Despre iarnă, cu scriitoarea NORA IUGA

"Toată viața mea am avut un vis de iarnă. Mi-am dorit să călătoresc într-o troică, îmbrăcată toată în blănuri, cu un bărbat pe care să-l iubesc"

Cu mama, la gura sobei

- Doamnă Nora Iu­ga, dacă închideți ochii și vă gândiți la iarnă, ce vă vine prima oară în minte?

- O să râdeți, dar eu, când mă gândesc la ceva, pri­mul lucru care îmi vine în minte e chiar cu­vântul scris. Abia pe urmă cuvântul își îmbra­că imaginea. Ciudat, de cuvântul "IARNĂ" nu se lipește niciodată nimic. E doar o mare de alb. Nu văd altceva decât alb. Sunt multe locuri din lume care m-au impresionat prin stranietatea lor, dar singurul loc în care am întâl­nit într-o iarnă albul absolut a fost capitala Suediei, unde am ajuns într-o noapte, pe un ger de -25°C. Când am ieșit din gară, m-am lovit de un alb compact și dur. Cerul era alb, marea era albă, dru­mu­rile erau albe, vapoarele din port erau albe și ele. Deasupra, plu­teau pescăruși albi. Și peste toate, o ceață foarte albă. Eram prinsă sub o lespede albă.

- De iernile copilăriei vă mai amintiți?

- Iernile copilăriei erau încărcate de nămeți, aveau un aer fantomatic, de poveste. Îmi amintesc ferestrele din casa bunicilor, acoperite toate de flori de gheață. Mi se părea foarte frumos, puteam să stau minute în șir să le privesc. Pe străduțe treceau foarte multe tră­suri, aveau tălpici de sănii, de fapt erau "troici", iar bir­jarii - majoritatea erau ruși, le ziceam muscali - erau îmbrăcați ca popii, într-o rasă lungă de catifea nea­gră, sub care nu li se vedeau pantalonii. Bunicii lo­cuiau pe atunci cu chirie, în casa domnului Poenaru, pe strada Dionisie Lupu din București, și eu stăteam mai mult la ei, fiindcă părinții erau plecați în turnee. Tata studiase vioara la Conservator și in­trase la Filarmonică, iar mama era solistă în ba­letul Operei Române. Mai târziu, când am mai crescut un pic, au început să mă ia cu ei în lungile călătorii cu trenul. De atunci, destinul m-a luat în antrepriză. În Belgia, Olanda și Germania, tata și ma­ma aveau angajamente de câte o lună la cele mai selecte restaurante. N-am să uit niciodată serile de iarnă din Amsterdam sau Rotter­dam. Mamei îi plăcea să mer­gem în port când se aprindeau luminile, să vedem vapoarele și să ascul­tăm sirenele. Le simțeai în viscere, aveau o nos­talgie și o durere sfâșietoare în ele, parcă era țipătul unui om care are nevoie de tine.

- Locuiați la diverse gazde, în străinătate?

- Nuuu, stăteam numai în hoteluri. Ani de zile am trăit numai în hoteluri, și dacă mă uit prin unele cărți pe care le-am scris, văd că amănuntul ăsta revine ca un leitmotiv. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viața numai în hoteluri, pentru că nicăieri nu mă simt mai bine ca în hoteluri, în tren și pe scenă. Acolo, în acele interioare impersonale pe care mi le amintesc bine, petreceam mult timp pe lângă mama, care împletea. Îmi făcea căciulițe, pulovere, mănuși cu un deget și-mi cânta arii din opere. Ea, balerina, și-a dorit toată viața să fie cântăreață, soprană de coloratură. De la ea am învățat și poezia aceea cu "Afară ninge liniș­tit și-n casă arde focul/ iar noi, pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul". Uneori, naivitatea e răscoli­toare. Teribil cât de mult ne mar­chea­ză amin­tirile din copilărie. Uite de ce îmi place iarna mai mult în casă, cu scrisul și cu o carte, decât afară.

"Și imaginația e autobiografie"

- Ninsoarea, liniștea iernii nu v-au sedus în niciun fel? Nu vă place să vă plimbați prin zăpadă?

- Nu-mi place frigul, cum nu-mi place nici întu­nericul. Sunt o ființă solară. Nu-mi place să mă plimb iarna decât atunci când nu e nicio pală de vânt, când nu se clintește nicio crean­gă, când liniștea e deplină și aerul com­plet static, când ninge cu fulgi foarte mari și scârțâie zăpada sub pi­cior. Sau când e soare, totul e încre­menit, iar albul devine orbitor, încât ai senzația că te miști într-o supra­lume. Atunci m-aș putea plim­ba ore în șir.

- Totuși, sunteți năs­cută iarna, chiar după Anul Nou. Nu vă regăsiți în anotimpul acesta?

- Nu prea, fiindcă mie nu mi-a plăcut iarna nicio­dată. Și acum, la 83 de ani, de fiecare dată când mă gândesc că vine iarna, mă cuprinde frica, pentru că știu că va fi frig, vor fi nă­meți, nu voi putea ieși din casă. Dar când văd primii fulgi de zăpadă, se declanșează în mine o bucurie frenetică. E o explozie de entuziasm pe care cred că o avem cu toții de mici și care se repetă an de an. Nu cred că există om căruia să nu-i vină să strige "Nin­ge!", cu exaltarea de atunci, când vede pe fereastră primii fulgi. Mie îmi place altceva la iarnă...

- Ce anume?

- Îmi place teribil de tare iarna aceea rusească, pe care o cunosc din lecturi. Acum îmi dau seama că eu asociez iarna cu rușii, de fiecare dată. Pentru mine, iarna înseamnă frig aprig, înseamnă tundră, înseamnă marea lui Behring, înseamnă blănuri și alcool. Și dacă vine beția, vine și amorul. "Mi-e frig" poate să însemne și "sunt singur". Frigul cheamă un alt trup fierbinte lângă tine. Știți, toată viața mea am avut un vis de iarnă. Mi-am dorit să călătoresc într-o troi­că, îmbrăcată toată în blănuri, cu un bărbat pe care să-l iubesc. Caii să aibă clopoței, ca-n Anna Karenina, și să traversăm împreună o pădure înghe­țată. M-a ținut ani de zile dorința asta și n-am ajuns niciodată la ha­nul visat. De altfel, cele mai frumoase întâm­plări ale mele au fost visele, fiindcă nu s-au împli­nit niciodată. M-a răs­colit un lucru pe care l-a zis scriitoa­rea Aglaia Veteranyi, într-un interviu: că până și imaginația este autobio­grafie. Mi se pare absolut extraor­di­nar!

- Asta ar înseamna că și litera­tura pe care o scrieți spune despre dvs. mult mai multe decât pro­pria viață...

- Oh, scrisul ne trădează mai mult decât credem. De câte ori, după în­che­ierea unui roman, nu mi-a venit să exclam: "De scriitorul ăsta m-aș fi putut în­drăgosti!". Omul se ascun­de mult mai mult și-și ia mult mai multe măsuri de precauție în viața de toate zilele decât în cărțile pe care le scrie, fiind - naivul de el - convins că citi­torul nu-l va recunoaște în per­sonajul său. Autorul este complet gol. Doar în limba lui și numai un traducător care are șperaclul potrivit să-i descuie cuvintele îl găsește cu adevărat. E peri­culos cum se expun scriitorii fără teamă în fața noastră, fiind convinși că limbajul e doar o convenție de comunicare. Nu vor să recu­noască în limbă sensul între­gului nostru parcurs, care ne-a fost stabilit dina­inte, când în cartea neagră era un singur cuvânt infinit curgător.

Iarna care-aduce scrisul

- Vă priește iarna, când e vorba de scris?

- Da, am scris mult iarna, e anotimpul propice pen­tru crea­ție. E ceva cu ano­timpul ăsta, are o dimen­siune metafizică, o tragere la somn, la visare, la ima­ginație. Iarna are o liniște a ei, greutatea zăpezii înce­tinește ritmurile exterioare și le stâr­nește pe cele inte­rioare. Parcă se coace ceva în fiecare om, la căldură, în spatele perdelelor trase. Mulți prieteni de-ai mei mi-au mărturisit că nu pot scrie decât iarna. Gân­di­ți-vă, de pildă, la stratul de ninsoare care acoperă pă­mân­tul și-i ține de cald, ca dedesubt să poată încolți sămânța. Cine a spus că iarna e anotimpul de final? Doar iarna e mult mai vie decât octombrie sau noiem­brie. Sub pătura de zăpadă e viața, e "nunta, începu­tul", vorba lui Ion Barbu, e germinația. E pruncul din pântecul mamei înainte să iasă la lumină, când se întâmplă, de fapt, lucrurile cele mai miste­rioase. Iarna e coconul acela alb și strălucitor în care doarme vier­mele de mătase înainte să se prefacă într-un fluture sublim și liber. Toată pledoaria mea interminabilă pen­tru ascunzăto­rile cu care ne ademenește iarna che­mându-ne la somn e ecoul unui foarte vechi dor de moarte. Poate și moartea e o gestație, pentru o altă în­viere. Nu știm nimic. Un lucru e sigur: iarna, cu sedentarismul și cu refugiile, cu izolarea, cu mono­lo­gurile interminabile și cu gândul extinc­ției, ne îm­pinge să ne spunem total în cărțile noas­tre. Naște în noi dorul nemuririi. Că, în fond, ce altceva e scrisul decât dorul acesta?

- Cum luptați cu negurile și spaimele ei, cu an­goasele și melancolia iernii? Le alungați sau le asumați?

- Am și eu spaimele mele. Am să vă mărturisesc ceva: mi-e o frică îngrozitoare de luna noiembrie. Mă apucă frica, o frică de moarte. Poate și pentru că băr­batul meu, poetul George Almosni­no, a făcut primul accident vascular în noiembrie și tot într-un noiem­brie a și murit. O gră­madă de neno­rociri mi s-au întâm­plat în noiem­brie. Când ajung la ultima zi din noiembrie, respir ușu­rată că a trecut și am scăpat și de data asta. Dar unele lucruri trebuie pur și simplu ac­ceptate. Sufe­rința și singurăta­tea te potențează interior. E foarte la modă azi să găsești vin­decare pen­tru orice. Urmezi câțiva pași simpli și ți se promit fericirea și satisfacția imediată. Asta e limita omului mo­dern, care-și refuză sufe­rința, fiind­că vrea o viață conforta­bilă, o iubire confortabilă, chiar și o moarte con­fortabilă. Dar asta în­seamnă distru­gerea indivi­du­lui, în­seam­nă moarte spirituală. Dumne­zeule, cât de să­raci, cât de goi vor fi urmașii noștri, când vor naște copii în epru­betă, când degetele lor vor uita cum se ține un creion, când dra­gostea va fi trecută în agendă de la 5 la 8, iar copiii vor fi uitat feeria po­veș­tilor în fața unei vetre cu jăratic. Dacă ne alun­găm suferința, singurătatea, melancolia, acea monotonie ritmică a picăturii din robinetul defect, din ce se va mai naște poezia?

"Centura de castitate"

- Aveți ritualuri de iarnă? Ceva ce vă place să faceți când stați atât de mult acasă?

- Mie în general nu mi-a plăcut să fac nimic în casă. Artiș­tii, în general, au ten­dința de a-și face un ambient cât mai este­tic, încărcat de obiec­te frumoase, excen­trice, în care să se regăsească și cu care să-și epateze vizita­torii. Eu nu mi-am dorit niciodată o casă muzeu, nu mă inte­resează locul în care îmi duc traiul zilnic, mă interesează casa dinlăuntrul meu. Ca­sa legată de mine prin­tr-un cordon om­bilical, cum e casa melcului, care și-o cară cu el peste tot. Când eram tânără, visam să-mi fac con­ce­diile într-o căruță trasă de cai. Mai târ­ziu, am început să visez o rulotă. De vină trebuie să fie gena mea de nomad. Și totuși, în mine a existat și tentația ieșirii din carapace. Pentru că iarna e plină de neprevăzut. Iarna prind viață măștile, balurile, carnavalul, iarna se fac vrăji, magia e în largul ei. Iarna e vremea să mergi la teatru, la concerte, la cinematograf. Histrionică și cabotină cum sunt, lumea mă chema fiindcă ador "costumul". La spectacole, puteai să-ți etalezi toa­le­tele mai speciale. Iarna te îm­braci mai pretențios decât vara, e un fapt evident. Iarna are stil, are o mă­reție care te face să te simți doam­nă, chiar când bei Rom și fumezi Mă­rășești, cum am cunoscut eu demult o boie­roaică pur sânge, de la care m-am ales cu câte ceva. Da, da, iarna e un anotimp de salon!

- Au trecut sărbătorile, viața par­că și-a recâștigat calmul. V-ați pus o dorință în noaptea de Reve­lion?

- Pentru mine, care m-am născut sub zodia erosului, toată viața dorin­țele mele au fost marcate de confi­gurația asta. De altfel, convingerea mea e că orice dorință are ca bază de pornire o formă de erotism. Am spus-o și mă repet: chemarea aceasta ră­mâne în noi până la 100 de ani. Doar că acum, la mine nemaifiind posibilă manifestarea ei, singura mea iubire a rămas scrisul. Acolo pot să-mi trăiesc erotismul din plin. Am purtat până foarte târziu corespondențe cu doi bărbați, un francez și un neamț. Era bucuria mea cea mai mare. În fiecare zi, după ora zece, alergam la cutia poștală să văd dacă am primit ceva. Aceste scrisori s-au prelungit ani de zile și mi-au hrănit iluzia că un bărbat se gândește la mine. Mai mult nu-mi trebuia. Am și declarat public că sunt o scriitoare de scri­sori și că toată lite­ratura mea e o co­respondență inter­mi­nabilă. Doar că acum, de vreo trei luni și jumătate, am început lucrul la un roman nou, un ro­man cum nu am mai scris încă, pen­tru că e o carte foar­te serioasă, cu o structură bine gân­dită și cu o acțiune care traversează mai multe epoci și mai multe locuri. E foarte diferit de tot ceea ce am scris pâ­nă acum. Se nu­meș­te "Centura de castitate" și în el se regăsesc multe din reflecțiile pe care le-am avut în inter­viurile mele de-a lun­gul timpului. Deci, ca să revin la întrebarea voastră, dorința mea de anul acesta e legată de cartea aceasta. Nu-mi doresc decât să o pot duce la bun sfârșit.