Şi iată că a venit şi dimineaţa aceea, care părea atât de departe. În ultima dimineaţă a lui 2013, Traian s-a trezit şi a refuzat să ne mai vadă. De azi înainte, chipul lui de dandy scăpărător, boem şi blond, chipul lui de poet fantast şi sagace, care a trudit toată viaţa la versuri, ca un mucenic cosmopolit, ne va mai zâmbi doar din poemele lui publicate în cele 20 de cărţi cu care ne-a răsfăţat aproape an după an, Carte a Cărţilor de poezie, marca Traian T. Coşovei. Cartea la care părea că a visat toată viaţa, cu ochi înfriguraţi. A visat pentru că "dragostea şi poezia nu mor niciodată. Mai intră în comă din când în când, dar ele se cer mereu reinventate" - cum spunea în acelaşi interviu. Traian a visat în răspărul acestei lumi pragmatice, cu valori prea fluide. Pe care a iubit-o, totuşi, cu dragoste de rebel. Un rebel din aceeaşi stirpe cu "Îngerii în blue jeans", care explodează în poemele lui:
"Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide -
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.
Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.
Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost."
La începutul anilor '80, pe când abia dibuiam drumul poeziei, eu, şi ca mine mulţi alţii, citeam poemele lui Traian cu creionul în mână. Pe atunci, poezia Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, era în plină glorie şi expansiune. Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Ion Stratan scoseseră "Aer cu diamante", impunând, brusc, un patrulater al poeziei româneşti cu sunet inconfundabil.
Dintre ei toţi, Traian T. Coşovei a fost cel care şi-a urmat până la capăt destinul de poet. L-a urmat fără să clipească, într-o vreme în care poeţii aproape că fuseseră izgoniţi, cu nepăsare, din Cetate. Nu îi înţelegeam bine pe atunci obstinaţia boemă de a se mărgini la câştiguri materiale minime, numai ca să se poată dedica poeziei. Traian avea şi un condei teribil de gazetar, din care ar fi putut trăi liniştit. Apoi l-am înţeles. Boemia aceea suverană a lui era, de fapt, libertatea lui interioară. Ultimul lui bastion, în care trona suveran. De acolo curgeau şi cărţile lui, pe care le scria cu o bucurie şi un har nesecate, sfidând timpul. Sau, cine ştie, poate că presimţea că timpul nu va avea prea multă răbdare cu el.
E păcat că România nu-şi cunoaşte bine poeţii contemporani, la anvergura la care ar merita-o. E păcat că vestea plecării, la doar 59 de ani, a marelui poet Traian T. Coşovei, s-a strecurat prea discret prin hărmălaia politică de început de an. Dar poate că toate trebuiau să se întâmple ca în poemele lui, care, recitite acum, par, prin realismul lor clarvăzător, îmbibate de stranii şi memorabile profeţii: "Dacă închid ochii, aud cum nimeni nu se gândeşte la mine". "Ştirba de viaţă, umplutură de pluş, amintiri care muşcă -/ cu care plutim între zgardă şi cuşcă.// Moartea asta ordinară de lux -/ fără chip, fără nume, fără adresă -/ pe care o purtăm noapte de noapte în lesă".
El, poetul pur sânge, "lapidatul" - cum îşi mai spunea, "îmblânzitorul de pietre", cel care a "făcut din pietre - dragoste, rugăciune!". De-acum, Traian T. Coşovei, navigatorul solitar, a ieşit în larg. A plecat şi în urma lui a lăsat o aură inconfundabilă. Aura unui poet care şi-a trăit toată viaţa iubind poezia cu frenezie, "cu un sfârşit de tandreţe, cu un început de ferocitate"... În urma lui rămân, ca un siaj nemuritor, versurile lui. Pe care atât de generos le-a cheltuit pentru noi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
