O poveste despre zăpezile de-altădată

Feeria

Stăteam în sanie, învelită într-o pătură groasă de lână. Mama mă trăgea prin nămeţi, în­gânând un colind. Ieşisem de pe străduţa noas­tră, îndreptându-ne către centrul oraşului. Era pen­tru prima oară când depăşeam graniţele univer­su­lui copilăriei. Descopeream o altă lume. Casele cu fe­restre mari şi obloane de lemn, acope­ri­şu­rile cu ţiglă cărămizie, împodobite cu argintul ză­pe­zii, îmi păreau castele din poveşti. Oare din ce basm făceau parte? Cât de mult m-aş fi bucu­rat să ştiu măcar un pic din taina veche a acestui loc! De-a lungul timpului, între­ba­rea asta se întorcea la mine. În fiecare iarnă, când începea dintr-odată să ningă şi oraşul se acoperea cu zăpadă strălucitoare... Dar anul acesta am avut noroc. Un noroc întruchipat în făptura de abur a unei doamne, pe care pri­mii fulgi de zăpadă de anul acesta mi-au scos-o în drum. Doamna Luciana Veturia. Delicată şi graţioasă, înfăţişarea ei te duce imediat cu gândul la vechile familii boiereşti, la atmosfera rafinată şi elegantă de-altădată. Minionă, păşeşte mărunt, cu spatele neîn­covoiat nici de timp, nici de viaţă, privind oa­menii drept în ochi. Nimic din subţirimea intelec­tuală, moştenită din familie, nu s-a pierdut în istoria zbu­ciumată prin care a trecut în ultima jumătate de veac. Ea rămâne una dintre marile doamne ale Orăş­tiei de-altădată, oraşul său natal. Născută într-una dintre cele mai de vază familii ale urbei, chiar dacă viaţa şi comuniştii i-au luat tot ce a avut mai drag, to­tuşi ceva nu au reuşit să îi confişte: amintirile! Amin­tirea unor sărbători de iarnă magice, pline de emoţia familiei reunite în jurul bradului de Crăciun, alături de părinţi, bunici şi prieteni. Depănată la pas, pe străduţele troienite ale oraşului, povestea doamnei Luciana Veturia străluceşte ca globurile de aur puse în pomul de Crăciun...

- De câte ori începe să ningă în Orăştie, şi ză­pada se-aşterne pe străduţele şi casele vechi rămase ca prin minune în viaţă, am sentimentul că în ier­nile de-altădată, sărbătorile Crăciunului aveau altă lumină, o magie care azi s-a pierdut. Cum a fost şi ce s-a mai păstrat din Orăştia de-altădată?

- Amintiri. Atât. Din Orăştia în care m-am trezit eu, au rămas doar amintiri. Nu ştiu cu ce să încep, toate dor. Nu sunt o neadaptată a vremurilor, dar sunt nostalgică. Va trebui să îţi vorbesc despre o lume dispărută cu toate obiceiurile ei. Iarna, atunci, era ca şi acum, zăpada era la fel de strălucitoare şi punea pe feţele oamenilor aceeaşi lumină frumoasă. Asta nu s-a schimbat. Dar emoţia şi magia sărbătorilor ce se apropiau erau parcă mai intense, oamenii vibrau mai tare. Poate din cauza asta, încă de la prima zăpadă, toată lumea începea să se pregatească pentru săr­bă­toa­rea Crăciunului. Aici, unde ne-am oprit să bem ceaiul, şi unde se află şi un magazin chinezesc cu de toate, înainte era magazinul de pălării al doamnei Ber­tus. Ea mergea la Paris şi aducea de acolo ulti­mele modele. Nu se putea să nu treci pe aici înaintea sărbătorilor. Ucenica ei, Roji, ne transforma pe toate în doamne. Peste drum, puţin mai jos, era magazinul domnului Zobel. Acolo găseai stofe delicate, mătă­suri speciale şi aţe în toate culorile pământului. Cum co­borai pe strada din centrul oraşului, pe partea stân­gă, unde astăzi este un fel de magazin universal, era drogheria lui Low, cel cu faţa rotundă şi oche­larii mari, cu ramă metalică. Era o minunăţie acel ma­gazin! Intrai acolo pentru tine, dar şi pentru un cadou special. Şi acum îi văd rafturile dichisite! Pe o parte erau aşezate diferite cutii cu cremă, pe alta sticle mari cu parfum, apă de colonie. Oamenii veneau cu recipiente mici, şi domnul Low le punea fie­căruia, după posibilităţi, 40, 50, 100 de mililitri. Puteai să cumperi şi foarte puţin de la el, că era la fel de amabil şi te trata ca pe cel mai important client. Peste drum, se afla magazinul " la Vulcu", într-o su­perbă clădire de pe la 1800. Astăzi se mai păs­trează o singură uşă de lemn, cu geamul de sticlă mată, cu flori albe pe mar­gini, pe care scrie Entre, restul au fost în­lo­cuite cu termo­pa­ne. Pe mă­sură ce vor­besc, mi le amin­tesc tot mai clar, le văd, le simt mirosul, mi se pare că aş putea să le ating. Ah, şi ma­gazinul domni­şoa­rei Müller, cu foarte mul­te aţe, lână colorată, pânze, go­ble­nuri, ace de di­fe­­rite for­me şi mărimi! Era un oraş cu de toate şi pen­tru toţi oamenii, un oraş bogat şi prosper. Doar în zo­na centrului erau cinci măcelării, deşi aproape la fie­care casă se creşteau animale şi păsări. Dacă oamenii pregăteau fiecare duminică aşa, ca pe o sfântă şi mare sărbătoare, şi pe masa fiecărei familii găseai diferite feluri de mâncare, şi se mergea în vizită îmbrăcat cu grijă, elegant, ţinând la bunele maniere şi respectând protocolul, pe care din nefericire l-a şters timpul, îţi dai seama ce sărbătoare era Crăciunul! Era, în primul rând, o sărbătoare pe care creştinii ortodocşi şi cei catolici o prăznuiau împreună, crezând într-un singur Dumnezeu.

- Îmi descrieţi un loc de poveste! Oa­me­nii erau, şi ei, la fel?

- Erau frumoşi! Orăş­tia era un oraş de intelec­tuali şi de oa­meni foarte gospodari. Trăiau aici, sub acelaşi cer şi-n ace­laşi crez, toţi. Români, ma­ghiari, saşi, evrei şi ţi­gani. N-am auzit ni­cio­­dată de vreo neîn­ţe­le­ge­re, pentru că erau legaţi între ei cu foarte mult bun-simţ, respect, ones­titate şi ceva esen­ţial: dra­gostea de aproapele.
Pe locul primăriei de astăzi, era vechea piaţă mare. Înainte şi imediat după postul Crăciu­nului, aici veneau în fiecare sâmbătă cu bunătăţi ţăranii din satele care înconjoară oraşul. Pe jos erau în­şirate coşuri cu ouă puse în mălai, în lăzi de lemn adu­ceau găini şi raţe, pe mese erau brânzeturi şi murături, carne de miel şi plăcinte coapte în cuptor. De la piaţă, săniile opreau la crâşma lui Ispas, unde se mâncau virşli şi se bea vin fiert şi bere la halbă. Abia aşteptam duminica! Întotdeauna după slujba de la biserică, se intra la unul din cele trei restaurante, "Transilvania", "Coroana" sau la "Central". Pe mese erau puse pla­touri încărcate de pogăcele cu jumări şi se aducea be­rea la halbă mare, cu spumă. Restau­rantul Transil­vania era ţinut de doam­na Mirovitz, o evreică harnică şi foarte pri­cepută. Bunicii mele îi plăcea tare mult să mergem acolo: "Ficat de gâscă, ca la Mirovitzoaia, nu mai gă­seşti pe lume", spunea. Eram de acord, şi intram alături de ea, adoptând o ţinută de mare dom­ni­şoară. Îmi lega părul împletit cu o fundă mare, crem, făcută de dumneaei, cu acul. Eu beam suc de mere, bunica câte o bere, mân­cam fiecare câte o porţie din mi­nu­năţia de ficat. Po­vesteam cu vecinii de la celelalte mese şi fă­ceam cu bunica pla­nuri pentru săptă­mâna care urma. Bu­nă­sta­rea şi bună dis­po­ziţia oamenilor ve­neau din faptul că ora­şul avea multe lo­curi de muncă. Ve­neau şi din satele apro­piate să muncească aici. Re­nu­mita fa­brică de blănuri Vidra s-a năs­cut din mâi­nile harnice şi pri­cepute ale domnului Sechei. El şi soţia lui au fă­cut-o din nimic altceva, decât din foarte mul­tă muncă. Astăzi este cunos­cută în­tre­prinderea Fares, dar toatăpo­vestea plan­telor cres­cute, uscate, com­bi­nate în­tre ele pentru leac a început-o bătrânul domn Farago. Erau mulţi me­seriaşi, fie­care avea câte un mic atelier: cro­itori, pan­tofari, electri­cieni, reparatori de cea­suri. Magazinele erau foarte fru­moase, cu vitrinele mari, îngrijite, fiecare îşi lăsa imaginaţia liberă şi le decora cum putea mai frumos. Din cele două librării mari ale oraşului, una era a bunicii mele, în sediul fostei Bănci Ar­delene. Mai târziu a fost pre­luată de tata. Închid ochii şi văd multe mâini, răs­foind. Librăria era o poveste în sine, stăteam ore în­tregi şi urmăream acele mâini, diferite, căutând. Când eram mică, îmi imaginam că toţi acei oameni citeau cu mâinile. Se vorbea în şoaptă, se puneau deoparte une­le cărţi, se aşezau pe primul raft altele. Plănuiam ca atunci când voi fi mare şi voi şti să citesc, să iau acasă toate căr­ţile din primul raft şi să caut în ele, cu mâinile, aşa cum fac toţi aceşti oameni din librăria bunicii. Dar dintre oamenii de atunci ai Orăştiei, cel mai mult îmi plăceau călugăriţele franciscane. Le vedeam prin oraş cu gulerele lor mari, rotunde şi albe, cu capişoanele ne­gre, cu borduri. Erau tinere şi foarte frumoase. Auzisem că sunt licenţiate, nu ştiam ce înseamnă, dar mă gândeam că e ceva important. Dă­deau ore de ger­mană, vocea lor era ca un cântec, copiii le adorau. În curtea mânăstirii era un mic parc care avea în mij­lo­cul său un lac cu nuferi şi lebede! Mâ­năstirea s-a desfiinţat în 1948, când s-a desfiinţat şi liceul de fete, după o nouă reformă în învăţământ. Să vezi toţi aceşti oa­meni minunaţi, pregătindu-se cu emo­ţie pentru sea­ra Crăciunului, era în sine o sărbă­toare, un spec­ta­col!

Îngheţul

- Cum s-a pierdut mirajul acesta? Aţi avut un moment în care aţi început să simţiţi că lumea se dezvrăjeşte?

- Despre asta aş vrea să vorbesc în trecere. Nu este uitare, nici resemnare, dar ca să pot merge mai departe, a trebuit să trăiesc prezentul. E adevărat că mereu m-am întors la copilărie, de acolo mi-am luat forţa, încrederea şi dorinţa de a lupta. Am înţeles că lumea nu o să mai fie ce a fost în perioada de după 1950, când istoria a început să anuleze totul. Deşi eram copil, deşi ai mei încercau să-mi ferească ochii şi urechile de veşti, înţelegeam că în jurul meu se întâmpla ceva şi acel "ceva" tulbura viaţa paşnică a co­munităţii, a paradisului meu. Mie îmi lipseau po­veştile de seară ale bunicii. Şi-atunci trăgeam cu urechea pe la uşa vreunei camere, unde seara se adu­nau cei mari. Aşa am auzit despre generalul Macici Nicolae, care se întorsese fără un ochi din primul răz­boi mondial şi, cu toate astea, urma să fie condamnat drept criminal de război. La Bucureşti, pe treptele tribunalului, după sentinţă, tanti Ili, soţia lui, îşi trăgea de mână copilul şi durerea. Prezentă la proces, soţia lui Silviu Bru­can a oprit-o, i-a tras două perechi de pal­me şi i-a spus "meritai să fii alături de el". O ştiam bine, îl ştiam şi pe fiul lor, iar imaginea creată de această întâmplare m-a urmărit mult. Tanti Ili, pri­etena bună a bu­nicii mele, a părăsit oraşul, fiind trimisă cu domiciliul forţat.
Apoi îmi amintesc când am auzit pri­ma dată cuvântul "vorbitor". A fost în­tr-o zi, după ce a venit naşa, soţia mi­nistruluiAurel Vlad, de la Aiud. Pe el mi-l amintesc aşa cum l-am văzut ultima dată, când eu aveam vreo şapte ani şi am mers la dânşii, împreună cu bunica. Era în camera lui, n-a ieşit cum făcea de obicei. Şedea sprijinit cu capul în mâini, la birou, într-un fotoliu mare, verde, cu tetieră. L-am salutat, mi-a mângâiat părul şi obrajii. Mi-a spus că voi creşte mare şi frumoasă. Am auzit-o la puţin timp după aceea pe bunica spu­nându-le alor mei: "Aurel a fost arestat". Soţia lui Aurel Vlad a murit de frig, în iarna lui 1953.
Pe-atunci, cred că aveam opt ani. Într-o zi în care părinţii mei nu erau acasă, doar bunicii, eu mă jucam pe la etaj, când am uzit uşa de la intrare. Am alergat, crezând că au venit ai mei, dar m-am oprit în capul scărilor, pentru că în holul nostru intrase o doamnă îmbrăcată în­tr-un cos­tum bej închis, care ţi­nea în mâ­nă un dosar. Actul na­ţiona­li­zării, pe care-l păstrez şi as­tăzi. Ma­te­ria­lizarea durerii, dovada sfâr­şi­tului unor vieţi, a unui neam. Pentru că, în cazul nostru, aşa a fost. Eu sunt ultima din fa­milia noastră. Bunica şi bunicul stă­teau în faţa femeii, dar nimeni nu zicea nimic. După care vocea groasă şi spartă a zis: "Tovarăşe, de astăzi, casa nu mai este a dumneavoastră, este bu­nul po­po­rului, aveţi trei zile s-o pără­siţi!". Bunicul meu, care avea un metru nouăzeci, a tunat scurt: "Ieşi, dracului, afa­ră!". Amin­tirea acelei după-amieze mi-a zdrelit inima toată viaţa. În trei zile am părăsit casa şi tot atunci, universul meu s-a des­tră­mat definitiv. Din lumea mea pa­ra­disiacă au rămas câ­teva foto­grafii, amintiri şi o du­rere ce n-a avut vreodată leac, nici măsură. Bunicii mei şi-au trăit restul zilelor într-o încăpe­re întune­coasă, fără curent, în­văluiţi de umezeală şi tencuiala ca­re pica din tavan şi de pe pe­reţi. Un fel de depozit, care găz­duia câteva scaune, puse unul peste altul, o canapea, câteva vase şi vreo do­uă tablouri. Aco­lo şi-au petrecut restul sărbă­to­rilor de Crăciun, atâ­tea câte au mai apu­cat.

- Să revenim la Crăciunul copi­lă­riei. Chiar şi azi, oamenii au nevoie de po­veşti luminoase. Săr­bătoarea în si­ne era ca astăzi, sau avea ceva spe­cial?

- În ca­să, pre­gătirile pen­tru Cră­ciun în­ce­peau imediat după Sfântul Nicolae, iar săr­bătorile ţineau până după Sfân­tul Ion. Întreaga casă intra într-o vibraţie specială, era o forfotă şi o emoţie pe care doar în acea perioadă a anului le puteai simţi. Prima dată se făceau foile de prăjituri cu miere, pentru că trebuiau să stea să se înmoaie. Prăjiturile erau un pic diferite de cele care se fac astăzi şi erau unele care se făceau anume neapărat de Crăciun: coroniţe de vanilie, cu mar­me­ladă de strugurei roşii, arlechinul, bezele cu nuci lipite între ele cu cremă de ciocolată, sarah bernard şi işlere mici. Nu lipsea co­zonacul acela necrescut, cu nucă şi mac, şi cel crescut, cu stafide. Apoi, neapărat, tor­tul! Mama făcea cel puţin două torturi mari, pentru că mereu, la noi, casa era plină de oas­peţi. În rest, bucă­tăria era aceeaşi, cu mici diferenţe, dar care ţin şi astăzi de zone. Nu toată lumea creştea acasă porci, dar obli­­gatoriu, la fiecare casă, de Crăciun, se tăia un porc în curte. Era un ritual păstrat cu sfinţenie. Nouă ni-l aducea nenea Ion Vlai­cu, fratele lui Aurel Vlaicu. Trăgea că­ruţa în curte, porcul cobora sin­gur. În seara zi­lei când se tăia porcul, era petrecere, fie­care familie îşi invita prietenii să guste. Şi aşa făceau toţi. Prin gesturi care pot părea ne­im­portante, se sudau de fapt pri­etenii mi­nu­­nate între oameni, se păstrau familile uni­te, domnea buna înţelegere şi pacea. Cră­­ciu­nul era, într-adevăr, special. Mer­­geam la bi­serica luterană, iar după sluj­bă se împăr­ţeau din coşuri de nuiele, nuci, mere şi bis­cu­iţi de casă, în formă de stea. Când eşti copil, toţi adulţii îţi par matusa­le­mici, dar preotul Piringhel mi se părea că-i întrece pe toţi. Avea barbă lungă, albă, ochi mici şi lu­mi­noşi care îţi vorbeau în­totdeauna cu căldură şi dra­goste. Pentru noi, copiii, avea de fiecare dată o po­veste nouă, care ne dădea răs­punsuri şi ne ridica în­tre­bări, mereu altele. Bucuria mea cea mare era că mă aştepta tata după slujbă şi luam, la rând, casele tu­turor rudelor care ne în­­so­ţeau apoi mai departe. Astfel, pâ­nă ajun­geam acasă, eram deja o ceată se­rioasă de co­lindători. Tatăl meu era mare amator de muzică, repe­tam cu el co­linde vechi, pe care le păstra cu sfinţenie stră­bunica mea. Tot ea fă­cea pentru colin­dători colaci rotunzi, pe care-i dădea înşiraţi pe-o bâtă. Într-un an, i-am spus că vreau un colac mare, ma­re. Ea a râs şi m-a în­tre­bat cât să fie, cât o roată de car? Şi pentru că am sărit fe­ricită în sus, a copt un colac mare, cât o roată de car, pe care tata îl purta apoi la colindat pe umeri. În seara de Crăciun şi în urmă­toa­rele două seri, poarta se închidea doar pentru a se re­des­chide. Veneau de pe sate copii şi tineri cu irozii, că­lu­şarii, şi cu capra.

- Păstraţi în amintirile dvs. un Crăciun special, un Crăciun altfel, unul despre care aveţi o amintire puternică?

- Îmi amintesc bine Crăciunul din 1946. A fost spe­cial şi mă întorc la el în fiecare an. Trupele so­vietice se întorceau de la Berlin, regimentul de infan­terie 92 era plin de soldaţi. La noi, în casa de lângă parc, stătea un medic militar cu grad de maior, rusul Vania. Ne jucam împreună cu mingile lui de tenis şi-mi dădea pesmeţi de război, tari ca nişte cărămizi. Cu toată discreţia familiei mele, a văzut că în casă se fac pregătirile pentru Crăciun. Nu ştiu cum s-au înţeles, dar ştiu că el şi mama au făcut o înţelegere. Ma­ma l-a rugat să treacă sub tăcere faţă de coman­da­ment sărbătoarea, ca şi cum n-ar şti nimic, şi în schimb, l-a invitat să ia masa cu noi şi cu ceilalţi musafiri, în sea­ra de Crăciun. Tata, îngrijorat, a rostit încet, ca pentru el: "Cum o vrea Dumnezeu". Şi văd şi-acum, tot cu ochii mei de copil, oamenii mari, lângă brad, cântând cu vocile şoptite şi ochii umezi: "Astăzi s-a născut Hristos" şi aud uşa de la sufragerie deschizându-se şi-l văd pe Vania intrând. Colindul s-a oprit dupăprima strofă. Nu ştiam cum o să reacţioneze maiorul Vania. El a stat o clipă la intrare, apoi s-a aruncat în ge­nunchi lângă brad! Şi-a împreunat mâinile ca pen­tru rugăciune şi a plâns. A plâns toată seara, trăind ceea ce n-a mai putut trăi de pe vremea când era co­pil, ca şi mine. Păstrez o felicitare de la el, din acel Cră­ciun. N-am vrut s-o traduc niciodată. Rămână în ace­le rânduri scrise în ruseşte taina şi fericirea maio­rului Vania.

MARIA BUDA