ADA MILEA - "Îmi pare bine că bucur oamenii cu ceea ce fac"

Un interviu cu ea nu poate fi nicidecum un simplu dialog, ci mai degrabă o stare. O stare prezentă.

Nu foloseşte decât acele cuvinte care i se par potrivite, concise, precum în ver­su­rile sale ("Ştiu că raiul e aproape?/ Ştiu că iadul e aproape/ Dar ce mai înseamnă aproape, când aproa­pele-i departe"). Probabil, cea mai originală prezenţă a scenei româneşti, Ada nu pare să facă niciun e­fort ca să umple sălile de spectacol: un tricou, jeanşi, chitară, cu­vinte bine chibzuite şi inter­pretare cu totul per­so­nală. Că sunt versurile ei sau ale poeţilor pe ca­re-i în­drăgeşte, că sunt spec­tacole regizate de nume grele ale scenei, cuvin­te­le usturătoare a­jung la ţintă, toc­mai da­torită aces­tor inter­pre­tări. ("Hai să dăm to­poa­re la popoare/ Să sculp­teze fiecare-n fiecare".) Se vede că e absolventă de teatru, chiar dacă a jucat prea puţin pentru talentul său, alegând să creeze muzică de spectacol şi jocuri cân­tate.

Marile întâlniri

- Tocmai ai avut o nouă premieră la Teatrul din Oradea, cu "Leonce şi Lena". Hai să începem dis­cuţia noastră cu povestea acestui spectacol...

- Domnului regizor Mihai Măniuţiu i s-a părut interesant să încerc transformarea textului piesei de teatru în ceva cantabil. M-am speriat, apoi mi-am dat sea­ma că la Oradea există un actor care cântă extraor­dinar: Richard Balint. Şi m-am liniştit brusc. În ianua­rie a început corespondenţa electronică prin care d-l Măniuţiu îmi trimitea idei, iar eu îi trimiteam schiţe de cântece; îmi trimitea reacţii, apoi eu îi trimiteam mo­dificări şi tot aşa. În octombrie am început lucrul cu actorii din Oradea (sunt oameni minunaţi acolo şi a fost o bucurie să-i întâlnesc), am "împrumutat" ajutor din Cluj, Anca Hanu, cu care am îmbunătăţit simţitor cântecele şi am încercat să le "ajustăm" spre binele tuturor. Vava Ştefănescu a mişcat scenic actorii, iar d-l Măniuţiu a coordonat tot ce mişcă şi ce se aude.

- În cariera ta atât de imprevizibilă există, totuşi, nişte constante artistice: Naum, Afrim, Dabija, Cer­van­tes, Gogol, Ion Mureşan. Un amestec ciudat şi interesant. Spune-ne câte ceva despre marile întâlniri artistice ale vie­ţii tale.

- Toţi ne in­tersectăm cu oa­meni vii şi cu scrierile foştilor vii "într-un a­mestec ciudat şi interesant", cum spui tu. Eu mă consider noro­coasă că i-am întâlnit pe a­ceş­tia şi pe mulţi alţii. "Pohe­me­le" lui Gellu Na­um au în­ceput să-mi spună ceva abia după ce soţia poe­tu­lui a râs de mine şi mi-a zis: "Nu trebuie să le înţelegi, lasă-le să se întâmple". Cu regizorul Radu Afrim am lucrat mult, cândva. Are o lume cu totul specială şi îl admir enorm. Cu d-l Dabija nici nu simt că lucrez, oricâtă treabă mi-ar da. E o bucurie orice cola­bo­rare cu dânsul şi am văzut că peste tot actorii aş­teaptă fericiţi să îl (re)întâlnească. Cu Cervantes şi Gogol m-am intersectat citindu-i şi adaptându-i pentru a putea fi cântaţi, iar cu Ion Mureşan, marele poet de la Cluj, s-a întâmplat aproape la fel. Spun "aproape", pentru că dânsului i-am trimis mereu schiţe de cântece şi am încercat, cât am putut, să nu-i trădez ideile, indiferent cât de tare am mo­dificat textele. După versurile sale am scos albumul Alcool, cartea dumnealui ("Cartea Alcool") fiind pre­miată de Aca­de­mia Română. Nu ştiu dacă omul e doar politicos, dar mie îmi spune că-i place cum îi mutilez cuvintele şi eu nu pot face nimic altceva decât să-l cred.

Zâmbete vesele şi triste

- Având introducerea făcută cu un scurt drum prin cariera ta, aş vrea acum să te întreb cine eşti. Da, cine es­­te Ada Milea, artista cea mai noncon­for­mistă de la noi, artista care mai de­gra­bă joacă teatru decât cântă, care cântă jucând teatru, care arde cu acidul cu­vin­telor, dar pare retrasă şi chiar timidă?

- Nu ştiu, nu-mi bat ca­pul cu asta. Sunt bucuroasă că bucur oameni cu ceea ce fac, că mă cheamă să par­ti­cip la noi trăsnăi aparent mu­zicale, că lucrez cu oa­meni extraordinari şi că să­lile sunt pline de spectatori vii.

- Cum e viaţa ta în afara cuvintelor şi a jocului pe care-l inventezi pentru ele pe scenă? Eşti la fel de caustică precum în spatele microfonului?

- Cred că semănăm cu ceea ce facem, doar că nu avem întotdeauna vârsta cântecelor cu care ne iden­tificaţi.

- Te identifici, în vreun fel, cu Apolodor, pin­gui­nul rătăcitor al lui Gellu Naum?

- Toţi suntem, uneori, nişte Apolodori. Ne e dor de apropiaţii de care ne-am îndepărtat şi ne îndepărtăm de alţi apropiaţi, pentru a ne putea apropia de ei; ne e dor de locurile din care-am plecat şi, când ajungem în ele, fugim, pentru că nu mai găsim acolo nimic din ce era cândva...

- Cum poate fi măsurat succesul tău?

- În zâmbete vesele şi triste.

Moş Crăciun cel pitit

- Un alt spectacol destul de recent al tău, unul de autor ("Cântece de iarnă pentru toate anotim­pu­ri­le"), are o piesă precum o scrisoare către Moş Cră­ciun, în care îi ceri, ironic, şi un păr de culoare mov, şi să nu mai fii cuminte, şi să ai dantură perfectă, dar şi puterea de a scrie un cântec fără să-l complici... Mai crezi în Moş Crăciun?

- Da, cred că Moş Crăciun exis­tă, dar stă ascuns ca să nu ne sperie. Stă ascuns în fiecare om, pentru că raţiunea a învins partea frumoasă a nebuniei lui Don Quijote. Din cauza asta oamenii se spe­rie de daruri adevărate şi în­cearcă să găsească un interes în spa­tele lor.

- Are România prezentului ne­voie de Moş Crăciun? Cum îţi vezi ţara de azi?

- E mare nevoie de "moşcră­ciu­nul" celor care au puterea de a ne strivi cu legi folositoare doar lor. Văd ţara în aşteptarea "ne­bu­nu­lui", care de mult nu mai exis­tă.

- Nu poţi fi o artistă ca tine, cu o sprânceană me­reu ridicată dea­supra greşelilor societăţii, fără să fii măcar puţin pa­trioată. Înainte să fi fost plecată în Canada, cu Cirque du Soleil, spuneai că nu crezi în dor de ca­să. Acum?

- Rădăcinile noastre invizibile sunt vinovate. În Canada trăiam ca şi cum nu m-aş fi avut pe mine la mi­ne, ca şi cum m-aş fi uitat pe mine acasă, ca şi cum aş fi fost o carcasă mişcătoare... Ştii povestea cu sclavii care au mers prea repede şi s-au oprit ca să-şi aştepte sufletele rămase-n urmă? Cărau bagaje printr-o junglă, s-au oprit brusc şi păreau de neclintit - nicio ame­nin­ţare n-avea efect asupra lor. Au fost bătuţi, dar tot n-au pornit mai departe. La un moment dat, când nimeni nu se aştepta, toţi sclavii au pornit din loc. La destinaţie, asupritorilor li s-a tradus: "Ne-am oprit ca să poată sufletele noas­tre să ne a­jungă din urmă".

- O frază de final, marca Ada Milea...

- Hmmm. Să zicem... Un artist fără umor este ca o girafă cu gâtul scurt.