Se priveau tăcuți, fără să clipească, beți de-atâta dragoste, plutind grațios, în rotocoale largi, pe ritmul unui vals care îi înălța la cer. O lumină caldă le mângâia ușor chipul, însuflețindu-le ochii cu o strălucire ireală. Trăiau un vis. Se simțeau cei mai frumoși oameni din lume, aveau sentimentul că tot ce se întâmplă în jur le este dedicat numai lor, că toate privirile sunt ațintite spre ei, că toată lumea îi admiră și le închină lor această noapte frumoasă ca dintr-un basm. El purta un costum negru, impecabil, și o cămașă albă, strânsă la gât cu un papion subțire de catifea. Ea, o rochie lungă, albastră, cu talia înaltă și falduri multe, care se revărsau până la podea. Se învârteau grațios, ca doi invitați de onoare la un bal împărătesc, sorbindu-se neîncetat din priviri. Apoi, când valsul se termina, ei rămâneau mai departe așa, cu mâinile împreunate, continuând să se rotească singuri, plutind în al nouălea cer. Așa au petrecut toată noaptea aceea de anul nou, în timp ce afară, în jurul Cazinoului din Sinaia, nămeții se ridicau până la ferestre. "Intram în anul 1965. A fost primul nostru revelion împreună. Și cel mai frumos. Cea mai frumoasă noapte..." Trage aer în piept și oftează adânc, de parcă tocmai acum s-ar fi întors dintr-o călătorie lungă de 50 de ani. Stă cuminte pe scaun, zâmbind amar, cu un vraf de fotografii în față. Lângă el, la fel de cuminte, stă ea, femeia din noaptea aceea de vis de-acum jumătate de veac. Răsfoiesc împreună fotografiile, povestindu-mi de-a valma amintirile lor. "Singurul meu regret este că a trecut prea repede viața. Acum, nu mai e nimic din ce-a fost. Lumea asta nu mai are parcă nicio noimă".
Gheorghe Marinescu a fost, cândva, cel mai iscusit ceasornicar din Ploiești. Am mai scris despre el, fiindcă reprezintă o epocă pe cale de dispariție, vremea când meseria era "brățară de aur" și meseriașii erau clasa de mijloc pe care țara se putea bizui. De fapt, el n-a fost niciodată "un biet reparator de ceasuri". El era orologier, cum îi place să spună, adică un restaurator, un artist, un magician al ceasurilor. Mâinile lui au făcut adevărate minuni, au adus la viață ceasornice sfărâ mate, ruginite, bune de aruncat la gunoi. Astăzi, fără bucuriile astea, viața lui e ca un deșert. "Eu toată viața am reparat ceasuri. Asta a fost cea mai mare dragoste a mea. Iar ceasurile erau atunci vii, aveau suflet, le auzeai ticăitul, bătăi le inimii. As tăzi, sunt niște obiecte moarte. De gea ba va lorează o grămadă de bani. Sunt frumoase, dar nu mai au suflet în ele. Așa e și lumea de azi. Totul strălucește, avem internet, clădiri uriașe din sticlă, telefoane mobile, mașini ultraperformante. Cu toate astea, e o lume moartă, cu sufletul amputat". Aurelia sau Ticuța, cum o alintă el, îl aprobă ferm, legănând ușor capul. Amândoi au aceeași vârstă, 77 de ani. Anul acesta, pe 30 aprilie, vor face nunta de aur. Nu, nu va fi nicio petrecere. Nu mai au prieteni, poarta lor stă zile la rând încuiată. Nici bani nu prea au, din pensiile lor amărâte, aproape opt milioane se duc lunar pe medicamente. Probabil că vor petrece doar ei, la fel cum au petrecut și revelionul care tocmai a trecut. Singuri, cu câteva gustări pe masă și un pahar de vin, în fața unui televizor vechi, la care nu mai ai ce vedea. Ce programe erau odată în noaptea de revelion! Ce actori, ce umor, ce cântece! Astăzi, nu vezi decât mizerii și nu auzi decât o zdrăngăneală care te năucește. "Știți, nici n-am rezistat prea mult cu televizorul deschis", îmi spune Aurelia dezamăgită. "Ne-am tot plimbat cu telecomanda aia pe tot felul de programe, dar când am văzut că nu e nimic pentru sufletul nostru, după numărătoarea inversă de la miezul nopții, am decis împreună să-l închidem. Și știți ce-am făcut? Am aprins luminile colorate de la brad și ne-am depănat amintiri. Au trecut 50 de ani și niciodată n-am făcut asta împreună. Ne-am adus aminte de tinerețe, de zilele noastre frumoase, dar și de alea mai triste. Și tare plăcut a fost! După fix 50 de ani de la noaptea aceea de vis de la Cazinoul din Sinaia, doar cu atât am rămas, cu amintirile. Da, la 12 noaptea am ciocnit un pahar cu vin, ne-am pupat și pe urmă am stat la povești..." Femeia zâmbește, în vreme ce bătrânul ceasornicar o privește încruntat. "Hai, măi, Ticuța, că nu de-aia a venit dânsul la noi, să afle cum și-au petrecut doi moșnegi revelionul". "Ba tocmai pentru asta am venit", îi spun, cu riscul de a-l dezamăgi. "Să-mi povestiți cum v-ați petrecut revelionul". Femeia râde copios, în vreme ce el mă privește mirat. "Păi, cine ar sta să citească așa ceva?" Aurelia îl strânge ușor de mână, zâmbindu-i drăgăstos. "Uite, eu aș citi! Până la urmă, e povestea unor oameni care au trăit împreună 50 de ani".
"Mă numesc George și eram curios să vă cunosc"
S-a întâmplat în 1964. El avea 27 de ani și îi cam sosise vremea să se așeze la casa lui, să se însoare. Până atunci, nu prea a avut vreme să se gândească la asta. Era tot timpul ocupat cu studiile, își ajuta părinții la treburile casei și, în timpul rămas, citea pe rupte sau repara ceasuri. În plus, nici nu prea știa cum anume să procedeze, avea o stângăcie aproape maladivă în relația cu femeile. Și totuși, nu putea rămâne veșnic flăcău. "În anul ăla, un bun prieten îmi tot povestea de o fată drăguță, asistentă medicală la un spital din oraș, pe care o chema Aurelia. Și ea avea tot 27 de ani. Era singură și ea și cam cât mine de mărunțică. Zile în șir m-a tot bătut la cap să fac cunoștință cu ea, avertizându-mă mereu că s-ar putea ca asta să fie ultima mea șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să o cunosc". Femeia râde pe înfundate și-l atinge ușor de mână, continuând ea povestea. "Ce mai, nitam-nisam, m-am trezit cu el într-o zi la poarta spitalului. Iar eu eram tare nervoasă, nu mai știu exact de ce, se întâmplase ceva în secția noastră. M-a sunat portarul să cobor, că mă caută un domn. Domnul era chiar el, cu o șapcă pe cap și o haină ponosită, că mi-era parcă și milă de el. «Bună ziua», îmi zice. «Mă numesc George Marinescu și eram curios să vă cunosc». Asta a fost tot. Nu tu un buchet de flori, ori vreun gest galant. Nervoasă cum eram, țin minte că l-am repezit imediat. «Eu mă numesc Aurelia și mă bucur că v-am satisfăcut curiozitatea. La revedere». Și am făcut stânga împrejur. El n-a mai apucat decât să mă întrebe dacă sunt de acord să mă aștepte după program. Nu i-am răspuns nimic, dar seara, când am terminat treaba, el mă aștepta tot acolo, la poartă. Insistent băiatul, n-am ce zice". Bărbatul lasă privirea în jos, zâmbind puțin jenat. "Hai, măi, Ticuța, nu mai vorbi așa, că ne facem de râs". Au urmat alte câteva întâlniri și-apoi, după aproape o lună, el i-a cerut ferm mâna. N-a fost o dragoste la prima vedere și nici după o lună n-a fost vorba de vreo iubire prea mare. În vremurile acelea, tinerii se căsătoreau devreme, la 25 de ani erau deja la casele lor, așa că ei erau puțin cam panicați la gândul că vor putea rămâne singuri. Iubirea lor s-a așternut pe îndelete, abia după căsătorie, când au început să se cunoască cu adevărat, să se descopere unul pe altul și să-și clădească cu multă migală un mod de viață împreună. "Țin minte că la nuntă nu eram eu prea convinsă că e un pas bun pentru mine. Aveam ceva fluturași în stomac, dar până la dragostea cea mare, mai era cale lungă. Și cred că a fost mai bine așa. După părerea mea, orice dragoste din aia, care începe năvalnic, se poate stinge oricând, la fel de năvalnic". Bătrânul ceasornicar o privește mirat, de parcă n-ar fi auzit-o niciodată până acum vorbind în felul acesta. "Ce te uiți așa?", îl întreabă zâmbind. "N-am dreptate? Adevărul e că el niciodată nu a fost prea romantic sau înflăcărat. Singura lui înflăcărare a fost pentru ceasuri. Iar eu l-am respectat pentru pasiunea asta și l-am încurajat. Nu-i așa, George?" Bărbatul lasă iar privirea în jos, mormăind cu un zâmbet sfios: "Da... da..."
Au făcut nunta pe 30 aprilie 1964, la Cota 1400. Apoi au urmat mai multe luni de miere, cu excursii prin țară și chiar în unele țări vecine, totul culminând cu acel revelion de pomină, de la Cazinoul din Sinaia. Abia atunci erau cu adevărat doi oameni îndrăgostiți nebunește. Fiecare privire, fiecare atingere, fiecare șoaptă a lor le dădea aripi, înălțându-i în al nouălea cer. Și după nuntă, au continuat să călătorească. Au văzut, cum le place să spună, o mie de ani de istorie europeană. La fiecare călătorie, Gheorghe își îmbogățea atelierul cu noi scule sau utilaje achiziționate. Apoi, n-a trecut mult timp, și a venit pe lume Gabriel, singurul lor copil. Gheorghe era deja vestit în oraș pentru dibăcia cu care restaura ceasuri de orice fel. Zilnic, veneau la el zeci de clienți. Și totuși, n-au fost niciodată niște oameni bogați. Ba chiar au avut zile cumplite, în care abia puteau încropi ceva să pună pe masă. "Atunci când strângeam bani să cumpărăm casa asta, țin minte că mergeam la serviciu, la spital, doar cu un coltuc de pâine la pachet, și mâncam pe ascuns, să nu mă vadă colegele. Tot ce câștigam se ducea pentru amărâta asta de casă. Au fost niște încercări grele, dar am trecut peste toate. George al meu, așa cum era el, mai puțin romantic, a știut totuși să mă alinte mereu și să mă îmbărbăteze atunci când eram în pragul disperării. Azi, când peste tot auzi numai de divorțuri, e greu de înțeles lucrul ăsta, cum doi oameni pot trăi atâta timp împreună, cu atâtea greutăți pe cap. Erau alte vremuri atunci, oamenii trăiau altfel, luau viața mai în serios. Un divorț era o rușine, așa ceva nu era de conceput decât pentru motive foarte grave". Gheorghe o aprobă hotărât, mișcând din cap la fiecare frază a ei. "Așa e", zice el cu elan. "Și mai e ceva. Pe vremea aia, fiecare din noi ne construiam viața după niște modele. Modele morale, modele creștine, profesionale, sociale. Pentru mine, modelul după care mi-am croit viața a fost cel al părinților mei. Au fost doi oameni greu încercați, tatăl meu a luptat în primul război mondial, apoi a fost concentrat și în al doilea război, apoi a făcut trei ani de pușcărie politică, pentru că avusese o moară și era, vezi Doamne, chiabur". Aurelia se ridică timid de pe scaun și iese pe furiș din cameră, cerându-și în șoaptă iertare. "Aveam vreo 14 ani", își continuă bătrânul ceasornicar povestea, "și nu voi uita niciodată hohotele de plâns ale mamei mele, atunci când au venit să-l aresteze pe tata. Sau ziua când s-a întors acasă și l-am văzut la poartă, numai piele și os și cu hainele zdrențe pe el. Alea au fost pentru ei cu adevărat niște drame, nu ce-am trăit noi sau ce trăiesc tinerii de azi. Cu toate astea, au rămas împreună toată viața, chinuindu-se din greu să ne crească și să ne ocrotească cu toată dragostea lor. Și s-au bucurat din plin de viață, până în ultima clipă. Tatăl meu, de pildă, a murit în 1980, când abia împlinise 90 de ani. După ce tocmai stătuse cocoțat cam o oră pe o scară, să curețe niște copaci, s-a înecat la masă cu o înghițitură de ceai. A trecut prin două războaie, a făcut trei ani de temniță grea, ca până la urmă să moară, la 90 de ani, sufocat". Se oprește puțin și mă privește cu un zâmbet amar. "Așa au trăit părinții mei și de la ei am învățat și eu cum să-mi aștern viața".
Aurelia se întoarce în odaie cu o ceașcă plină ochi cu cafea și o prăjitură. Le așează pe masă, zâmbind ușor stânjenită. "Îmi cer scuze, poate nu arată prea bine prăjitura, dar să știți că e foarte gustoasă. El le-a făcut, pentru revelion. Să știți că e un bucătar mai bun decât mine". Zâmbesc amândoi, așteptând să gust din prăjitură și să le spun dacă îmi place. Pe peretele din spatele lor atârnă o pendulă veche, care arată aceeași oră de când am venit. Au cumpărat-o imediat după nuntă, însă de câteva zile s-a oprit. Bătrânul ceasornicar nu prea mai are chef s-o repare. Gust din prăjitură și le spun că e delicioasă. Apoi îi privesc cum zâmbesc iar și mă simt parcă în toiul unui vis, ca într-un spațiu straniu, în care timpul a încremenit.
Pe repede înapoi
Era într-o dimineață răcoroasă de toamnă, în anul 1985. Împliniseră amândoi 49 de ani de viață și 21 de ani de când erau împreună. De-acum, le aveau chiar pe toate. El, o faimă de invidiat ca orologier, un atelier complet utilat și o nevastă iubitoare și vrednică. Ea, o casă trainică, un copil voinic și un soț grijuliu și priceput la toate. În dimineața aceea, Gheorghe s-a trezit devreme, pornind către piața mare a orașului pentru cumpărături. Nu mai avea mult de mers când, deodată, a simțit cum se învârte pământul sub el. S-a așezat pe o bordură, încercând să-și revină, dar amețeala nu-i dădea pace deloc, până când și-a pierdut total cunoștința. S-a trezit după vreo trei ore, dezmeticindu-se cu greu. "Nu știam ce-i cu mine, unde mă aflu și de ce am ajuns acolo. Ușor, ușor însă, m-am trezit de-a binelea și am pornit încetișor spre casă, povestindu-i soției ce se întâmplase. Eram încă buimac, mă durea capul și nu prea aveam echilibru. Aurelia mi-a dat nu știu ce pastile și până la urmă mi-am mai revenit. Dimineața următoare, pe la cinci, m-a apucat iar criza. Am chemat salvarea și am ajuns imediat la spital. Aveam un infarct. După o lună de internare, mi-am revenit total. Au trecut încă vreo trei luni și am avut o nouă criză. Un alt infarct. Problema era destul de gravă, inima mea nu mai ticăia corect. Mi s-a spus că am o afecțiune mai veche, un fel de reumatism pe cord. Poți să mori oricând, în orice secundă. Așa mi s-a spus încă de atunci, de la al doilea infarct". Și totuși, a continuat să-și vadă de viață ca și până atunci, să umble, să repare ceasuri, să facă piața, să mai meșterească prin casă. După vreo doi ani, a venit revoluția și a crezut că pentru un ceasornicar ca el va curge numai lapte și miere. Și-a făcut în fața casei o dugheană din tablă, și-a luat autori zație și s-a pus pe treabă. Numai că, în anii ăia, au început să apară pe piață toate porcăriile electronice de la turci. Era începutul sfâr șitului. Clienții se răreau pe zi ce trecea, iar impozitul pe care-l plătea era de trei ori mai mare decât câștigul. Într-o zi, a pus lacătul pe dugheană și s-a retras. Treptat, și-a închis sculele într-un dulap și a renunțat să mai aștepte. După 42 de ani de activitate, s-a hotărât să iasă la pensie. La fel și Aurelia. A muncit ca asistentă medicală 51 de ani bătuți pe muchie și azi are aceeași pensie ca și el. Adică, vreo 12 milioane în bani vechi. Din toți banii ăștia, cam opt milioane se duc pe medicamente. El înghite vreo 15 pastile pe zi, iar ea, doar vreo 11. De la o vreme, ies tot mai rar din curtea lor, simțindu-se tot mai străini în lumea de-afară. Stau ascunși aici, în casa pe care au făcut-o cu mâinile lor. Tot ce mai vor să facă e să-și depene când și când amintirile, așa cum au făcut în noaptea de Anul Nou. "Cum vă spuneam, singurul meu regret e că a trecut prea repede viața asta, cu bunele și relele ei. De-acum, sfârșitul poate să vină în orice moment. Pentru boala mea, nici nitroglicerina nu mai are efect. Port la mine mereu o licoare de la «Dacia Plant», care se numește «Regulator al tensiunii». Cum simt un pic de amețeală, iau repede câteva înghițituri și după vreo zece minute îmi revin. E singurul remediu care mai are efect. Cât o mai avea și ăsta, la inima mea șontoroagă". Aurelia îl ascultă cu privirea pierdută undeva, printre fotografiile înșirate pe masă. Apoi oftează ușor, purtându-și mâna peste imaginile îngălbenite. "Bine că ne-au rămas amintirile. Ne afundăm tot mai tare în ele. Ne-am întors viața cu fața către trecut".