DANIEL CONDURACHE - "În cinci ani de zile, ziarele tipărite vor fi o amintire"

- Oficial, este editor şi coordonator al publicaţiei Opinia Studenţească, membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Români şi profesor universitar la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. Neoficial, este unul din marii creatori de presă din România, un talent autentic, dublat de o dedicaţie exemplară cu care, de mai bine de 30 de ani, pregăteşte şi dirijează generaţii întregi de viitori ziarişti, oameni de televiziune, de radio, reporteri de vârf. Un profesionist de excepţie, pe care l-am rugat să profeţească destinul, nu prea vesel, al presei scrise româneşti -

- Sunteţi absolvent a două facultăţi (Matematică şi Electronică), cu două doctorate în ştiinţe exacte. În­tre ele, pasiunea pentru jurnalism pare ceva a­proa­­pe inexplicabil. Cum s-a născut dorinţa aceas­ta de a da seamă de lumea din jur?

- Tipul ăsta de cunoaştere ştiinţifică e învăluitor şi fascinant, dar de fiecare dată când pătrund adânc în sferele lui, îmi dau seama că nu e suficient, că acolo e numai o faţă a lucrurilor. Ceea ce m-a atras pe mine la presă în vremea studenţiei a fost, pe de-o parte, promi­siunea ei de a-mi oferi şi un alt mod de cunoaştere a lumii, pe de alta, nevoia mea enormă de a povesti. Cele mai bune lucruri pe care le-am scris în ştiinţă, le-am scris când m-am dedicat, în paralel, şi jurna­lis­mului. E fabulos să pendulezi între una şi alta. Îţi oferă o pers­pectivă asupra vieţii mult mai vastă şi nuanţată.

- Vă mai amintiţi începuturile?

- Da, aveam 19 ani, eram student în anul I şi scri­am, la o maşină cu clape, primul număr, de 12 pa­gini, din Opinia Studenţească. E chiar pri­ma imagine pe care mi-o amintesc. Făceam par­te din echipa redac­ţio­nală. Mai târziu, prin 1985, când eram deja tânăr cadru di­dactic la Uni­versitate, am revenit şi am început să coor­donez revista. De atunci, am fost ne­des­păr­ţit de ea. A fost şi a rămas mereu o revistă studen­ţeas­că, scrisă numai de studenţi. Aici e de găsit se­cre­tul prospeţimii ei. Generaţiile s-au tot rulat, şi-au încercat stilurile, iar asta a făcut ca ea să fie mereu nouă.

- "Opinia Studenţească" din Iaşi e con­siderată o adevărată şcoală de presă, care a dat nume mari în jurnalismul românesc. Aţi gân­dit-o aşa de la bun început sau a fost o întâm­plare?

- Nu, n-a fost o întâmplare, a fost totul pre­me­ditat. Am avut întot­deauna grijă ca cei care pleacă de la Opinia să ştie foarte clar ce este o anchetă, o ştire, un re­por­taj, să ştie cum se construieşte şi cum se structurează o revistă. E delicat, pentru că cei aproximativ patru ani pe ca­re îi pot petrece stu­denţii aici coincid cu anii de formare, anii în ca­re ei sunt cruzi şi mlă­dioşi, când lucrurile sunt încă necoapte în ei. A­vem, în mod tra­di­ţio­nal, două întâlniri pe săp­tă­mână. Întâlnirea de su­mar, de luni, şi în­tâlnirea de analiză a nu­­mă­rului, de miercuri. As­ta, a do­ua, e cea mai grea. Chiar sân­geroasă, de multe ori. E prima ciocnire în­tre cel care scrie şi cel de ală­turi, care-l citeşte. Mo­dul ăs­­ta de convie­ţu­irein­te­lectuală, cu con­­­flicte fi­reşti şi de­zi­ra­bile, face ca cei care plea­că de aici să aibă ceva în co­mun în voce şi să aibă ace­laşi set de valori. E ex­traor­di­nar să vezi cum, deşi aproape nu promit la în­ceput, în fie­care generaţie se disti­­lează doi, trei oa­meni de primă mână. Sunt ne­numărate nume mari care au trecut pe la noi: Sil­viu Lu­pes­cu, directorul edi­tu­rii Polirom (a tehnore­dactat Opi­nia, cu rigla tipogra­fică, vreo patru ani), Cristi Mun­giu, regizorul (aici a scris primul lui text), so­ra lui, Alina Mun­giu-Pippidi, gemenii Liviu şi Sorin Avram, dra­maturgul Cornel George Popa, scrii­torii Liviu An­tonesei şi Va­leriu Gher­ghel, jurnaliştii Radu Eugeniu Stan, Răzvan Chi­ruţă, Liviu Iolu şi Că­tălin Chirilă, co­legul vostru, Bog­dan Lupescu, şi mulţi alţii, pe care nu îi uit. Marele a­van­taj al acestui expe­riment studenţesc e că ei au de­plină libertate. Nu li se dă peste mână, ci sunt lăsaţi să-şi găsească singuri vo­cea. Prin confrun­tări repetate, ajung inevitabil să func­ţioneze ca un în­treg. Uneori, sunt chiar la extrema cea­lal­tă, din dra­goste şi admira­ţie unul pentru altul, ajung să scrie atât de asemănător, că nu-i mai poţi deosebi. Dar trebuie să ai înţelepciu­nea de a accepta că cei dintr-o generaţie seamănă între ei. Pentru mine e tulburător, sunt un spec­­tator perma­nent la o piesă cu multiple reprezen­taţii.

- Şi cum se oglindesc schimbările de care a avut parte România, în toate aceste generaţii? Ce am pier­dut, ce am câştigat?

- Nicio generaţie nu merge în ritm cu cealaltă, merg în ritmul muzicii pe care o ascultă, au alte ges­turi, alte obsesii, alte peisaje interioare, care se re­flectă în texte. S-ar putea face o istorie a societăţii doar din ceea ce se scrie în presă, şi n-ar fi deloc depar­te de adevăr. S-ar vedea atunci mult mai clar şi ce a pierdut pre­sa în toţi aceşti ani. A pierdut o tabelă de va­lori, care imediat după revoluţie în­că exista, era fermă. Odată cu ea, s-au pier­dut şi reperele.

- La ce vă referiţi când vorbiţi de valori?

- Presa trebuie să reflecte în aşa fel rea­li­tatea, încât în procesul acesta să nu deformeze lucru­rile, nici în bine, nici în rău. Să fie o oglin­dă sin­ceră a vremurilor în care trăim. Ăs­ta ar tre­bui să fie crezul oricărui jur­nalist. Apoi, vi­sez la o presă în care să nu se uite că scri­­em des­pre oameni, nu despre lucruri. Şi, nu în ulti­mul rând, scriem pentru oameni. Pre­sa trebuie să func­ţioneze după regulile unui produs ca­pi­talist, adică, pen­tru a supravieţui, trebuie să răs­pundă nevoilor funda­men­tale ale publicului. Nu cred în gesturile fi­lantropice sau în revistele subvenţionate. În­seamnă că nu şi-au găsit ci­titorii. Şi ar mai trebui să se ferească de orice imersiune poli­ti­că sau eco­nomică. Ma­rea de­gra­­dare a presei a în­ceput când ea s-a trans­­for­mat într-un canal de in­fluenţă. Jur­nalişti mari, foarte talentaţi, n-au re­zis­tat tentaţiei de a de­veni actori într-un film în care se juca pe foarte mulţi bani.

- "Opinia studen­ţeas­că" şi-a câştigat no­­­torietatea ca una din puţinele publicaţii ro­mâneşti ce au privile­giat în ultimele decenii re­portajul. De ce aţi pre­­ferat să cultivaţi a­cest gen?

- Când am început să mă ocup de pu­bli­cis­tică, fiindcă nu aveam acces la presa liberă, oc­ci­den­tală, dar trebuia to­tuşi să mă raportez la ceva, am preferat să mă îndrept spre bibliotecă. Am gă­sit acolo colecţii din ziarele interbelice, care culti­vau o scriitură foarte apro­piată de ceea ce azi numim marele re­portaj francez. Aşa, în timp şi la modul auto­di­dact, s-a conturat în revistă un tip de re­por­taj care nu e doar po­ves­tit cu talent, ci şi bi­ne por­ţionat şi struc­tu­rat. În 1989, presa a devenit li­beră, iar noi ne-am dat pur şi simplu seama că, aproape fără să vrem, eram ga­ta formaţi în genul acesta de jur­nalism. Opinia dăduse deja câteva voci foarte bune în re­por­taj. Dar am su­praaccentuat de-a lungul timpu­lui re­por­tajul şi pentru că am vrut să nu se uite că esen­ţială în meseria asta e nevoia de a povesti. Reportajul ope­rea­ză cu un filtru, care este cel al po­vestitorului. Toc­mai de aceea, nu se poate reportaj fără talent. Harul cu care jurnalistul e în­zestrat e cel care imprimă me­sajul afectiv, trăirea care trans­formă un simplu text de presă într-o bijuterie.

- Un celebru institut de stu­dii media din SUA, Poynter Institute, a făcut pu­blice în 2013 rezultatele unui son­daj care ierarhiza mese­rii­le în funcţie de gradul de so­licitare, de salarizare, de tim­pul liber rămas. Ei bine, re­por­terul era pe locul 200 din 200. O poziţie foarte ingrată. Mai merită să te dedici azi jur­nalismului, când cere ase­menea sacrificii?

- Aşa cum marii jurnalişti nu sunt nişte meseriaşi, ci niş­te pasionaţi, nici jurna­lis­mul nu e meserie, ci un mod de a fi în lume. Foarte multă vreme, am privit faptele din jurul meu numai prin prisma re­levanţei lor jurnalistice. E, dacă vreţi, o deformare profesională. Dar ce fac eu nu e jurnalism propriu-zis, ci un soi de mentorat. Intervin în viaţa unor tineri în­tr-un moment decisiv, ajutându-i să aleagă un drum în viaţă. Când văd halul în care a ajuns jurnalismul azi, mă întreb ade­sea dacă nu cumva am împins spre me­seria asta de uzură oameni şi creiere strălucite, care ar fi putut face cu totul altceva. Dacă nu cumva am schi­lodit niş­te destine. Jurnalismul cere mult şi dă îna­poi foarte pu­ţin. Îţi mănâncă timpul şi viaţa per­sonală, dar nu-ţi dă nici glorie, nici vreo stabilitate financiară. Ui­taţi-vă câţi oameni excepţionali din presă au rămas fără sluj­bă sau au salarii mizere. De aia spun, trebuie să fii ars de o mare pasiune, ca să i te dedici toată viaţa.

- S-a tot vorbit despre moartea presei, încât a­proape a devenit un clişeu. Un lucru e însă cert, jur­na­lismul e într-o mare criză. Vedeţi vreo ieşire?

- Nu jurnalismul este în criză, ci afacerea de presă, industria, care în noile circumstanţe, ale agresivităţii internetului, nu reuşeşte încă să-şi găsească modelul eco­nomic viabil. Oamenii vor fi mereu interesaţi să ci­­tească un interviu sau o ştire. Doar că ele nu vor mai fi pe hârtie. Nu mai e mult şi industria de presă va ară­ta cu totul altcumva. Orice instituţie jurnalistică, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să viziteze noile teh­nologii şi să-şi asigure platforme către generaţiile noi. România e în plină mutaţie, dar în lume sunt sem­ne că lucrurile s-au reglat deja, natural. New York Times, de pildă, care are o ediţie online extraordinar de atrac­tivă, are şi conţinut plătit, şi conţinut gratuit, iar anul acesta, pentru prima oară, încasările din online au egalat încasările din publicitatea tradiţio­na­lă. Deci, se poate. Sunt optimist.

- Nu aveţi nostalgia ziarului răsfoit la cafea? A hârtiei proaspăt ieşite de sub tipar?

- Sigur că îmi rămâne o nostalgie, fiindcă toată viaţa mea m-am hrănit cu hârtie. Dar m-am adaptat, pur şi simplu. Sunt ziare pe care nu mai simt nevoia să le văd în print. Când, de pildă, Le Monde şi Le Fi­ga­ro au ediţii pe care le poţi răsfoi online, exact ca în ver­si­u­nea tipărită, la ce să-mi mai trebuiască exem­pla­­rul mototolit în căsuţa poştală? Nu te poţi opune inter­ne­tului, deja majoritatea lumii îl are şi pe tele­fonul mo­bil. Infanteria americană poate accesa inter­ne­tul prin mişcarea ochilor, de pe lentila ochelarilor. În cinci ani de zile, internetul va fi la orice purtător, şi ziarele tipă­rite vor fi o amintire.

- Ne putem aştepta ca dispariţia hârtiei să mo­di­fice şi felul în care se va face publicistică?

- Jurnalismul de mâine va şti alfabetul tuturor sim­ţurilor. Se va scrie cu litera, cu sunetul, cu ima­gi­nea. Aceste produse multimedia, în care poţi, în ace­laşi timp, să vezi, să asculţi, să citeşti, sunt fabuloase, fi­indcă ne iau mai puţin timp şi ne oferă mai multă in­­formaţie. Se tinde spre povestea totală, spusă cu toate mijloacele de care dispunem, dar mai ales cu cele vi­zuale, care sunt cele mai de impact. Dar nu tre­bu­ie să ne speriem, nu se vor schimba genurile jurna­lis­tice. An­cheta va rămâne anchetă, reportajul va ră­mâ­ne re­portaj. Firea omenească va rămâne aceeaşi în orice timp.