"Surprinde-mă, Moşule!"
Habar n-am! În fond şi la urma urmei, ce obligaţie are Moşul faţă de mine? De ce ar trebui să-mi dea ceva? Un cadou făcut cuiva presupune o implicare emoţională deosebită. Oare ce merite am avut anul acesta, sau anul trecut, sau în viaţa asta? Este el acela ce poate contabiliza faptele bune? Cum? Care sunt criteriile? Cât timp are pentru mine, pentru a-mi urmări existenţa şi a decide că fac parte din acea categorie a merituoşilor? De ce aş fi eu cel monitorizat? Totuşi, admiţând faptul că aş exista pe o listă (deşi nu înteleg de ce), curios fiind din fire, m-aş întreba pe ce poziţie mă aflu şi, mai ales, de ce pe acel loc? Cu ce au fost mai buni decât mine cei dinaintea mea? Deja mă doare capul de atâtea întrebări. La urma urmei, sunt un om ca oricare altul şi aş fi foarte curios să-l cunosc pe acela ce nu are în cap, în preajma Crăciunului, o listă întreagă de cadouri în aşteptare. Recunosc, eu am o astfel de listă. Ar fi însă un gest extrem de egoist dacă aş dezvălui-o, mai ales celor care mă iubesc, pentru că, simbolice sau nu, cadourile ce vor dori a mi le da le-ar debusola simţirile, dorinţele, planurile,
CORINA CHIRIAC
"Dă-ne tuturor darul eternei copilării"
Nu ştiu altora cum li se pare, dar mie nu-mi vine să cred că se apropie Crăciunul! Parcă ieri mă bucuram că s-au topit zăpezile, că salcia din faţa blocului înverzeşte, vestind marea sărbătoare a Paştelui... Parcă ieri abia aşteptam căldura verii şi promiteam că nu mă voi mai văita de căldură, oricât de fierbinţi vor fi străzile! Parcă ieri mă miram de mulţimea greierilor care se auzeau în iarbă, anunţând toamna, aşa că de ce mă mir, de fapt, că în curând sărbătorim Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos şi ne aşezăm la masa de Crăciun?!
Fiecare dintre noi, în preajma unei sărbători, devine nostalgic şi mă bucur că am amintiri. Nu ştiu care amintire legată de Crăciun mi-e mai dragă sau care dintre amintiri poate fi altora mai interesantă, dar iată că-mi fuge gândul la anii copilăriei mici, la vremea când eram mică de tot.
Locuiam pe atunci la curte, pe lângă ceea ce se numea, în Bucureştiul anilor '50, Bariera Vergului. În anii aceia, mai existau în Bucureşti trăsuri vopsite în negru, cu acoperiş cu burduf şi trase de un singur cal, care te transportau ca un taxi pe străzile pietruite. Nu am pe cine să mai întreb dacă era scumpă o deplasare cu trăsura, dar nu cred că putea costa mai mult ca un taxi de azi. Oricum, călătoria cu trăsura se făcea în familia noastră în prag de sărbători şi era aşa: mergeam la piaţă cu tramvaiul şi
...Împlinisem deja 3 ani în ziua când tata m-a luat la piaţă, în Obor, să cumpărăm un brad. Este primul brad de Crăciun de care-mi aduc aminte. Mama mă ţinea strâns de mâna care veşnic îmi îngheţa într-o mănuşă de lână cu un singur deget, împletită chiar de ea. Mi-amintesc perfect cum s-a chinuit să urce în trăsură un ditamai bradul. Când am ajuns în faţa casei, s-a mai chinuit o dată să-l dea jos din trăsură şi l-a proptit lângă zid. A plătit trăsura şi a căutat un topor să cioplească trunchiul, pentru a-l pune într-un suport de lemn în cruce, pe care i-l făcuse un vecin. Apoi, în strigătele mele de bucurie, bradul a intrat triumfal în casă şi a fost aşezat în sufragerie. Mi-l amintesc perfect: înalt şi deşirat ca un adolescent nehrănit, iar crengile rare şi lungi erau tivite de ace verzi-maronii. Putea să fi fost un biet molid, dar pentru mine, copil fiind, era o feerie însăşi prezenţa lui în casă, urmată de scoaterea cutiilor cu podoabe din pivniţă şi punerea de aţe noi la globurile care rămăseseră întregi de la Crăciunul trecut. Apoi, din vată albă se aşeza pe crengi "zăpadă" şi, la final, după ce, urcat pe un scaun, tata punea în vârful bradului steaua, mama scotea cu multă grijă dintre cearceafuri un plic mare, de carton, în care odihnea un an de zile o beteală foarte strălucitoare, venită "în pachet", de la o rudă mai îndepărtată, emigrată în SUA, înainte de război. Beteala asta argintiu-aurie reprezenta ultima etapă în împodobirea bradului şi anina delicat, de vârful crengilor, ca nişte foarte fini ţurţuri de gheaţă străvezie. Desigur că toată această pregătire era destinată sosirii tainice a lui Moş Crăciun, a cadourilor sale, de fapt!
În seara acelui prim Crăciun de care-mi amintesc, am încercat să-l pândesc pe Moşul, să-l surprind venind cu cadouri, aşa că m-am ascuns pe după perdeluţa cămăruţei în care dormeam şi nu mică mi-a fost supărarea când l-am zărit pe tata meşterind pe sub brad. Îmi amintesc bine că am strigat prin uşa închisă: "Fugi, că-l sperii pe Moş Crăciun!". Iar tata, dragul de el, după ce a lăsat o păpuşă şi câteva portocale, a fugit! Iar Moş Crăciun a tot venit, în fiecare an, şi la mine. Anul acesta, am să-i scriu Moşului o scrisoare care va fi cam aşa:
"Moş Crăciun, şi drag şi bun, primeşte te rog mulţumirile mele, pentru toate darurile date mie de-a lungul vieţii! Mulţumesc pentru sănătate şi succes! Ajută-mă să învăţ ceva din experienţele nefericite prin care am trecut. Dacă ar fi să te mai rog ceva, adu-mi înapoi minunata inocenţă a copilăriei, să nu plece din viaţa mea că eu, ca micul prinţ, mă străduiesc să-mi păstrez copilăria nealterată în inima mea. Ajută-mă să mai pot iubi, să mă emoţionez, să mă mai pot mira, să mă pot revolta, să mai sper într-o lume curată, dreaptă şi frumoasă! Dă-ne tuturor acest cadou al eternei copilării, fiindcă noi, artiştii, trebuie să ne bucurăm reciproc de spectatori! Şi te asigur că te iubim cu toţii, Moş Crăciun şi bun!".
"Am nevoie să-mi construiesc bucurii"
Vă doresc un Crăciun entuziast! O îmbrăţişare doamnei Sânziana Pop şi întregii redacţii!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
