Omul cu o mie de ochi
Balcic, vara anului 1923. Un bărbat frumos se scaldă în apa mării, în fața plajei regale. Pufăie ca o morsă, mișcându-se fericit și agil, prin apa valurilor de argint. Tocmai s-a întors în țară după șase ani de peregrinări, în care a cochetat pe rând cu pericolul, moartea și fericirea. Deodată, pe terasa castelului apare Regina Maria. Privește pe îndelete crestele valurilor și îl zărește pe bărbatul care o privea nemișcat din apă. "Tu ești, Berman?" - întreabă. "Eu, Maiestate! M-am întors acasă, în sfârșit". "Fii binevenit! Și să-ți fotografiezi țara cu tot atâta dăruire ca în anii de război, când te-am cunoscut". Lângă el, fetița și soția lui Berman asistă uimite la întâmpinarea neconvențională și tandră a Reginei.
Din acea vară, cariera lui Iosif Berman urmează o ascensiune uluitoare. În mai puțin de douăzeci de ani, el se va impune cu o bonomă autoritate drept cel mai mare fotograf român interbelic. Și poate cel mai important din istoria României. A fost fotograful Casei Regale și prieten cu toate marile personalități ale vremii: Enescu, Bâzu Cantacuzino, Iorga, Dimitrie Gusti, de care l-au legat atâtea întâmplări. Geo Bogza spunea că a devenit reporter de dragul fotografiilor lui, iar Brunea-Fox, "prințul reportajelor", nici nu se putea gândi să meargă pe teren fără Berman. Și nici marele sociolog Dimitrie Gusti, care nu-și concepea fără el campaniile monografice prin satele românești interbelice și care l-a numit pe Berman "coautor al imaginii satului și țăranului român". A fost primul reporter fotograf din presa românească. A lăsat sute de mii de fotografii cu clișee pe sticlă, dintre care azi s-au păstrat mai puțin de jumătate. Peste ani, din fotografiile lui răzbate un adevăr netrucat: realitatea aproape palpabilă a unei Românii interbelice, intensă și vie. O Românie căutându-și calea pe un drum al nobleței, mai curat. O Românie a regilor și a personalităților, dar și a țăranilor îmbrăcați frumos și cuviincios. Și în centrul ei, Bucureștiul interbelic, Micul Paris. Toate fotografiile consacrate ale Căii Victoriei și ale clădirilor și evenimentelor mari ale orașului au fost făcute de Berman! Și mahalalele consemnate de el cu o duioșie ce trece dincolo de lentila aparatului, sau ursarii plimbându-și urșii cu taxiul, sau ritualul mutărilor de Sfântu Dumitru, ori bucureștenii ieșiți la plimbare îmbrăcați, toți, la costum și cravată - toate palpită și azi de viață. Mărturii ale unei lumi brutal dispărute. Cu imaginile sale, Berman a revoluționat fotografia românească. "Avea stofa reporterului fotograf de peste Ocean, pe care-l egala, îl întrecea chiar" - scriau ziarele, la câțiva ani după moartea lui tristă și prematură, în 1941. "Revoluția prin care Arghezi a înnoit limba literară, încărcând-o de plasticitatea gândirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smulgându-le din anchiloza de până atunci și încărcându-le cu viață adevărată" - spunea Geo Bogza. Și tot Bogza l-a numit, pentru forța de a vedea detalii reprezentative, nebănuite de ceilalți: "omul cu o mie de ochi".
Dar cine a fost omul cu o mie de ochi, cu destinul său sincopat și tragic, Berman, cel care a simțit românește și cu inima, și cu ochiul aparatului lui fotografic?
O dispariție misterioasă
Iosif Berman s-a născut în 1890, la Burdujeni, lângă Suceava, într-o familie de evrei. Tatăl său, David Berman, și unchiul său luptaseră în războiul de independență al României. Fratele tatălui își dăduse viața pentru țară, iar tatăl său a fost erou de război. Pentru eroismul lui, Regele Carol I îi acordase, pe lângă numeroase decorații, și cetățenia română. Mult mai târziu, fiica lui Iosif Berman, Luiza, cea care s-a ocupat la bătrânețe, după 1990, de recuperarea memoriei tatălui ei, povestea că toți ai casei considerau că bunicul lor fusese înnobilat. Un portret mare al bunicului, încărcat de decorații, le patrona casa. Luiza a păstrat, până la moarte, acea fotografie, cu care crescuse în fața ochilor. Berman a făcut liceul la Suceava, și încă de pe la 16 ani a declarat familiei, ritos și rebel, că vrea să studieze arta fotografică. Avea deja o cultură impresionantă și vorbea fluent franceza și germana, dar asta nu-l mulțumea. Tatăl său, care era un om înstărit, n-a fost prea încântat de visele fiului. Voia ca el să-și continue studiile și să facă o carieră, asemeni fratelui mai mare, Beniamin, care era avocat. Însă Berman "era un aventurier. Nu i-au stat picioarele. Nu se temea de nimic. Nici de boală, nici de moarte. Fotografia a fost viața sa" - povestea Luiza, fata lui cea mare, care l-a adorat toată viața. Așa că Berman pleacă de acasă și dispare. Între 16 și 20 de ani, a fost hoinar prin lume. Și se pare că i-a priit! România din acea vreme era o universitate. Aveai ce învăța în această lume românească, peregrinând. Nu se știe unde a fost și ce a făcut în toți acei patru ani Iosif Berman. Dar atunci când sosește la București, în 1913, la 20 de ani, era un fotograf gata format. Participă la un concurs de fotografie organizat de Constantin Mille, directorul ziarului "Adevărul", și îl câștigă strălucit. Așa a apărut, brusc, Berman în presa românească. Încă de la debut, reportajele sale au fost șocante și de excepție. Maestrul fotoreportajului românesc interbelic își făcuse intrarea în scenă.
Pe front
În 1916, România intră în război, și după un lanț tragic de înfrângeri, guvernul se retrage la Iași. Armata se pregătește de rezistența de fier care ne-a adus gloria. Berman este fotoreporter de front, dar face fotografii și la Iași. O fotografiază pe Regina Maria la capul răniților, neînduplecată, blândă și plină de compasiune. Atunci se naște și prietenia lor, care a făcut-o pe mândra Regină să-l recunoască peste ani, la Balcic, ca și cum s-ar fi văzut ieri. Tot de pe frontul din Moldova s-a împrietenit Berman cu Enescu. Încât, între războaie, ori de câte ori concerta la București, Enescu lăsa o invitație cu două locuri pentru Berman. Totdeauna în primul rând, pe mijloc. Și Berman, oricât ar fi fost de obosit de munca lui de teren, de reporter fotograf, venea la concertele lui George Enescu, împreună cu fiica lui, Luiza. După concert, Berman mergea în culise și stătea copios de vorbă cu marele muzician, ca doi vechi prieteni.
În toamna lui 1917, revoluția bolșevică își arată colții. România este forțată să ceară armistițiu. Pentru Berman începe cea mai halucinantă și dramatică aventură a vieții lui. Ajunsese cu un regiment românesc la Odessa. Sub apăsarea evenimentelor și a luptelor haotice și permanente, regimentul se destramă și Berman se rătăcește de soldații cu care venise. Spiritul lui scotocitor și aventuros îl mână însă mai departe. Pe umăr cu aparatul lui uriaș și în mână cu geanta grea, plină de casete de sticlă, se aruncă înainte, cu o sete nepotolită de a fotografia totul - ca într-o oglindă fără de sfârșit. O pornește prin Rusia, în miezul fierbinte al evenimentelor. Pe rând, și trupele albe, și trupele roșii, îl arestează și îi sparg clișeele. Este condamnat la moarte de câteva ori și pus la zid, în fața plutoanelor de execuție. Cu o prezență de spirit uluitoare și cu un noroc la fel, Berman păcălește moartea. Când plutonul începea să tragă, se arunca la pământ. Peste el cădeau apoi morții secerați de gloanțe. Și când plutonul pleca, se strecura de sub mormanul însângerat. Scăpat din moarte, Berman umblă ca un naufragiat de-a lungul țărmului Mării Negre. Ajunge astfel la Novorosiisk, un orășel de la poalele Caucazului, care i-a luminat destinul. Acolo s-a îndrăgostit nebunește, pentru toată viața, de fiica unui evreu negustor de blănuri de astrahan. O zărise la fereastă, într-un asfințit. Soarele îi aprindea părul blond, cu o aură infinită de raze. Avea 20 de ani, Raisa, ochi albaștri și o frumusețe abisală. În curând se căsătoresc și până în 1921, rămân la Novorosiisk, în Rusia Sovietică. Acum, Berman lucrează mai puțin, pentru că nu mai poate trimite fotografii în țară. A fost mica lui pauză de fericire fără de griji. Apoi, rușii au anunțat că cei de altă naționalitate (iar Iosif Berman era cetățean român), trebuie să plece, altfel, granițele se vor închide și pentru ei. Și Berman își ia soția și fetița cea mare, care se născuse între timp, și pleacă spre România. Dar cum nu au găsit o cursă directă cu vaporul spre țară, au trebuit să meargă la Istanbul (pe atunci Constantinopol), unde rămân până în 1923. Dar Berman nu pierde timpul. Începe să facă fotografii în ritm susținut. Le trimite la București, dar și în America, pentru "New York Times". Până la el, revistele bune din țară, cum era "Realitatea Ilustrată" sau "România Ilustrată", foloseau mai ales fotografii din străinătate. Și Berman începe dintr-odată să dea fotografii la fel de bune ca fotografiile vestice. În scurt timp, devine fotoreporterul nostru numărul unu în străinătate. Când vine în țară, în 1923, era deja o vedetă.
O familie fericită
Era, cu adevărat, o vedetă, Berman, pentru că era și un bărbat bine, cu o prezență magnetică. Bine făcut, zvelt, sprinten, charismatic, cu părul negru, ondulat, cu tenul smead și cu ochii verzi și adânci, de culoarea măslinei, cam așa îl descria mai târziu, cu duioșie, fiica lui, Luiza. De aceea avea și foarte mare trecere în rândul doamnelor. Numai că Iosif Berman a avut toată viața lui doar două pasiuni: fotografia și familia. Cu ele se simțea împlinit. Raisa a fost singura femeie pentru care a avut ochi, toată viața. Iar pe cele două fete ale lui le adora. Cu toate astea, viața de familie îi ocupa doar un sfert din timp. Restul, i-l acapara profesia - iubita supremă. Iar doamnele casei îi apreciau așa de tare aparițiile rare în familie, încât, când el venea să mănânce împreună, se îmbrăcau în rochii de seară. Și dacă Berman ajungea foarte rar acasă, la masă, Raisa și fetițele întotdeauna treceau pe la redacție. Dacă putea, mergea cu ele la masă, la un restaurant. De cele mai multe ori, mergeau la Carul cu Bere. O familie armonioasă. În toate fotografiile, fetele zâmbesc frumos, zâmbet de copii fericiți. Într-o poză, Lili (Luiza) și Tilde mănâncă porumb. Lili are codițele prinse în jurul capului, iar Tilde e tunsă garson. Pe atunci, locuiau pe lângă actualul restaurant Budapesta, pe strada Artei. Mama lor avea obiceiuri rusești, așa că seara, la cinci, punea samovarul și făcea ceaiul. În fiecare zi, tot la acea oră, pe stradă trecea un copil care striga: "Covrigi calzi! Covrigi!". Și mama le spunea: "Coborâți repede!". Și casa se umplea de miros de susan și pâine caldă. Aceste frânturi de amintiri aveau să le încălzească sufletul și mai târziu, când toate se schimbaseră în rău.
Berman era foarte pătruns de civilizația și de spiritul românesc. Când fetele lui au împlinit vârsta școlii, i-a spus Raisei: "Pe fetele noastre le vom crește în tradiția românească". Și fetele au mers amândouă la o școală românească de elită și tradiție, "Institutul Pompilian"; cu profesori de excepție, între care doctorul și poetul Vasile Voiculescu. Amândouă studiau baletul, iar tatăl lor le ducea la operă. Și Luiza n-a putut-o uita nici până târziu, la bătrânețe, pe Regina Maria, cu aparițiile ei ca o cometă strălucitoare, în lojă. Mare iubitoare de operă, Regina era mereu frumoasă și surprinzătoare, în rochiile ei de catifea albă sau violet. Toată lumea se întorcea să o vadă. Regina eclipsa totul în jurul ei.
Pe teren și în National Geographic
Nu doar regina, ci și alte mari personalități ale vremii l-au vrut alături de ele pe Berman. Vreme de șase ani, a fost nelipsit din campaniile lui Gusti. În fotografiile realizate prin satele românești apar Mircea Vulcănescu, Gheorghe Focșa, Victor Ion Popa sau Lena Constante. Parcă ar fi aici, lângă noi, și vor să sară din poză, pe când stau de vorbă sau dau mâna cu țăranii. Iată ce-i scria Gusti, în 1931: "Scumpe D-le Berman, te rog mult, foarte mult, pleacă în astă seară la Cornova! Ne ești dator cu această călătorie! Lucrările noastre bogate, o știi, sunt compromise, pentru că n-au partea documentară fotografică! Este necesar să fii Duminecă acolo, deci să pleci în astă seară. Știi că Duminecă ai satul în palmă. Fără concursul d-tale, ne compromiți tot lucrul! Și e păcat de munca noastră! Nu-i așa că pleci în astă seară? Îți mulțumesc din inimă și-ți strâng mâna cu veche prietenie!".
Cu acești țărani români ai săi a avut Berman o reușită excepțională, neegalată de niciun alt fotograf român. În anul 1934, o echipă de jurnaliști ai prestigioasei reviste americane "National Geographic" a fost pentru câteva luni în România, să publice un articol despre o Românie fabuloasă, cu folclor autentic și oameni ospitalieri. Articolul principal, cu titlul "The Spell of Romania/ Vraja României", a fost scris de Henrieta Allen Holmes, soția unui diplomat american la București. Îl scrisese în perioada în care stătuse în România, în anii '30. Și după ce l-a trimis la "National Geographic", le-a zis: "Articolul îl am, dar nu am imagini să dovedesc minunățiile pe care le-am văzut eu în România". Cei de la "National Geographic" și-au amintit că aveau în arhivă, de prin anii '28, niște fotografii ale unui fotoreporter, Iosif Berman. "Caută-l pe Berman la București!" - i-au transmis jurnalistei lor. Și ea l-a găsit la ziarul "Adevărul", iar Berman a trimis 120 de fotografii. "National Geographic" a cumpărat 34, iar 17 fotografii ale lui au ilustrat articolul de 30 de pagini despre România. A fost singura dată când România a apărut în prestigioasa revistă și singura dată când a fost publicat un fotoreporter român. Cu fotografiile lui la acel reportaj, Berman a deschis o fereastră largă asupra României magice a anilor '30. Toate aceste poze care ne încântă, el le-a realizat cu două aparate, preferatele lui, mărcile "Contesa Nettel" și "Machina". Amândouă uriașe, cu postament. Berman le căra pe rând și cu două genți de gât. Totdeauna zâmbind și cu o nelipsită țigară în colțul gurii. Fata lui, Luiza, îl poreclise "vânătorul de nori". Pentru că pentru el, lumina era la fel de importantă ca pentru pictorii impresioniști. Când fotografia ceva, aștepta mișcarea norilor, ca lumina și umbra să se așeze într-un anume fel. Și cu asta își cam plictisea fetele, când le punea să stea într-un loc până se așezau norii pe cer cum îi conveneau lui.
Și cu Nicolae Iorga, Berman a fost bun prieten. Profesorul îl chema în fiecare an la Școala de vară de la Vălenii de Munte. A făcut sumedenie de fotografii acolo, la sesiunile la care participa activ. Tot Iorga i-a sugerat să-și schimbe numele, ca să se camufleze cumva, să nu fie detectat ca evreu. Căci se apropiau norii negri. La sfatul lui Nicolae Iorga, care-l admira teribil, și-a luat un pseudonim: numele evreiesc Berman, care atrăgea atenția legionarilor, s-a transformat în I. B. Urseanu. Luiza își amintea: "Iorga i-a spus tatei: «Măi, Berman, tu ești băiat de erou de război, băiat de român, ce mai porți numele ăsta de străin?». Bine, era foarte naționalist Nicolae Iorga, dar îl aprecia mult pe tata. Și i-a spus: «Ce-ar fi să traducem numele? Uite, în germană Bär înseamnă urs. Să-ți zicem Urseanu!»".
Iorga presimțise ce va urma. Zilele fericite se apropiau de sfârșit. Una dintre ele a fost Revelionul din 1940 - '41. Berman începuse deja să aibă probleme, dar atunci s-au simțit iar bine, au avut invitați trei zile și trei nopți, iar Berman a ținut hangul petrecerii, cu o înverșunare ciudată. La sfârșit, le-a mai făcut o surpriză fetelor și Raisei. El, maestrul clipelor frumoase. "Nu se culcă nimeni! Ne îmbrăcăm și plecăm la Șosea!" - le-a spus. Era o iarnă cu zăpadă mare și curată și ei patru au mers până la Piața Victoriei. Acolo, sănii multe, cu cai cu clopoței și vizitii în haine de catifea, își așteptau amatorii de visuri. Sania lor se prelingea lent, printre casele frumoase ale Șoselei Kisselef, zăpada scârțâia sub copitele cailor și clopoțeii sunau delicat în noaptea care se destrăma la răsăritul soarelui. A fost ultima lor clipă de liniște.
Cincizeci de ani de uitare
Încă din 1937, guvernul Goga-Cuza ordonase închiderea ziarelor Adevărul și Dimineața, la care lucra Berman. Arhiva ziarelor, cu mii de cutii cu clișee din sticlă făcute de el, a fost confiscată. Pentru Berman a fost o lovitură puternică, dar a continuat să lucreze într-un alt atelier fotografic, sub pseudonimul I.B. Urseanu, dat de nașul său, Iorga. Trimitea fotografii la "The New York Times". Cu toată schimbarea de nume, în noiembrie 1940, Berman n-a mai scăpat: legionarii i-au interzis să mai fotografieze. "S-a terminat totul. Cu profesia, s-a dus și viața mea!". A venit acasă plângând. În mai puțin de un an, a murit. Suferea de o boală renală pe care n-a mai vrut s-o trateze. Apoi, au venit la putere comuniștii. Berman fusese scos din actualitate. Comuniștii l-au regăsit în arhiva ziarului Adevărul, ca fotoreporter de marcă. Știau că participase și la campaniile lui Gusti. Și s-au gândit că pozele cu țărani ale lui Berman ar fi numai bune în scop propagandistic. Dar când s-au uitat mai atenți, n-au găsit ce le trebuia. N-au găsit țărani mizeri, nici exploatați și nici famelici. Așa că i-au aruncat fotografiile prin subsoluri. Fotografii lăsate dinadins fără nume. Astfel s-au scurs încă 50 de ani de uitare. De parcă Berman nici n-ar fi fost! Cutii întregi cu clișeele lui de sticlă s-au pierdut, altele s-au spart. Altele, printr-o minune, au rămas neatinse. Prin anii '90, la Muzeul Țăranului, s-a făcut o expoziție cu fotografii de epocă. "Autor necunoscut", scria pe afiș. Luiza Berman, pe atunci în vârstă de 80 de ani, s-a dus să vadă expoziția. Fotografiile i-au părut, de la început, cunoscute. Păreau ale tatălui ei, îi cunoștea stilul. Apoi a văzut o poză în care apărea chiar umbra ei de copilă. Un detaliu aparent nesemnificativ. Berman o lăsase să declanșeze aparatul pus pe stativ, și umbra ei rămăsese "captivă" în fotografie. Așa a fost redescoperit cel mai mare fotograf al României. Prin încă o întâmplare miraculoasă.
(Mulțumiri d-nei Adina Ștefan, președinta Fundației "Iosif Berman", pentru contribuția decisivă la realizarea acestui articol.)