Și iată că a venit și dimineața aceea, care părea atât de departe. În ultima dimineață a lui 2013, Traian s-a trezit și a refuzat să ne mai vadă. De azi înainte, chipul lui de dandy scăpărător, boem și blond, chipul lui de poet fantast și sagace, care a trudit toată viața la versuri, ca un mucenic cosmopolit, ne va mai zâmbi doar din poemele lui publicate în cele 20 de cărți cu care ne-a răsfățat aproape an după an, Carte a Cărților de poezie, marca Traian T. Coșovei. Cartea la care părea că a visat toată viața, cu ochi înfrigurați. A visat pentru că "dragostea și poezia nu mor niciodată. Mai intră în comă din când în când, dar ele se cer mereu reinventate" - cum spunea în același interviu. Traian a visat în răspărul acestei lumi pragmatice, cu valori prea fluide. Pe care a iubit-o, totuși, cu dragoste de rebel. Un rebel din aceeași stirpe cu "Îngerii în blue jeans", care explodează în poemele lui:
"Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure și gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide -
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande și salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul țărilor calde.
Împrăștiat în lume am fost copil rău și blond
al speranței de-a fi, al disperării de-a fi fost.
Uitat de toți, în mansarda unui surâs mi-am învățat
povestea celor o mie și una de nopți pe de rost."
La începutul anilor '80, pe când abia dibuiam drumul poeziei, eu, și ca mine mulți alții, citeam poemele lui Traian cu creionul în mână. Pe atunci, poezia Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, era în plină glorie și expansiune. Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și Ion Stratan scoseseră "Aer cu diamante", impunând, brusc, un patrulater al poeziei românești cu sunet inconfundabil.
Dintre ei toți, Traian T. Coșovei a fost cel care și-a urmat până la capăt destinul de poet. L-a urmat fără să clipească, într-o vreme în care poeții aproape că fuseseră izgoniți, cu nepăsare, din Cetate. Nu îi înțelegeam bine pe atunci obstinația boemă de a se mărgini la câștiguri materiale minime, numai ca să se poată dedica poeziei. Traian avea și un condei teribil de gazetar, din care ar fi putut trăi liniștit. Apoi l-am înțeles. Boemia aceea suverană a lui era, de fapt, libertatea lui interioară. Ultimul lui bastion, în care trona suveran. De acolo curgeau și cărțile lui, pe care le scria cu o bucurie și un har nesecate, sfidând timpul. Sau, cine știe, poate că presimțea că timpul nu va avea prea multă răbdare cu el.
E păcat că România nu-și cunoaște bine poeții contemporani, la anvergura la care ar merita-o. E păcat că vestea plecării, la doar 59 de ani, a marelui poet Traian T. Coșovei, s-a strecurat prea discret prin hărmălaia politică de început de an. Dar poate că toate trebuiau să se întâmple ca în poemele lui, care, recitite acum, par, prin realismul lor clarvăzător, îmbibate de stranii și memorabile profeții: "Dacă închid ochii, aud cum nimeni nu se gândește la mine". "Știrba de viață, umplutură de pluș, amintiri care mușcă -/ cu care plutim între zgardă și cușcă.// Moartea asta ordinară de lux -/ fără chip, fără nume, fără adresă -/ pe care o purtăm noapte de noapte în lesă".
El, poetul pur sânge, "lapidatul" - cum își mai spunea, "îmblânzitorul de pietre", cel care a "făcut din pietre - dragoste, rugăciune!". De-acum, Traian T. Coșovei, navigatorul solitar, a ieșit în larg. A plecat și în urma lui a lăsat o aură inconfundabilă. Aura unui poet care și-a trăit toată viața iubind poezia cu frenezie, "cu un sfârșit de tandrețe, cu un început de ferocitate"... În urma lui rămân, ca un siaj nemuritor, versurile lui. Pe care atât de generos le-a cheltuit pentru noi.