S-a născut în Siberia, la Krasnoiarsk, unde iarna se-ntinde pe jumătate de an. În 1987, s-a refugiat însă la Paris, hotărât să îmbrățișeze o carieră de scriitor. Biografia lui, despre care refuză să discute în spațiul public, a devenit un soi de legendă. Sărac, a locuit o vreme într-un cavou din cimitirul Père Lachaise și a început să scrie, direct în franceză, pe hârtie recuperată de la un centru de colectare. Pentru a învinge scepticismul editorilor, Makine și-a prezentat cărțile ca fiind traduse din limba rusă. Cu cel de-al treilea roman a dat însă lovitura. "Testamentul francez" a smuls criticilor două mari premii, Goncourt și Medicis, și l-a făcut faimos peste tot în lume. Azi, Andreï Makine se numără printre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani. Romanele sale, publicate și la noi de Editura Polirom, s-au tradus în peste 40 de limbi. La sfârșitul lunii noiembrie, Andreï Makine a fost prezent în România, pentru promovarea celui mai recent roman al său, "O femeie iubită". Am aflat că preferă hotelurile mici și retrase, că e un om modest și cu simțul umorului și că nu-i place să vorbească despre viața lui.
Când vine iarna
- A venit iarna nu doar în Rusia, ci și în Occident. Frigul, zăpada, vă inspiră la scris?
- Nu e numai frig și iarnă în cărțile mele, dar e adevărat că am o anumită slăbiciune pentru iarnă. Are în ea ceva ireal de frumos. Gândiți-vă doar la ultimele zile de toamnă, când pământul și cerul sunt gri și murdare. Apoi, brusc, începe să ningă și totul se schimbă. Ce explozie de frumusețe, de bucurie! Când eram copil, mă plimbam cu tovarășii mei de joacă prin pădurile siberiene. Prindeam ultimele zile de toamnă ale anului. Simțeam căldura soarelui, mirosul ierburilor uscate, chiar și mirosul acela de rășină al unor copaci. Apoi, dintr-o dată, adulmecam în aer un alt miros. Un miros care nu putea fi confundat cu nimic, era mirosul iernii care se apropia. Și în nici două ore, totul era acoperit de zăpadă. Eram ca niște bestii, ca niște animale cu instincte vii. Știam exact când vine iarna, așa cum știam, după cum arată urma în noroi, dacă ursul trecuse de două minute sau de două zile. Cred că multe din personajele mele păstrează această trăsătură a oamenilor care trăiesc foarte aproape de natură, conștiința că sunt parte a unei ordini miraculoase, care îi depășește cu mult.
- Despre ruși se spun o groază de lucruri: că sunt sentimentali, brutali, pătimași sau băutori. Uităm însă un lucru, că iernile rusești sunt lungi, iar frigul cumplit de tăios. Explică oare asta și felul lor de-a fi?
- Iernile în Siberia durează șase, șapte luni. Mai bine de jumătate de an ești obligat să trăiești în frig, și când spun frig, mă refer la o temperatură de -50 de grade. La -50°C benzina mașinilor devine o pudră albă, trebuie să le acoperi cu huse, ca să fii sigur că mai pornesc. Când îi aud pe occidentali că spun, păi sigur, rușii sunt prea visători, sunt prea leneși, îmi vine să le zic, dar mergeți voi să lucrați la -50 de grade C. Pentru că în Rusia, la -50 de grade, autobuzele circulă normal, oficiile funcționează normal, iar trans-siberianul, care pleacă de la Moscova și face 10.000 km până la Vladivostok, ajunge mereu la oră fixă. Asta, în timp ce în Franța, Italia sau Germania, dacă a nins și s-au depus doi centimetri, e catastrofă națională, viața se oprește în loc. Clima spune multe despre un popor, un lucru e însă cert, frigul trezește în ruși sentimentul fraternității și al solidarității. Pentru că știi că celălalt, de pe stradă, e aproapele tău, e cel care te poate salva. Dacă trece un copil și te întreabă, nu vă supărați, am nasul alb?, îl ajuți repede să se frece, să nu-i degere. De la nasul alb la cel negru mai e doar un pas, și la -50 de grade cangrena e un lucru frecvent.
- În "Viața unui om necunoscut", roman al dvs. apărut la Editura Polirom, există o scenă în care personajul principal, în plin război, ger și foamete, își întâlnește pe stradă o fostă iubită. Bărbia ei e albită, ca pudrată de gheață, iar el își descheie repede haina și îi ascunde chipul la pieptul său.
- E un lucru pe care l-am văzut adesea în copilărie. Și e terifiant! Cred că frigul e și el una din încercările pe care Dumnezeu le dă umanității, pentru a vedea ce mai rămâne din noi, în condiții extreme. Devenim bestii, îi luăm celuilalt gâtul ca să-i furăm paltonul, sau ne păstrăm omenia până la capăt? Despre asta e vorba în cartea aceea. Când trăiești într-o lume civilizată, într-un climat temperat și ești înfășurat în amabilități, e foarte greu să-ți dai seama cine e celălalt cu adevărat. Doar în condiții extreme, în frig, în foamete, în război, în gulag, sau sub regimuri totalitare, ni se revelează adevăratele sentimente. Românii știu despre ce vorbesc, fiindcă, din nefericire, au cunoscut toate astea.
"Literatura începe dincolo de cuvinte"
- Copilăria petrecută în Siberia pare să fi cântărit mult în destinul dvs de scriitor. Toate aceste lucruri de care povestiți au devenit, mai târziu, literatură.
- Da, poate că din copilărie pleacă totul. Vedeți, copilul e o ființă non-verbală. Sigur, el vorbește deja, dar lumea lui e încă nenumită. Nici nu cunoaște toate nuanțele limbii cu care ar putea exprima tot ce simte. Toate senzațiile crude și dense pe care le trăiește nu intră încă sub tirania limbajului. Acolo, dincolo de cuvinte, cred eu că începe literatura.
- În "Testamentul francez", cartea care v-a făcut celebru în lume, afirmați că pendularea între două limbi (rusa și franceza, în cazul dvs.) v-a făcut de foarte tânăr să vreți să descoperiți un al treilea limbaj, care să poată spune totul. E aceasta o definiție pentru literatură?
- Eu nu am fost un copil obișnuit. Faptul că am fost bilingv de mic, că am oscilat mereu între două lumi complet diferite, m-a marcat foarte mult. Dar nu asta e important, ci faptul de a-ți descoperi din copilărie acea privire dublă asupra lucrurilor. Privirea normală și privirea de deasupra, cu cel de-al treilea ochi. E ochiul scriitorului de mai târziu, care e în plină divinație. E cel care vede dincolo de suprafața lucrurilor, de convenții și etichete, care te face să fii în același timp, ici et ailleurs. Dar cum să spui toate lucrurile astea pe care le vezi, altfel decât scriind? E ceea ce se întreba și Rilke: există vreo limbă care ar putea spune ceea ce lucrurile nu știu încă despre ele însele?
A treia naștere
- Acum doi ani, un editor francez a dezvăluit faptul că Andreï Makine se ascunde și sub pseudonimul Gabriel Osmonde, cu care a semnat deja patru cărți. De ce ați avut nevoie de un alt nume pentru ele?
- Makine vorbește cel mai adesea despre Rusia, vorbește despre istoria recentă, pe Makine îl interesează omul sub presiunea istoriei, în timp ce pe Osmonde îl interesează omul în fața divinității. Omul în fața morții. Osmonde își pune întrebările mari cu privire la existență. Identitățile noastre sociale și istorice sunt doar un joc de roluri pe care le alegem noi sau ni le alege hazardul. Niște roluri perisabile, fie că e vorba de un rol profesional, fie că e vorba de unul matrimonial. Majoritatea oamenilor și le asumă însă cu toată seriozitatea, fără să-și mai pună întrebări. Foarte siguri de drumul și destinul lor, de realizările lor terestre, de cei doi copii regulamentari, o casă și o super-carieră, nu mai perseverează întru ființă, ils ne persevèrent plus dans l'être. Puțini sunt cei care se opresc și se întreabă, stai un pic, la ce folosesc toate aceste roluri pe care le îmbrac, de ce n-am rămâne goi în fața morții și a lui Dumnezeu, de ce trebuie să ne ascundem după atâtea și atâtea minciuni? La ce bun o casă nouă, o mașină nouă, un nou război? De ce America ne ascultă convorbirile telefonice, de ce nimeni n-a împiedicat masacrele din Irak? Și așa mai departe. Și pentru că îndrăznesc să întrebe, devin incomozi. Societatea, se vede, e împotriva trezirii. E împotriva acestei "a treia nașteri", cum o numește Osmonde. Trăim într-o lume cu totul absurdă, care păstrează, însă, toate aparențele unei structuri bine organizate.
- Ce vă dă totuși speranță, ce vă ajută să mergeți mai departe, să continuați să scrieți?
- Le dépassement, ideea că putem depăși această viață, această stare a ființei, că ne putem depăși pe noi înșine, chiar și la nivelul cel mai de jos, al cotidianului, al banalului. Putem depăși absurditatea vieții, creând. Sunt de acord, trebuie să avem cu toții locul nostru social, care ne mănâncă 90% din viață și din encefal. Dar dacă ne-am opri puțin, am constata că marii oameni ai timpurilor noastre (marii bancheri, președinți, afaceriști) sunt aproape toți nefericiți. Trupurile noastre se descurcă destul de bine, au învățat să fumeze, să se hrănească și să facă copii. Dar nu trebuie să uităm că ceea ce ne unește cu adevărat nu e nici cetățenia, nici rasa, nici contul în bancă, ci faptul că suntem cu toții muritori. Uite, o să fac pentru cititorii voștri un joc, pe care l-am făcut și cu cei care au fost prezenți la întâlnirea de la Universitatea din București: spune-mi, repede și fără să te gândești prea mult, câte zile are viața noastră pe pământ: un milion, cinci milioane sau zece milioane?
- Habar n-am, un milion?
- Chère Dia, viața noastră pe pământ are doar 20.000 de zile. E uluitor, știu. Nici nu ne dăm seama cât e de scurtă.
Spuma zilelor
- Faptul că în aproape toate cărțile abordați teme grave, în timp ce francezii par mai degrabă înclinați spre o literatură lejeră, biografistă, să aibă drept cauză "rusismul" dvs.?
- Francezii și-au dorit dintotdeauna să rămână populari, iar jurnaliștii înțeleg cu greu că publicul e mult mai inteligent decât îl cred ei. Eu prefer să-mi judec cititorii după scrisorile pe care mi le trimit. Primesc scrisori admirabile, de o mare profunzime, de la oameni simpli, dar inteligenți, care gândesc cu capul lor. N-am înțeles niciodată disprețul jurnaliștilor pentru public. Chiar de curând am fost invitat la o emisiune unde am fost atenționat că vom începe prin a ne face "numărul"... Care "număr"? Nu suntem la circ aici! Nu sunt un clovn. "Dar știți, Andreï Makine, asta e doar pentru public, să-l cucerim". La final, după ce reporterul se dăduse în stambă, mi-a trântit o întrebare sofisticată, plină de neologisme, plină de Husserl și Heidegger, din care nu am înțeles nimic. Publicul nu e imbecil, n-are nevoie nici de circ, nici de Heidegger. Trebuie doar să-i dai lucruri cu miez, spuse într-o manieră simplă și clară. Am învățat, ca scriitor, să păstrez o anumită distanță față de receptarea critică a vremii. Să nu uităm că Proust a fost refuzat de edituri, Sartre și Schopenhauer la fel. Criticii sunt și ei oameni și se pot înșela. Poate într-o zi, pe unul îl dor îngrozitor dinții, dă pe birou de Makine și trântește cartea cât colo, pfff, Makine, 300 de pagini, ce plictiseală!
- Franța e, totuși, patria dvs. adoptivă. V-a dezamăgit vreodată?
- Tot timpul o face, prin toate acele lucruri mărunte și agasante din viața de zi cu zi, prin "spuma zilelor", cum îi zicea Boris Vian. Toate grevele, toate trenurile care pleacă târziu sau nu vin la timp! E o țară prea centrată pe sine însăși. Dar ceea ce mă deranjează în mod special e lipsa de curaj a intelectualității franceze. Există teme care, pur și simplu, nu pot fi abordate în spațiul public: nu te poți atinge de emigrație, de anti-semitism, de Islam. Există un grup de intelectuali care dirijează opiniile intelectuale ale Franței. În spatele acestei corectitudini politice, cu care se mândresc, se ascunde de fapt o mare lașitate.
- Ați fost întotdeauna un scriitor bine ancorat în istorie și conștient de realitățile vremii sale. Credeți că scriitorii au datoria morală de a lua cuvântul în momentele importante?
- Scriitorul trebuie să scrie, nu să iasă la televizor pentru orice lucru banal. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să fie atent, că nu trebuie să reflecteze la ceea ce se întâmplă în jur, că nu trebuie să-și spună părerea. Eu cam o dată la cinci ani scriu un eseu, în care spun ceea ce am de spus. Într-unul din ele, Franța pe care uităm s-o iubim, am pus în discuție exact lucrurile de care m-ați întrebat mai sus. Are doar 50 de pagini și știu că s-a tradus și la voi.
"Un grand sibérien"
- Și o întrebare de încheiere. De mai bine de două decenii trăiți la Paris. Ce raport mai aveti azi cu Rusia, patria dvs. de origine? Unde vă simțiți acasă, de fapt?
- Deja pe Terra mă simt destul de acasă (râde) și cred că te poți simți acasă în foarte multe locuri din lume, atunci când ești suficient de bogat interior. Identitatea noastră e mult mai vastă și depășește locul în care trăim sau în care ne-ar plăcea să o facem. Sigur, o să ziceți că sunt rus, dar și Rusia e foarte mare, are 13.000 de km de la un capăt la altul. Despre ce fel de rus vorbim? Un petersburghez, un moscovit, un grand sibérien?
- Un grand sibérien, să zicem. Sunteți sau nu sunteți un adevărat siberian?
- Da, s-ar putea spune și așa. De fapt, sunt un trans-siberian! (Râde)