- Eşti noul prezentator al emisiunii "Copiii spun lucruri trăsnite" de la Prima TV, un format care s-a bucurat de mare succes, fiind asociat ani de zile cu imaginea lui Virgil Ianţu. Ţi-a fost greu să-l înlocuieşti? E greu să intri într-un rol jucat de altcineva?
- Sigur, era normal să existe o perioadă de acomodare, şi pentru mine, şi pentru spectatori. Virgil a făcut o treabă excelentă cu emisiunea asta, pe care a dus-o vreo şapte ani cu mare succes, numai că el a fost un altfel de prezentator: el avea stilul gentleman, era mai reţinut şi încerca să-i ridice pe copii la nivelul lui. Or, stilul acesta mie nu mi se potrivea, eu am un alt fel de personalitate. Aşa că am spus de la început că dacă e să preiau emisiunea, voi face lucrurile aşa cum văd şi simt eu. Dacă echipa nu ar fi fost de acord cu asta, atunci nu m-aş mai fi implicat în proiect. Însă am făcut câteva probe, pe parcursul cărora m-am "desfăşurat", făcând exact invers, coborându-mă eu la mintea celor mici, iar întreaga echipă a fost încântată. Mi s-a zis: "Fă tot aşa, că faci foarte bine!" (râde) Şi ne-am pus pe treabă.
- Care crezi că este secretul acestei emisiuni? Deşi e un format importat, a prins foarte bine la public...
- Eu cred că secretul îl reprezintă copiii. Ei sunt cei care, practic, fac emisiunea, ei sunt piua întâi, ei vin acolo cu lumea lor şi ne-o arată şi ne-o descriu cu o incredibilă nonşalanţă şi sinceritate. Iar asta e imposibil să nu cucerească. Rolul meu în ecuaţie e minor, chiar dacă şi eu fac prin studio toate cele: mă tăvălesc pe jos, ţopăi, fac tumbe... Ei sunt însă sursa de umor. Cheia succesului acestei emisiuni o reprezintă copiii, spontaneitatea lor. Pentru că nimic nu e aranjat dinainte. Singurul lucru pe care îl ştim este cam ce anume îl pasionează pe fiecare copil în parte, deci cam pe ce direcţie ar trebui să avansăm. În rest, totul e spontan - şi întrebările mele, şi răspunsurile lor.
- Toţi invitaţii tăi sunt simpatici, dar unii dintre ei sunt de-a dreptul magnifici. Cum se face selecţia?
- Asta mă întreabă şi lumea pe stradă sau când mă duc să-mi cumpăr o pâine: "Cum pot să vin şi eu cu copilu' la emisiune?" Răspunsul e destul de simplu: primul pas îl reprezintă Internetul, adică se intră pe site-ul Prima TV, se descoperă numărul de telefon dedicat, părintele sună şi-şi înscrie copilul la casting. Pasul doi e castingul propriu-zis: dacă pruncul e spectaculos, ajunge pe lista finală, adică aceea cu protagoniştii emisiunii. "Comisia de selecţie" e alcătuită din scenarista emisiunii, Adina Casas, psihologul Scarlet Onica şi producătoarea emisiunii, Roxana Vanicek. Ele îi ascultă pe copii, stau de vorbă cu ei şi îi triază. Apoi, pentru filmare, îi "aşezăm" în funcţie de interesele lor: dacă 2-3 copii sunt pasionaţi - să spunem - de dinozauri, atunci vor intra cu toţii şi vom sta de vorbă în grup, dacă există doar un copil care e interesat de - să zicem - electricitate, atunci voi discuta numai cu el.
- Se ştie că lucrul cu copiii e foarte greu, dar tu pari foarte relaxat şi în largul tău. Ai priză la ei?
- De când mă ştiu, eu am fost un magnet pentru copii. Altfel nu m-aş fi apucat de emisiune. Oriunde m-aş duce, copiii se strâng în jurul meu instantaneu. Probabil pentru că, aşa cum îţi spuneam şi mai devreme, mă pun la mintea lor, funcţionez pe principiul partenerului, nu al adultului care îi constrânge, şi ei simt asta. Suntem între noi. Şi, nu în ultimul rând, contează probabil experienţa mea directă: am o fetiţă, Sara Maria, care are aproape opt ani şi pentru care întotdeauna am încercat să fiu cel mai bun prieten. În plus, eu lucrez foarte mult cu copii şi la studioul de dublaj pentru desene animate, unde sunt foarte activ.
Cu eticheta pe frunte
Repetiţie generală cu feţita lui
- Sigur că este obositor. Mai ales că noi filmăm mai multe emisiuni odată şi, într-o singură zi, se strâng cam şapte ore de "stat de poveşti", şapte ore în care ei, copiii, se schimbă, dar eu rămân acelaşi şi sunt în priză permanent. Au fost zile în care am terminat filmarea, m-am suit în maşină, m-am dus acasă, m-am aruncat în pat şi am adormit instantaneu, într-atât eram de stors de energie. Dar dincolo de oboseală, cel mai important este că îmi place teribil ce fac la emisiunea asta! Şi am o satisfacţie extraordinară, mai ales atunci când reuşesc să comunic savuros cu copii care, iniţial, erau mai crispaţi, mai timoraţi, din pricina camerelor de filmare.
- Satisfacţia este şi în partea cealaltă a televizorului. Se întâmplă câteodată să mori de râs, pur şi simplu.
- Ştiu, şi asta mă bucură foarte mult.
- Florian, tu eşti de meserie actor, absolvent al UNATC. Activitatea ta de pe micul ecran îţi mai lasă timp pentru actorie? Cele două activităţi nu se suprapun?
- Televiziunea, în general, are un efect secundar: impune excesiv o imagine. Oriunde m-aş duce acum să dau probă ca actor, voi fi văzut cu o etichetă lipită pe frunte: "A, ăsta e ăla cu copiii!" Am fost conştient, într-o anume măsură, de acest dezavantaj, încă de dinainte de a mă angaja în proiectul cu "Copiii spun lucruri trăsnite", dar, abia după ce am turat motoarele la maximum, am realizat cu-adevărat cât de grea e pecetea asta. Însă nu mă plâng, mi-am asumat acest risc şi cred că merită. Nu am regrete.
- Să lămurim deci: ce înseamnă viaţa ta de actor acum?
- Acum, viaţa mea de actor s-a restrâns mult ca arie, practic, se limitează la munca pe care o fac la studioul de dublaj "Agerfilm", unde sunt şi actor, dar şi regizor. După ce-am terminat facultatea, mai mulţi ani am jucat în filme româneşti ("Dulcea saună a morţii", în regia lui Andrei Blaier sau "Azucena - îngerul de abanos", în regia lui Mircea Mureşan), dar am făcut şi multe filme străine, turnate la Castel Film şi MediaPro. Şi recunosc că acum, după câţiva ani de pauză de film, mi-e dor să joc, aşa că mă gândesc serios să revin în "circuit", să merg din nou la castinguri etc. Am contactat şi nişte agenţi din Anglia şi SUA, am trimis probe filmate, dar de peste tot mi s-a răspuns: "E foarte bine, ne place de tine, dar dacă vrei să lucrezi aici, trebuie să şi trăieşti aici." Ceea ce a fost frustrant. Însă m-am liniştit după ce am discutat cu un agent din Los Angeles, care mi-a zis foarte franc: "Nu înţeleg de ce vrei tu să vii încoace. Aici sunt mii de actori cu aceleaşi date ca ale tale, care sunt vorbitori nativi de engleză şi maximum 5% dintre ei au izbutit să prindă rolurile pe care le-ai prins tu în România. Ai mai multe şanse să lucrezi şi să te remarci dacă rămâi acolo, decât dacă vii aici." Îi mulţumesc şi acum pentru sinceritatea lui care m-a trezit la realitate şi m-a luminat. Aşa că am decis să las deoparte visurile hollywood-iene şi să-mi văd de meserie aici, în România. În teatru, mi-ar plăcea foarte mult să fac musical. Chiar "coc" acum o idee care sper să prindă contur cât mai curând. Dar pentru că tot a venit vorba de dor, la momentul ăsta, cel mai dor îmi e de muzică. În perioada liceului, am cântat în trupa "4U", apoi, prins în nebunia şi vârtejul facultăţii, am renunţat la muzică. Abia acum îmi dau seama că n-ar fi trebuit să fac asta, fiindcă muzica îmi dă ceva, un soi de bucurie, pe care nu l-am regăsit nicăieri. De-asta mi-ar plăcea să mă reapuc de cântat, dar, momentan, pur şi simplu, nu am vreme.
Un "miracoluţ": Sara Maria
În studioul televiziunii Prima TV, cu invitaţii lui
- Dar pentru familie ai? Cum arată viaţa ta de acasă?
- Viaţa de acasă înseamnă, în primul şi-n primul rând, fetiţa mea, Sara Maria, după care sunt topit absolut şi iremediabil. Ea e "miracoluţul" meu şi existenţa mea e de neconceput în absenţa ei. Chiar dacă eu şi mama ei am divorţat, sunt extrem de implicat în viaţa Mariei. Consider că, odată ce ai un copil, indiferent de circumstanţele exterioare, tu nu încetezi nicio secundă să fii părinte, iar a fi părinte înseamnă a fi foarte prezent în viaţa copilului tău. Nu înţeleg taţii care, în urma divorţului, se mulţumesc să ia contact cu copilul doar pe parcursul câte unui week-end, şi acela o dată la nu ştiu câte săptămâni. Apoi, viaţa personală mai înseamnă părinţii mei, care continuă să locuiască la Piteşti, înseamnă prietena mea, Simina Brădeanu, care e un suflet minunat - Geamănă, la fel ca mine - (râde) - şi un make-up artist extrem de talentat, şi înseamnă grupul meu de prieteni, oamenii cu care stau la taclale despre câte-n lună şi-n stele... Asta e una din marile mele pasiuni: să stau de vorbă cu persoane interesante, inteligente. Astfel de discuţii reprezintă un câştig enorm pentru mine, ca spirit. În rest, îmi place muntele, sunt înnebunit să mă plimb cu maşina, fără a avea neapărat o ţintă dinainte stabilită, cânt cam cât e ziua de lungă... (râde) Şi mă preocupă politica. Din două motive: pentru că politicul determină starea de bine a naţiunii şi pentru că "jocul" politic e fascinant, atât timp cât scopul e unul onest şi pozitiv.
- Pentru că se apropie sărbătorile, iar în viaţa ta copiii sunt o prezenţă constantă, aş vrea să ştiu ce relaţie mai ai cu Moş Crăciun?
- Îmi place să mă joc de-a Moş Crăciun, şi nu doar în decembrie - ador să fac cadouri, în general! Şi pregătesc în detaliu fiecare trecere a lui Moş Crăciun prin copilăria fetiţei mele: de la darurile propriu-zise, până la scenografie şi regie - bradul împodobit, cănuţa cu lapte şi biscuiţii pe care îi mănâncă Moşul ca să se fortifice înainte de a porni către casele celorlalţi copii... Deşi cred că anul acesta va fi ultimul în care voi mai avea ocazia să pun în scenă acest spectacol. Îmi dau seama că pe Maria au început s-o roadă întrebările legate de existenţa Moşului şi, probabil, la anul voi fi nevoit să port cu ea temuta discuţie despre "Moş Crăciun nu există, de fapt".
- Dar tu, personal, ce aştepţi de la Moş Crăciun?
- N-am nicio dorinţă materială, nu vreau decât linişte. După tensiunile şi tracasarea generate de divorţ, nu-mi mai doresc decât linişte lungă şi profundă, o stare de armonie interioară. Ăsta e cadoul perfect pentru mine!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
