Postul Crăciunului în Maramureş

"Cine nu ţine posturile are de mărs la doctor"

Postul Crăciunului

Este un post de şase săptămâni, adică de patru­zeci de zile; post uşor, post de bucurie, fiindcă premerge Naşterea cea Luminată a Pruncului Iisus, Mântuitorul lumii, cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă, cea mai aşteptată sărbătoare a anului. Post uşor, dacă ne gândim că în timpul lui sunt nu mai puţin de zece dezlegări la peşte, pe parcursul a numai 40 de zile, iar în Postul Sfintelor Paşti, ce numără cinci­zeci de zile, sunt doar două dezlegări. Crăciunul fiind o sărbătoare cu dată fixă (25 decembrie), şi postul de dinainte începe la o dată fixă, şi anume, 15 noiembrie, ziua de 14 noiembrie numindu-se în calendar "Lăsatul secului pentru Postul Naşterii Domnului", iar popular, Lăsarea.

Lăsarea

Lăsarea este ultima zi înainte de post în care se mai mănâncă feluri de dulce (de frupt), conţinând lapte, ouă şi carne. Tot până la Lăsare sunt permise petrecerile cu muzică, joc şi băuturi, cum ar fi nunţile, botezurile, băutele, jocurile, ce fac obiectul unei strigături pline de haz: "Cine joacă-n Postu Mare/ Joace-i bota pe spi­nare/ Cine joacă-n Postu Mic (al Crăciunului)/ Joace-i bota pă buric".
Pentru foarte mulţi oameni din Maramureş, Lăsarea este percepută ca o schimbare radicală a felului de vie­ţuire, cuvântul fiind luat în înţelesul său cel mai deplin: a lăsa în urmă, a renunţa la obiceiurile de până acum. Drept aceea, marii fumători se lasă de fumat în această peri­oadă, iubitorii de şnap­suri nu mai beau, pentru că "cel mai adevărat şi mai pri­mit post este acela prin care tu renunţi la ceea ce-ţi place mai mult şi mai mult", spu­ne gândirea populară. Prin ur­mare "a posti înseamnă un act, un exerciţiu de voin­ţă spre a-ţi înfrânge porni­rile bine plăcute ţie; a-ţi tăia voi­le", ceea ce nu este decât în câştigul postitorului. "Cine nu ţine pos­turile are de mărs la doftor", îmi spu­nea în urmă cu nişte ani un om din satul Mara, ce avea 92 de ani, umbla sprinten şi mun­cea cot la cot cu cei ti­neri, ca să nu mai vorbim de memo­rie: avea una de invi­diat. "O mai fost şi de-aceia care zâ­ceu: «Îi postla omu' prost», da' nu ş-o pre între­git viaţa", a adău­gat. Se ştie că pe vre­mea când veséla era compusă din blide şi oale de lut şi se mânca nu­mai cu linguri de lemn, la fiecare casă exis­tau două rân­duri de vase: unele pentru mâncăruri de dulce şi altele pentru mâncăruri de post. Acestea se ţineau în pod, închise în lăzi, şi se leşiau de fiecare dată când erau urcate sau coborâte de acolo.
În zona muntoasă a Maramureşului, alimentele de bază erau: ciupercile uscate, cartofii, varza murată, fasolea, păstăile (de fasole) uscate, măzărichea (mază­rea), bobul, merele, prunele şi perele uscate, strugurii stafidiţi, castraveţii muraţi, mierea, uleiurile presate la rece din seminţe de floarea soarelui şi seminţe de do­vleac, nucile, alunele, magiunul, peştele uscat, făina de pârgă (pentru mămăligă), obţinută dintr-un porumb neajuns încă la gradul optim de coacere şi uscat în cup­tor. Are un gust foarte bun, cu totul special. Băuturile erau moarea de curechi (zeama de varză), oţetul de pere pădureţe şi de mere lesniţe (sălbatice), iar pâinea, numai din făină neagră (integrală) provenită din grâu ori secară măcinate "pă prost" (cu tot cu coajă). Uleiurile făcute la oloierniţe (prese speciale din lemn) fiind puţine, se consuma în cantităţi foarte mici. La o primă vedere, observăm că din alimentaţia ţărănească lipseau (pentru câte o perioadă) zahărul, carnea, ouăle, laptele, iar uleiul era pe sponci. Apoi, nu se vorbea de nici un fel de con­servă. Nici nu se cunoşteau cuvintele compot (cu con­ser­vanţi) ori de acuma celebra zacuscă. În Maramureş, orice fruct sau legumă care nu rezistă în stare crudă pe timp de iarnă se usca.

Rânduiala postului

"Toată lumea postea. Şi coconii de la şapte ai în sus", îmi spunea mama. "Şi nu era greu. Grea era prima săptămână, că te mai gândeai, da' după aceea te obişnuiai şi te simţeai uşor ca o pană. Dacă Iisus a pu­tut să nu mănânce nimic patruzeci de zile în pustie, apoi noi, oamenii, n-am putea să trăim 40 de zile cu atâtea mâncăruri bune? Nouă, coconilor, ne dădeu duminica lapte şi ouă, da' carne nu, şi-am crescut bughet (destul) de mari şi tari. Aşe o fost atunci. O fost credincioşi oamenii.
Postu-i de multe feliuri: de mâncare, de băutură, de desfătare, de oprirea limbii de la vorbe rele, de goana după avuţie, de zgârcenie, de ură. Postu-i o curăţire a trupului şi a sufletului, cine vre şi să sileşte să o facă. Mai sunt şi care nu pot, că-s bolnavi. Aceia îs scutiţi. Ş-apoi, Bătrânu' (crâsnicu') ne spune că femeile gra­vide n-au post. Şi nici călătorii, şi nici copiii subşepte ai, ori oamenii pierduţi de minte. Mai aud zâcând că nici care o trecut de şaptezeci de ai, da' asta nu-i în samă. Mătuşa Agripa a trăit 115 ani, ş-o ţinut posturile până la capătu' vieţii ei. Da. Ş-o avut o minte trează, mai ceva ca unu' de 30 de ai. Nu s-o auzit p-acele vremuri de boli de cap, să nu ştie de el (Alzheimer), ori de diabet, ori de atac de inimă. Aieste boli n-o fost şi gata. Da a murit de hetică (tuberculoză), de aprindere de plămâni (pneumonie, de răceală la rărunchi, o făcut apă, o samă...). N-o fost atâtea leacuri şi doctori.
Şi încă una care-i musai ţânută: bărbatu' să nu trăia(scă) cu femeia lui; să sie numa ca frate şi soră. Coconii zămisliţi în posturi nu-s ipeni (normali). Ori îs cu şor (defect, handicap) ori ajung furători, ori omoară om şi mărg în temniţă; ori cine ştie ce se mai întâmplă; numa' nu-i bine cu ei. Bieţii, n-au nici o zină (vină), da' pă­catele părinţilor pică pă ei. Aşe ne spune Bătrânu' (bunicul vi­treg). Şi să cinstim duminica şi sărbătorile. Ş-apoi l-am în­tre­bat ce-i aceie, cum să cins­tim du­minica şi sărbă­to­rile? Să merem la beserică, să nu lu­crăm. «Ba nu-i bughet (destul). Dacă vi-ţi mărita, să nu vă culcaţi cu băr­baţii voşti dumi­nicile şi în săr­bători, da­că-ţi vre(a) să vă mar­gă bine la casă şi să aveţi prunci bine­cuvântaţi de Dum­nezău». O fost foarte înţălept. O ştiut carte multă şi cetea Psal­mii. Pă mulţi îi ştie pă dinafară. Nu era zî lăsată de la Dumne­zău să nu cetea şi să nu să roa­ge. Şi-n veci era plină casa la el. Zineu oamenii cu tăt feliu de năca­zuri. Noa, apoi copiii fac ce văd şi aud în casă. Părinţii trebe să le spuie şi să-i înveţe, da' întâi şi-ntâi să sie (fie) ei oa­meni cu frică de Dum­nezău, că Dumne­zău nu doar­me, «nici nu ară nici cose (co­seşte)/ numa vede şi plăte(şte)», cum zâce vorba ceie.
Noa, ş-apoi ne-am spovedit şi ne-am cuminecat şi l-am primit pă Iisus aşe cum trebe. Ş-am ticăzut (cură­ţat) casa. Am văriuţ ş-am spălat tăt-tăt-tăt, şi de Cră­ciun, şi de Paşti. Asta o fost regulă. Feştecare femeie ş-o văruit în casă, o lipit pă jos, o muruit, o curăţat cup­tioriu. N-o fost zu­gravi nici de pomeneală. N-o fost nici mânuşi. Văruiem cu mânurile goale şi-mi crepau dege­tele şi mă dureu, ba că mai puném şi lapte în var, ca să steie mai bine pă păreţi da' şi ca să nu sie aşe de tare. Mă ungém cu oloi şi cu untură de porc, ş-apoi îmi trecé Postu' şi rugă­ciunea ţiné lumea-n picioare. Asta-i aşe cum îţi spun. Nu-s vorbe de clacă. Da şi faptele. Că nu să poate cre­dinţă fără fapte. Degeaba posteşti şi te rogi şi stai în gerunţi la beserică să te vadă lumea şi ţie nu ţi-i milă de cela ce n-are, de orfan şi de văduvă, fără strângi ca hârciogu, numa pentru tine. Acele rugăciuni să fac sta­nă de piatră înaintea lui Dumnezău. Nu-s primite. Ş-am văzut că-i aşe. Am văzut minuni mari. Da' omu' nu crede până nu dă cu capu-n gard. Apoi îşi aduce aminte. Din casa noastră n-o fost slobod să iasă nici unsărac fără să capete oarece de pus în traistă şi un blid de mâncare. Ş-o dat Dumnezău, c-o tăt fost de unde. Nu s-a gătat în veci. O, nime nu să poate bizui pă bogăţia lui, dacă nu face voia Tatălui şi nu dă şi celui lipsit. «Că bogăţia-i în arândă (arendă)/ Astăzi zine şi te-neacă/ Mâine-alaltă tătă sacă». Aşe am fost învăţaţi, aşe am ştiut, aşe am crescut şi, slavă Domnului, n-o trebuit să merem la nime cu mâna întinsă, nici pă nopşam (a lucra pentru alţii cu ziua) nici să fim slugi, nici să împărţim lumea (plecare în străinătate), să sim (fim) sub jugu' străinului.
Pentru ceia mari, Postu' Crăciunului s-o gătat numa după Sitie (slujba de noapte). Pentru copii n-o fost atâtea oprelişti. După ce-o răsărit prima stea tătă lumea o fost a lor, că şi-o luat trăistuţele ş-o plecat a corinda".