine să mă orienteze în direcția asta, a muzicii. Ai mei au luat în serios sfa­tul și după o vreme, când s-a or­ga­nizat balul bobocilor în liceul lor (amândoi sunt pro­fesori: mama de ma­tematică, iar tata de tehnică) - unul dintre "artiștii" invitați am fost eu. (râde) Aceea a fost prima dată când am urcat pe o scenă. Aveam cinci ani! Ulterior, am mai mers pe la niște festivaluri prin țară și, finalmente, am ajuns la un concurs mu­zical, unde am cunoscut-o pe Crina Mardare. Pentru că eram prea mică, n-am putut să acced până în ultima etapă, în schimb, am fost remarcată de ea și am început să mă pregătesc cu Crina în par­ticular. Apoi... m-am îndrăgostit de vocea Shakirei! Și-am început să-i cânt me­lodiile. Și-am tot cântat și-am tot cântat... Până la urmă, Crina mi-a compus o piesă în stilul ei, eu am scris ver­su­rile, am înregistrat-o și-am pos­tat-o pe YouTube. Cineva din străinătate a se­sizat cât de mult îmi seamănă vocea cu cea a Sha­kirei, așa că a re-postat piesa sub denumirea "Shakira-Fire". Din secunda aia, a început o întreagă nebunie! Incredibil de multă lume a crezut că e vorba chiar de Shakira! S-a făcut atât de multă vâlvă încât, până la urmă, nu știu exact cum, Shakira a aflat de melodia asta cântată "de ea", i-a plăcut mult, iar când a venit în România, la concert, cei din staff-ul ei m-au invitat în culise și așa am cu­noscut-o personal. Am înnebunit de fericire! De-atunci am păstrat legătura și am fost foarte bucu­roasă că m-a susținut și cât am parti­cipat la "Vocea Ro­mâ­niei": mi-a trimis me­saje pe Face­book etc. Pe de altă parte, în paralel cu ceea ce ți-am po­vestit până acum, mi-am văzut de școală, iar când a fost vorba să aleg la ce liceu să dau, am decis să vin aici, la "George Enes­cu", la secția de Jazz. Fratele meu era deja în Bucu­­rești, așa că tranziția din Urziceni, orașul natal, în Capitală, a fost destul de lină: m-am mutat cu el, iar părinții, oricum, făceau naveta cam toată ziua.

- Ai nouăsprezece ani, ești studentă în anul I la Conservator, la Compoziție-Jazz și, după cum spu­neai, "respiri" muzică. Totuși, ți-ai pus vreo secundă problema unui drum secundar? E greu să pătrunzi în lumea muzicii, dar încă și mai greu să-ți faci un nume și apoi să-ți păstrezi cota...

- Da, m-am gândit că există posibilitatea ca - Doamne ferește! - să nu reușesc cu muzica și m-am între­bat ce altceva aș putea să fac. Și concluzia la care am ajuns este aceea că ar trebui să fie ceva legat tot de sfera artistică: fie actorie, fie muzică în regim didactic, adică să fiu profesoară de muzică.

- Să nu stăm, totuși, cu drobul de sare deasupra capului! Spune-mi, mai bine, ce se întâmplă acum, după încheierea "Vocii României"? Ai angajamente muzicale? Vrei să scoți un album?

- Marius a început deja să lucreze cu mine. Pre­gătim o piesă, dar nu știu încă sigur când o vom scoate. Apoi, de la Crăciun încoace, au tot curs invitații pentru concerte, dar în majoritate le-am refuzat, fiindcă am avut mult de recuperat la școală, iar acum am intrat în sesiune, deci stau foarte prost cu timpul. Însă după ce scap de examene, o să încep să merg și la concerte. Am mare noroc de profesori înțelegători, care mă susțin și ei foarte mult. Singura excepție, în acest în­ceput de an, o reprezintă un turneu cu trupa De Moga: Sorana, Ada, Shift, Liviu Teodorescu... Vor fi două­zeci de concerte prin toată țara, deci n-o să fie tocmai ușor, dar trebuie să mă descurc.

- Școala și muzica - două ocupații care consumă mult timp. Ce-și mai face loc în viața ta?

- Îmi place mult să merg la munte și să mă plimb prin pădure, să ascult foșnetele frunzelor și ciripitul pă­sărelelor. Din păcate, n-am timp prea des de astfel de desfătări. Apoi, ador înotul, dar nici de el nu mă pot bucura atât de mult pe cât mi-aș dori: în afară de peri­oada verii, când merg la mare, mă tem să iau contact cu apa, ca nu cumva să răcesc și să-mi pun în pericol vo­cea. Așa că, în restul anului, mă refugiez în desen: lu­crez în creion, fie portrete, fie peisaje. Pentru mine, asta e o metodă excelentă de relaxare.

- Dar dragostea nu s-a așezat și ea pe vreo filă din "agenda" ta?

- Nu, pentru că atunci când ești îndrăgostit îți cam pierzi capul prin nori și cred că asta n-ar fi ceva be­nefic pentru mine, mai ales acum. Au existat câțiva bă­ieți care mi-au dat târcoale, dar i-am refuzat politicos. Deo­camdată, vreau să mă concentrez pe școală și pe muzi­că. Când o să simt că m-am așezat bine pe făgașul lor, o să mă mai gândesc și la dragoste. (râde)