O poveste despre zăpezile de-altădată

Redactia
Feeria

Stăteam în sanie, învelită într-o pătură groasă de lână. Mama mă trăgea prin nămeți, în­gânând un colind. Ieșisem de pe străduța noas­tră, îndreptându-ne către centrul orașului. Era pen­tru prima oară când depășeam granițele univer­su­lui copilăriei. Descopeream o altă lume. Casele cu fe­restre mari și obloane de lemn, acope­ri­șu­rile cu țiglă cărămizie, împodobite cu argintul ză­pe­zii, îmi păreau castele din povești. Oare din ce basm făceau parte? Cât de mult m-aș fi bucu­rat să știu măcar un pic din taina veche a acestui loc! De-a lungul timpului, între­ba­rea asta se întorcea la mine. În fiecare iarnă, când începea dintr-odată să ningă și orașul se acoperea cu zăpadă strălucitoare... Dar anul acesta am avut noroc. Un noroc întruchipat în făptura de abur a unei doamne, pe care pri­mii fulgi de zăpadă de anul acesta mi-au scos-o în drum. Doamna Luciana Veturia. Delicată și grațioasă, înfățișarea ei te duce imediat cu gândul la vechile familii boierești, la atmosfera rafinată și elegantă de-altădată. Minionă, pășește mărunt, cu spatele neîn­covoiat nici de timp, nici de viață, privind oa­menii drept în ochi. Nimic din subțirimea intelec­tuală, moștenită din familie, nu s-a pierdut în istoria zbu­ciumată prin care a trecut în ultima jumătate de veac. Ea rămâne una dintre marile doamne ale Orăș­tiei de-altădată, orașul său natal. Născută într-una dintre cele mai de vază familii ale urbei, chiar dacă viața și comuniștii i-au luat tot ce a avut mai drag, to­tuși ceva nu au reușit să îi confiște: amintirile! Amin­tirea unor sărbători de iarnă magice, pline de emoția familiei reunite în jurul bradului de Crăciun, alături de părinți, bunici și prieteni. Depănată la pas, pe străduțele troienite ale orașului, povestea doamnei Luciana Veturia strălucește ca globurile de aur puse în pomul de Crăciun...

- De câte ori începe să ningă în Orăștie, și ză­pada se-așterne pe străduțele și casele vechi rămase ca prin minune în viață, am sentimentul că în ier­nile de-altădată, sărbătorile Crăciunului aveau altă lumină, o magie care azi s-a pierdut. Cum a fost și ce s-a mai păstrat din Orăștia de-altădată?

- Amintiri. Atât. Din Orăștia în care m-am trezit eu, au rămas doar amintiri. Nu știu cu ce să încep, toate dor. Nu sunt o neadaptată a vremurilor, dar sunt nostalgică. Va trebui să îți vorbesc despre o lume dispărută cu toate obiceiurile ei. Iarna, atunci, era ca și acum, zăpada era la fel de strălucitoare și punea pe fețele oamenilor aceeași lumină frumoasă. Asta nu s-a schimbat. Dar emoția și magia sărbătorilor ce se apropiau erau parcă mai intense, oamenii vibrau mai tare. Poate din cauza asta, încă de la prima zăpadă, toată lumea începea să se pregatească pentru săr­bă­toa­rea Crăciunului. Aici, unde ne-am oprit să bem ceaiul, și unde se află și un magazin chinezesc cu de toate, înainte era magazinul de pălării al doamnei Ber­tus. Ea mergea la Paris și aducea de acolo ulti­mele modele. Nu se putea să nu treci pe aici înaintea sărbătorilor. Ucenica ei, Roji, ne transforma pe toate în doamne. Peste drum, puțin mai jos, era magazinul domnului Zobel. Acolo găseai stofe delicate, mătă­suri speciale și ațe în toate culorile pământului. Cum co­borai pe strada din centrul orașului, pe partea stân­gă, unde astăzi este un fel de magazin universal, era drogheria lui Low, cel cu fața rotundă și oche­larii mari, cu ramă metalică. Era o minunăție acel ma­gazin! Intrai acolo pentru tine, dar și pentru un cadou special. Și acum îi văd rafturile dichisite! Pe o parte erau așezate diferite cutii cu cremă, pe alta sticle mari cu parfum, apă de colonie. Oamenii veneau cu recipiente mici, și domnul Low le punea fie­căruia, după posibilități, 40, 50, 100 de mililitri. Puteai să cumperi și foarte puțin de la el, că era la fel de amabil și te trata ca pe cel mai important client. Peste drum, se afla magazinul " la Vulcu", într-o su­perbă clădire de pe la 1800. Astăzi se mai păs­trează o singură ușă de lemn, cu geamul de sticlă mată, cu flori albe pe mar­gini, pe care scrie Entre, restul au fost în­lo­cuite cu termo­pa­ne. Pe mă­sură ce vor­besc, mi le amin­tesc tot mai clar, le văd, le simt mirosul, mi se pare că aș putea să le ating. Ah, și ma­gazinul domni­șoa­rei Müller, cu foarte mul­te ațe, lână colorată, pânze, go­ble­nuri, ace de di­fe­­rite for­me și mărimi! Era un oraș cu de toate și pen­tru toți oamenii, un oraș bogat și prosper. Doar în zo­na centrului erau cinci măcelării, deși aproape la fie­care casă se creșteau animale și păsări. Dacă oamenii pregăteau fiecare duminică așa, ca pe o sfântă și mare sărbătoare, și pe masa fiecărei familii găseai diferite feluri de mâncare, și se mergea în vizită îmbrăcat cu grijă, elegant, ținând la bunele maniere și respectând protocolul, pe care din nefericire l-a șters timpul, îți dai seama ce sărbătoare era Crăciunul! Era, în primul rând, o sărbătoare pe care creștinii ortodocși și cei catolici o prăznuiau împreună, crezând într-un singur Dumnezeu.

- Îmi descrieți un loc de poveste! Oa­me­nii erau, și ei, la fel?

- Erau frumoși! Orăș­tia era un oraș de intelec­tuali și de oa­meni foarte gospodari. Trăiau aici, sub același cer și-n ace­lași crez, toți. Români, ma­ghiari, sași, evrei și ți­gani. N-am auzit ni­cio­­dată de vreo neîn­țe­le­ge­re, pentru că erau legați între ei cu foarte mult bun-simț, respect, ones­titate și ceva esen­țial: dra­gostea de aproapele.
Pe locul primăriei de astăzi, era vechea piață mare. Înainte și imediat după postul Crăciu­nului, aici veneau în fiecare sâmbătă cu bunătăți țăranii din satele care înconjoară orașul. Pe jos erau în­șirate coșuri cu ouă puse în mălai, în lăzi de lemn adu­ceau găini și rațe, pe mese erau brânzeturi și murături, carne de miel și plăcinte coapte în cuptor. De la piață, săniile opreau la crâșma lui Ispas, unde se mâncau virșli și se bea vin fiert și bere la halbă. Abia așteptam duminica! Întotdeauna după slujba de la biserică, se intra la unul din cele trei restaurante, "Transilvania", "Coroana" sau la "Central". Pe mese erau puse pla­touri încărcate de pogăcele cu jumări și se aducea be­rea la halbă mare, cu spumă. Restau­rantul Transil­vania era ținut de doam­na Mirovitz, o evreică harnică și foarte pri­cepută. Bunicii mele îi plăcea tare mult să mergem acolo: "Ficat de gâscă, ca la Mirovitzoaia, nu mai gă­sești pe lume", spunea. Eram de acord, și intram alături de ea, adoptând o ținută de mare dom­ni­șoară. Îmi lega părul împletit cu o fundă mare, crem, făcută de dumneaei, cu acul. Eu beam suc de mere, bunica câte o bere, mân­cam fiecare câte o porție din mi­nu­năția de ficat. Po­vesteam cu vecinii de la celelalte mese și fă­ceam cu bunica pla­nuri pentru săptă­mâna care urma. Bu­nă­sta­rea și bună dis­po­ziția oamenilor ve­neau din faptul că ora­șul avea multe lo­curi de muncă. Ve­neau și din satele apro­piate să muncească aici. Re­nu­mita fa­brică de blănuri Vidra s-a năs­cut din mâi­nile harnice și pri­cepute ale domnului Sechei. El și soția lui au fă­cut-o din nimic altceva, decât din foarte mul­tă muncă. Astăzi este cunos­cută în­tre­prinderea Fares, dar toată po­vestea plan­telor cres­cute, uscate, com­bi­nate în­tre ele pentru leac a început-o bătrânul domn Farago. Erau mulți me­seriași, fie­care avea câte un mic atelier: cro­itori, pan­tofari, electri­cieni, reparatori de cea­suri. Magazinele erau foarte fru­moase, cu vitrinele mari, îngrijite, fiecare își lăsa imaginația liberă și le decora cum putea mai frumos. Din cele două librării mari ale orașului, una era a bunicii mele, în sediul fostei Bănci Ar­delene. Mai târziu a fost pre­luată de tata. Închid ochii și văd multe mâini, răs­foind. Librăria era o poveste în sine, stăteam ore în­tregi și urmăream acele mâini, diferite, căutând. Când eram mică, îmi imaginam că toți acei oameni citeau cu mâinile. Se vorbea în șoaptă, se puneau deoparte une­le cărți, se așezau pe primul raft altele. Plănuiam ca atunci când voi fi mare și voi ști să citesc, să iau acasă toate căr­țile din primul raft și să caut în ele, cu mâinile, așa cum fac toți acești oameni din librăria bunicii. Dar dintre oamenii de atunci ai Orăștiei, cel mai mult îmi plăceau călugărițele franciscane. Le vedeam prin oraș cu gulerele lor mari, rotunde și albe, cu capișoanele ne­gre, cu borduri. Erau tinere și foarte frumoase. Auzisem că sunt licențiate, nu știam ce înseamnă, dar mă gândeam că e ceva important. Dă­deau ore de ger­mană, vocea lor era ca un cântec, copiii le adorau. În curtea mânăstirii era un mic parc care avea în mij­lo­cul său un lac cu nuferi și lebede! Mâ­năstirea s-a desființat în 1948, când s-a desființat și liceul de fete, după o nouă reformă în învățământ. Să vezi toți acești oa­meni minunați, pregătindu-se cu emo­ție pentru sea­ra Crăciunului, era în sine o sărbă­toare, un spec­ta­col!

Înghețul

- Cum s-a pierdut mirajul acesta? Ați avut un moment în care ați început să simțiți că lumea se dezvrăjește?

- Despre asta aș vrea să vorbesc în trecere. Nu este uitare, nici resemnare, dar ca să pot merge mai departe, a trebuit să trăiesc prezentul. E adevărat că mereu m-am întors la copilărie, de acolo mi-am luat forța, încrederea și dorința de a lupta. Am înțeles că lumea nu o să mai fie ce a fost în perioada de după 1950, când istoria a început să anuleze totul. Deși eram copil, deși ai mei încercau să-mi ferească ochii și urechile de vești, înțelegeam că în jurul meu se întâmpla ceva și acel "ceva" tulbura viața pașnică a co­munității, a paradisului meu. Mie îmi lipseau po­veștile de seară ale bunicii. Și-atunci trăgeam cu urechea pe la ușa vreunei camere, unde seara se adu­nau cei mari. Așa am auzit despre generalul Macici Nicolae, care se întorsese fără un ochi din primul răz­boi mondial și, cu toate astea, urma să fie condamnat drept criminal de război. La București, pe treptele tribunalului, după sentință, tanti Ili, soția lui, își trăgea de mână copilul și durerea. Prezentă la proces, soția lui Silviu Bru­can a oprit-o, i-a tras două perechi de pal­me și i-a spus "meritai să fii alături de el". O știam bine, îl știam și pe fiul lor, iar imaginea creată de această întâmplare m-a urmărit mult. Tanti Ili, pri­etena bună a bu­nicii mele, a părăsit orașul, fiind trimisă cu domiciliul forțat.
Apoi îmi amintesc când am auzit pri­ma dată cuvântul "vorbitor". A fost în­tr-o zi, după ce a venit nașa, soția mi­nistrului Aurel Vlad, de la Aiud. Pe el mi-l amintesc așa cum l-am văzut ultima dată, când eu aveam vreo șapte ani și am mers la dânșii, împreună cu bunica. Era în camera lui, n-a ieșit cum făcea de obicei. Ședea sprijinit cu capul în mâini, la birou, într-un fotoliu mare, verde, cu tetieră. L-am salutat, mi-a mângâiat părul și obrajii. Mi-a spus că voi crește mare și frumoasă. Am auzit-o la puțin timp după aceea pe bunica spu­nându-le alor mei: "Aurel a fost arestat". Soția lui Aurel Vlad a murit de frig, în iarna lui 1953.
Pe-atunci, cred că aveam opt ani. Într-o zi în care părinții mei nu erau acasă, doar bunicii, eu mă jucam pe la etaj, când am uzit ușa de la intrare. Am alergat, crezând că au venit ai mei, dar m-am oprit în capul scărilor, pentru că în holul nostru intrase o doamnă îmbrăcată în­tr-un cos­tum bej închis, care ți­nea în mâ­nă un dosar. Actul na­ționa­li­zării, pe care-l păstrez și as­tăzi. Ma­te­ria­lizarea durerii, dovada sfâr­și­tului unor vieți, a unui neam. Pentru că, în cazul nostru, așa a fost. Eu sunt ultima din fa­milia noastră. Bunica și bunicul stă­teau în fața femeii, dar nimeni nu zicea nimic. După care vocea groasă și spartă a zis: "Tovarășe, de astăzi, casa nu mai este a dumneavoastră, este bu­nul po­po­rului, aveți trei zile s-o pără­siți!". Bunicul meu, care avea un metru nouăzeci, a tunat scurt: "Ieși, dracului, afa­ră!". Amin­tirea acelei după-amieze mi-a zdrelit inima toată viața. În trei zile am părăsit casa și tot atunci, universul meu s-a des­tră­mat definitiv. Din lumea mea pa­ra­disiacă au rămas câ­teva foto­grafii, amintiri și o du­rere ce n-a avut vreodată leac, nici măsură. Bunicii mei și-au trăit restul zilelor într-o încăpe­re întune­coasă, fără curent, în­văluiți de umezeală și tencuiala ca­re pica din tavan și de pe pe­reți. Un fel de depozit, care găz­duia câteva scaune, puse unul peste altul, o canapea, câteva vase și vreo do­uă tablouri. Aco­lo și-au petrecut restul sărbă­to­rilor de Crăciun, atâ­tea câte au mai apu­cat.

- Să revenim la Crăciunul copi­lă­riei. Chiar și azi, oamenii au nevoie de po­vești luminoase. Săr­bătoarea în si­ne era ca astăzi, sau avea ceva spe­cial?

- În ca­să, pre­gătirile pen­tru Cră­ciun în­ce­peau imediat după Sfântul Nicolae, iar săr­bătorile țineau până după Sfân­tul Ion. Întreaga casă intra într-o vibrație specială, era o forfotă și o emoție pe care doar în acea perioadă a anului le puteai simți. Prima dată se făceau foile de prăjituri cu miere, pentru că trebuiau să stea să se înmoaie. Prăjiturile erau un pic diferite de cele care se fac astăzi și erau unele care se făceau anume neapărat de Crăciun: coronițe de vanilie, cu mar­me­ladă de strugurei roșii, arlechinul, bezele cu nuci lipite între ele cu cremă de ciocolată, sarah bernard și ișlere mici. Nu lipsea co­zonacul acela necrescut, cu nucă și mac, și cel crescut, cu stafide. Apoi, neapărat, tor­tul! Mama făcea cel puțin două torturi mari, pentru că mereu, la noi, casa era plină de oas­peți. În rest, bucă­tăria era aceeași, cu mici diferențe, dar care țin și astăzi de zone. Nu toată lumea creștea acasă porci, dar obli­­gatoriu, la fiecare casă, de Crăciun, se tăia un porc în curte. Era un ritual păstrat cu sfințenie. Nouă ni-l aducea nenea Ion Vlai­cu, fratele lui Aurel Vlaicu. Trăgea că­ruța în curte, porcul cobora sin­gur. În seara zi­lei când se tăia porcul, era petrecere, fie­care familie își invita prietenii să guste. Și așa făceau toți. Prin gesturi care pot părea ne­im­portante, se sudau de fapt pri­etenii mi­nu­­nate între oameni, se păstrau familile uni­te, domnea buna înțelegere și pacea. Cră­­ciu­nul era, într-adevăr, special. Mer­­geam la bi­serica luterană, iar după sluj­bă se împăr­țeau din coșuri de nuiele, nuci, mere și bis­cu­iți de casă, în formă de stea. Când ești copil, toți adulții îți par matusa­le­mici, dar preotul Piringhel mi se părea că-i întrece pe toți. Avea barbă lungă, albă, ochi mici și lu­mi­noși care îți vorbeau în­totdeauna cu căldură și dra­goste. Pentru noi, copiii, avea de fiecare dată o po­veste nouă, care ne dădea răs­punsuri și ne ridica în­tre­bări, mereu altele. Bucuria mea cea mare era că mă aștepta tata după slujbă și luam, la rând, casele tu­turor rudelor care ne în­­so­țeau apoi mai departe. Astfel, pâ­nă ajun­geam acasă, eram deja o ceată se­rioasă de co­lindători. Tatăl meu era mare amator de muzică, repe­tam cu el co­linde vechi, pe care le păstra cu sfințenie stră­bunica mea. Tot ea fă­cea pentru colin­dători colaci rotunzi, pe care-i dădea înșirați pe-o bâtă. Într-un an, i-am spus că vreau un colac mare, ma­re. Ea a râs și m-a în­tre­bat cât să fie, cât o roată de car? Și pentru că am sărit fe­ricită în sus, a copt un colac mare, cât o roată de car, pe care tata îl purta apoi la colindat pe umeri. În seara de Crăciun și în urmă­toa­rele două seri, poarta se închidea doar pentru a se re­des­chide. Veneau de pe sate copii și tineri cu irozii, că­lu­șarii, și cu capra.

- Păstrați în amintirile dvs. un Crăciun special, un Crăciun altfel, unul despre care aveți o amintire puternică?

- Îmi amintesc bine Crăciunul din 1946. A fost spe­cial și mă întorc la el în fiecare an. Trupele so­vietice se întorceau de la Berlin, regimentul de infan­terie 92 era plin de soldați. La noi, în casa de lângă parc, stătea un medic militar cu grad de maior, rusul Vania. Ne jucam împreună cu mingile lui de tenis și-mi dădea pesmeți de război, tari ca niște cărămizi. Cu toată discreția familiei mele, a văzut că în casă se fac pregătirile pentru Crăciun. Nu știu cum s-au înțeles, dar știu că el și mama au făcut o înțelegere. Ma­ma l-a rugat să treacă sub tăcere față de coman­da­ment sărbătoarea, ca și cum n-ar ști nimic, și în schimb, l-a invitat să ia masa cu noi și cu ceilalți musafiri, în sea­ra de Crăciun. Tata, îngrijorat, a rostit încet, ca pentru el: "Cum o vrea Dumnezeu". Și văd și-acum, tot cu ochii mei de copil, oamenii mari, lângă brad, cântând cu vocile șoptite și ochii umezi: "Astăzi s-a născut Hristos" și aud ușa de la sufragerie deschizându-se și-l văd pe Vania intrând. Colindul s-a oprit după prima strofă. Nu știam cum o să reacționeze maiorul Vania. El a stat o clipă la intrare, apoi s-a aruncat în ge­nunchi lângă brad! Și-a împreunat mâinile ca pen­tru rugăciune și a plâns. A plâns toată seara, trăind ceea ce n-a mai putut trăi de pe vremea când era co­pil, ca și mine. Păstrez o felicitare de la el, din acel Cră­ciun. N-am vrut s-o traduc niciodată. Rămână în ace­le rânduri scrise în rusește taina și fericirea maio­rului Vania.

MARIA BUDA