Rochia albastră

Catalin Apostol
Primul Revelion

Se priveau tăcuți, fără să clipească, beți de-atâta dra­goste, plutind grațios, în rotocoale largi, pe ritmul unui vals care îi înălța la cer. O lumină caldă le mân­gâia ușor chipul, însuflețindu-le ochii cu o stră­lucire ireală. Trăiau un vis. Se simțeau cei mai frumoși oameni din lume, aveau sentimentul că tot ce se întâmplă în jur le este dedicat nu­mai lor, că toate privirile sunt ațintite spre ei, că toată lumea îi admiră și le închină lor această noapte frumoasă ca dintr-un basm. El purta un costum negru, impecabil, și o cămașă albă, strânsă la gât cu un papion subțire de catifea. Ea, o rochie lungă, albastră, cu talia înaltă și fal­duri multe, care se revărsau până la podea. Se învârteau grațios, ca doi in­vitați de onoare la un bal împărătesc, sorbin­du-se neîncetat din pri­viri. Apoi, când valsul se ter­mina, ei rămâ­neau mai departe așa, cu mâi­nile împre­unate, con­tinuând să se rotească sin­guri, plu­tind în al no­uălea cer. Așa au petrecut toată noaptea aceea de anul nou, în timp ce afară, în jurul Cazinoului din Sinaia, nămeții se ridicau până la fe­restre. "Intram în anul 1965. A fost primul nostru re­ve­lion împreună. Și cel mai frumos. Cea mai fru­moasă noap­te..." Trage aer în piept și oftează adânc, de parcă tocmai acum s-ar fi întors dintr-o călă­torie lungă de 50 de ani. Stă cuminte pe scaun, zâmbind amar, cu un vraf de fotografii în față. Lângă el, la fel de cuminte, stă ea, femeia din noaptea aceea de vis de-acum jumătate de veac. Răsfoiesc îm­preună fotogra­fiile, po­vestindu-mi de-a valma amin­tirile lor. "Singurul meu regret este că a trecut prea repede viața. Acum, nu mai e nimic din ce-a fost. Lumea asta nu mai are parcă nicio noimă".
Gheorghe Marinescu a fost, cândva, cel mai iscusit ceasornicar din Ploiești. Am mai scris despre el, fiindcă repre­zin­tă o epocă pe cale de dispariție, vre­mea când meseria era "brățară de aur" și meseriașii erau clasa de mijloc pe care țara se putea bizui. De fapt, el n-a fost niciodată "un biet reparator de ceasuri". El era oro­lo­gier, cum îi place să spună, adică un restaurator, un ar­tist, un ma­gician al ceasurilor. Mâinile lui au făcut ade­vărate minuni, au adus la viață cea­sor­nice sfărâ­ mate, ruginite, bune de arun­cat la gunoi. Astăzi, fără bucuriile astea, viața lui e ca un deșert. "Eu toată viața am reparat ceasuri. Asta a fost cea mai mare dragoste a mea. Iar cea­surile erau a­tunci vii, aveau su­flet, le au­zeai ticăi­tul, bă­tăi­ le inimii. As­ tăzi, sunt niște obiecte moar­te. De­ gea­ ba va­ lo­rează o grămadă de bani. Sunt fru­moase, dar nu mai au suflet în ele. Așa e și lumea de azi. Totul strălucește, avem internet, clădiri uriașe din sticlă, te­le­foane mo­bile, mașini ultraperformante. Cu toate astea, e o lume moartă, cu sufletul amputat". Au­relia sau Ticuța, cum o alintă el, îl aprobă ferm, legă­nând ușor capul. Amândoi au aceeași vârstă, 77 de ani. Anul acesta, pe 30 aprilie, vor face nunta de aur. Nu, nu va fi nicio petre­cere. Nu mai au prieteni, poarta lor stă zile la rând încuiată. Nici bani nu prea au, din pensiile lor amărâte, aproape opt mi­lioane se duc lunar pe me­dicamente. Probabil că vor petrece doar ei, la fel cum au petrecut și re­velionul care tocmai a trecut. Singuri, cu câteva gustări pe masă și un pahar de vin, în fața unui televizor vechi, la care nu mai ai ce vedea. Ce programe erau odată în noaptea de revelion! Ce actori, ce umor, ce cântece! Astăzi, nu vezi decât mi­zerii și nu auzi decât o zdrăngăneală care te nău­cește. "Știți, nici n-am rezistat prea mult cu televizorul deschis", îmi spune Aurelia de­­zamăgită. "Ne-am tot plim­bat cu teleco­man­da aia pe tot felul de programe, dar când am văzut că nu e ni­mic pentru sufletul nos­tru, după numără­toarea inversă de la miezul nopții, am decis împreună să-l în­chidem. Și știți ce-am fă­cut? Am aprins luminile co­lorate de la brad și ne-am depănat amintiri. Au tre­cut 50 de ani și ni­ciodată n-am făcut asta împreună. Ne-am adus aminte de tinerețe, de zilele noastre fru­moa­se, dar și de alea mai triste. Și tare plăcut a fost! După fix 50 de ani de la noaptea aceea de vis de la Cazinoul din Sinaia, doar cu atât am rămas, cu amin­tirile. Da, la 12 noap­tea am ciocnit un pa­har cu vin, ne-am pu­pat și pe urmă am stat la po­vești..." Fe­meia zâmbește, în vreme ce bătrânul cea­sornicar o privește în­cruntat. "Hai, măi, Ticuța, că nu de-aia a venit dânsul la noi, să afle cum și-au petre­cut doi moșnegi reve­lionul". "Ba tocmai pentru asta am ve­nit", îi spun, cu riscul de a-l deza­măgi. "Să-mi povestiți cum v-ați pe­trecut revelionul". Femeia râde copios, în vreme ce el mă privește mirat. "Păi, cine ar sta să citească așa ce­va?" Aurelia îl strân­ge ușor de mână, zâmbindu-i dră­găstos. "Uite, eu aș citi! Până la urmă, e povestea unor oameni care au trăit împreună 50 de ani".

"Mă numesc George și eram curios să vă cunosc"

S-a întâmplat în 1964. El avea 27 de ani și îi cam sosise vremea să se așeze la casa lui, să se însoare. Până atunci, nu prea a avut vreme să se gândească la asta. Era tot timpul ocupat cu studiile, își ajuta părinții la tre­burile casei și, în timpul rămas, citea pe rupte sau repara cea­suri. În plus, nici nu prea știa cum anume să pro­cedeze, avea o stângăcie aproape maladivă în relația cu femeile. Și totuși, nu putea rămâne veșnic flăcău. "În anul ăla, un bun prieten îmi tot povestea de o fată dră­guță, asistentă medicală la un spital din oraș, pe care o chema Aurelia. Și ea avea tot 27 de ani. Era singură și ea și cam cât mine de mărunțică. Zile în șir m-a tot bă­tut la cap să fac cunoștință cu ea, averti­zându-mă mereu că s-ar putea ca asta să fie ultima mea șansă. Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și m-am hotărât să o cunosc". Femeia râde pe înfundate și-l atinge ușor de mână, continuând ea povestea. "Ce mai, ni­tam-nisam, m-am trezit cu el într-o zi la poarta spi­talului. Iar eu eram tare nervoasă, nu mai știu exact de ce, se în­tâmplase ceva în secția noastră. M-a sunat por­tarul să cobor, că mă caută un domn. Domnul era chiar el, cu o șapcă pe cap și o haină ponosită, că mi-era parcă și milă de el. «Bună ziua», îmi zice. «Mă numesc George Marinescu și eram curios să vă cunosc». Asta a fost tot. Nu tu un buchet de flori, ori vreun gest galant. Ner­voasă cum eram, țin minte că l-am repezit imediat. «Eu mă numesc Aurelia și mă bucur că v-am satisfăcut cu­riozitatea. La revedere». Și am făcut stânga împrejur. El n-a mai apucat decât să mă întrebe dacă sunt de acord să mă aștepte după program. Nu i-am răspuns ni­mic, dar seara, când am terminat treaba, el mă aș­tep­ta tot acolo, la poartă. Insistent băia­tul, n-am ce zice". Bărbatul lasă pri­virea în jos, zâmbind puțin jenat. "Hai, măi, Ticuța, nu mai vorbi așa, că ne facem de râs". Au urmat alte câteva întâlniri și-apoi, după aproape o lună, el i-a cerut ferm mâna. N-a fost o dra­goste la prima vedere și nici după o lună n-a fost vorba de vreo iubire prea mare. În vremurile acelea, ti­ne­rii se căsătoreau de­vre­me, la 25 de ani erau deja la ca­sele lor, așa că ei erau puțin cam pa­nicați la gândul că vor putea rămâne sin­guri. Iubirea lor s-a așternut pe în­de­lete, abia după căsătorie, când au în­ce­put să se cu­noască cu ade­vărat, să se des­co­pere unul pe altul și să-și clă­deas­că cu mul­tă migală un mod de viață îm­preună. "Țin minte că la nuntă nu eram eu prea convinsă că e un pas bun pentru mine. Aveam ceva fluturași în sto­mac, dar până la dra­gostea cea mare, mai era cale lungă. Și cred că a fost mai bine așa. După părerea mea, ori­ce dragoste din aia, care începe năvalnic, se poate stinge oricând, la fel de năvalnic". Bătrâ­nul ceasornicar o pri­veș­te mi­rat, de parcă n-ar fi auzit-o niciodată până acum vorbind în felul acesta. "Ce te uiți așa?", îl întreabă zâm­bind. "N-am dreptate? Adevărul e că el niciodată nu a fost prea romantic sau înflăcărat. Singura lui înflăcărare a fost pentru ceasuri. Iar eu l-am res­pectat pentru pa­siunea asta și l-am în­curajat. Nu-i așa, George?" Bărbatul lasă iar privirea în jos, mormăind cu un zâmbet sfios: "Da... da..."
Au făcut nunta pe 30 aprilie 1964, la Cota 1400. Apoi au urmat mai multe luni de miere, cu excursii prin țară și chiar în unele țări vecine, totul cul­minând cu acel revelion de pomină, de la Cazinoul din Sinaia. Abia atunci erau cu adevărat doi oameni îndră­gos­tiți nebu­nește. Fiecare privire, fiecare atingere, fiecare șoaptă a lor le dădea aripi, înălțându-i în al nouălea cer. Și du­pă nun­tă, au continuat să călă­to­rească. Au văzut, cum le pla­ce să spună, o mie de ani de istorie euro­peană. La fie­­care călătorie, Gheorghe își îmbogățea atelierul cu noi scule sau utilaje achiziționate. Apoi, n-a trecut mult timp, și a venit pe lume Gabriel, singurul lor copil. Gheor­­ghe era deja vestit în oraș pentru dibăcia cu care restaura ceasuri de orice fel. Zil­nic, veneau la el zeci de clienți. Și to­tuși, n-au fost niciodată niște oa­meni bogați. Ba chiar au avut zile cumplite, în care abia puteau în­cropi ceva să pună pe masă. "Atunci când strângeam bani să cumpărăm casa as­ta, țin minte că mergeam la ser­­vi­ciu, la spital, doar cu un coltuc de pâi­ne la pachet, și mâncam pe as­cuns, să nu mă vadă colegele. Tot ce câștigam se ducea pentru amărâta asta de casă. Au fost niște încercări grele, dar am trecut peste toate. George al meu, așa cum era el, mai puțin romantic, a știut totuși să mă alinte mereu și să mă îmbărbăteze atunci când eram în pragul disperării. Azi, când peste tot auzi numai de divorțuri, e greu de înțeles lucrul ăsta, cum doi oameni pot trăi atâta timp împreună, cu atâtea gre­utăți pe cap. Erau alte vremuri atunci, oamenii trăiau altfel, luau viața mai în serios. Un divorț era o rușine, așa ceva nu era de conceput decât pentru motive foarte grave". Gheorghe o aprobă hotărât, mișcând din cap la fiecare frază a ei. "Așa e", zice el cu elan. "Și mai e ceva. Pe vre­­mea aia, fiecare din noi ne constru­iam viața după niș­te modele. Modele morale, modele creștine, profe­sio­nale, sociale. Pentru mine, modelul după care mi-am croit viața a fost cel al părinților mei. Au fost doi oa­meni greu încercați, tatăl meu a luptat în primul război mondial, apoi a fost concentrat și în al doilea război, apoi a făcut trei ani de pușcărie politică, pentru că avu­sese o moară și era, vezi Doamne, chiabur". Aurelia se ridică timid de pe scaun și iese pe furiș din cameră, cerându-și în șoaptă iertare. "Aveam vreo 14 ani", își continuă bătrânul ceasornicar poves­tea, "și nu voi uita ni­ciodată hohotele de plâns ale ma­mei mele, atunci când au venit să-l aresteze pe tata. Sau ziua când s-a întors acasă și l-am văzut la poartă, nu­mai piele și os și cu hainele zdrențe pe el. Alea au fost pentru ei cu ade­vărat niște drame, nu ce-am trăit noi sau ce trăiesc ti­nerii de azi. Cu toate astea, au ră­mas îm­preună toată via­ța, chinuindu-se din greu să ne crească și să ne ocro­tească cu toată dragos­tea lor. Și s-au bucurat din plin de viață, până în ultima clipă. Tatăl meu, de pildă, a mu­rit în 1980, când abia îm­pli­nise 90 de ani. După ce toc­mai stătuse cocoțat cam o oră pe o scară, să curețe niște copaci, s-a înecat la ma­să cu o înghițitură de ceai. A trecut prin două războaie, a făcut trei ani de temniță grea, ca până la urmă să moară, la 90 de ani, sufocat". Se oprește puțin și mă privește cu un zâmbet amar. "Așa au trăit părinții mei și de la ei am învățat și eu cum să-mi aștern viața".
Aurelia se întoarce în odaie cu o ceașcă plină ochi cu cafea și o pră­­jitură. Le așează pe masă, zâm­bind ușor stânjenită. "Îmi cer scu­ze, poate nu arată prea bine pră­jitura, dar să știți că e foarte gus­toasă. El le-a făcut, pentru re­ve­lion. Să știți că e un bucătar mai bun decât mine". Zâmbesc amân­doi, așteptând să gust din prăji­tură și să le spun dacă îmi place. Pe pe­re­tele din spatele lor atârnă o pendu­lă veche, care arată aceeași oră de când am venit. Au cum­pă­rat-o imediat după nuntă, însă de câ­teva zile s-a oprit. Bă­trânul cea­sor­nicar nu prea mai are chef s-o re­pare. Gust din prăjitură și le spun că e delicioasă. Apoi îi privesc cum zâmbesc iar și mă simt parcă în toiul unui vis, ca într-un spațiu stra­­niu, în care timpul a încreme­nit.

Pe repede înapoi

Era într-o dimineață răcoroasă de toamnă, în anul 1985. Împli­ni­seră amândoi 49 de ani de viață și 21 de ani de când erau împreună. De-acum, le aveau chiar pe toate. El, o faimă de invidiat ca oro­lo­gier, un atelier complet utilat și o nevastă iubitoare și vrednică. Ea, o ca­să trainică, un copil voinic și un soț grijuliu și pri­ceput la toate. În dimineața aceea, Gheorghe s-a trezit de­vreme, pornind către piața mare a orașului pentru cumpă­ră­turi. Nu mai avea mult de mers când, deodată, a simțit cum se învârte pământul sub el. S-a așezat pe o bordură, încercând să-și revină, dar ame­țeala nu-i dădea pace deloc, până când și-a pierdut total cunoștința. S-a trezit după vreo trei ore, dezmeticindu-se cu greu. "Nu știam ce-i cu mine, unde mă aflu și de ce am ajuns aco­lo. Ușor, ușor însă, m-am trezit de-a binelea și am por­nit încetișor spre casă, povestindu-i soției ce se întâm­plase. Eram încă bui­mac, mă durea capul și nu prea aveam echilibru. Aurelia mi-a dat nu știu ce pastile și până la urmă mi-am mai re­venit. Dimineața urmă­toare, pe la cinci, m-a apucat iar cri­za. Am chemat sal­va­rea și am ajuns imediat la spital. Aveam un infarct. Du­pă o lu­nă de internare, mi-am reve­nit total. Au trecut încă vreo trei luni și am avut o nouă criză. Un alt in­farct. Proble­ma era destul de gravă, inima mea nu mai ticăia corect. Mi s-a spus că am o afecțiune mai veche, un fel de reumatism pe cord. Poți să mori oricând, în orice se­­cundă. Așa mi s-a spus încă de atunci, de la al doilea infarct". Și totuși, a continuat să-și vadă de viață ca și până atunci, să umble, să repare cea­suri, să facă piața, să mai meș­te­rească prin casă. După vreo doi ani, a venit revoluția și a cre­zut că pentru un ceasor­nicar ca el va curge numai lapte și miere. Și-a făcut în fața casei o du­ghea­nă din tablă, și-a luat autori­ zație și s-a pus pe treabă. Numai că, în anii ăia, au în­ceput să apară pe piață toate porcăriile electro­nice de la turci. Era în­ceputul sfâr­ ­șitului. Clienții se răreau pe zi ce tre­cea, iar impozitul pe care-l plă­tea era de trei ori mai mare decât câștigul. Într-o zi, a pus lacătul pe dugheană și s-a re­tras. Treptat, și-a închis sculele într-un dulap și a re­nun­țat să mai aștepte. După 42 de ani de activitate, s-a ho­tărât să iasă la pensie. La fel și Aurelia. A muncit ca asis­tentă medicală 51 de ani bătuți pe muchie și azi are aceeași pensie ca și el. Adică, vreo 12 milioane în bani vechi. Din toți banii ăștia, cam opt milioane se duc pe medicamente. El înghite vreo 15 pas­tile pe zi, iar ea, doar vreo 11. De la o vreme, ies tot mai rar din curtea lor, simțindu-se tot mai străini în lumea de-afară. Stau ascunși aici, în casa pe care au făcut-o cu mâinile lor. Tot ce mai vor să facă e să-și de­pene când și când amin­tirile, așa cum au făcut în noap­tea de Anul Nou. "Cum vă spuneam, singurul meu re­gret e că a trecut prea re­pede viața asta, cu bunele și re­lele ei. De-acum, sfâr­șitul poate să vină în orice mo­ment. Pentru boala mea, nici nitroglicerina nu mai are efect. Port la mine mereu o licoare de la «Dacia Plant», care se numește «Regu­lator al tensiunii». Cum simt un pic de amețeală, iau repede câteva înghițituri și după vreo zece minute îmi revin. E singurul remediu care mai are efect. Cât o mai avea și ăsta, la inima mea șonto­roa­gă". Aurelia îl ascultă cu privirea pierdută undeva, printre fotografiile înșirate pe masă. Apoi oftează ușor, purtându-și mâna peste imaginile îngălbenite. "Bine că ne-au rămas amin­tirile. Ne afundăm tot mai tare în ele. Ne-am întors via­ța cu fața către trecut".