DANIEL CONDURACHE - "În cinci ani de zile, ziarele tipărite vor fi o amintire"

Dia Radu
- Oficial, este editor și coordonator al publicației Opinia Studențească, membru fondator al Asociației Ziariștilor Români și profesor universitar la Universitatea Al. I. Cuza din Iași. Neoficial, este unul din marii creatori de presă din România, un talent autentic, dublat de o dedicație exemplară cu care, de mai bine de 30 de ani, pregătește și dirijează generații întregi de viitori ziariști, oameni de televiziune, de radio, reporteri de vârf. Un profesionist de excepție, pe care l-am rugat să profețească destinul, nu prea vesel, al presei scrise românești -

- Sunteți absolvent a două facultăți (Matematică și Electronică), cu două doctorate în științe exacte. În­tre ele, pasiunea pentru jurnalism pare ceva a­proa­­pe inexplicabil. Cum s-a născut dorința aceas­ta de a da seamă de lumea din jur?

- Tipul ăsta de cunoaștere științifică e învăluitor și fascinant, dar de fiecare dată când pătrund adânc în sferele lui, îmi dau seama că nu e suficient, că acolo e numai o față a lucrurilor. Ceea ce m-a atras pe mine la presă în vremea studenției a fost, pe de-o parte, promi­siunea ei de a-mi oferi și un alt mod de cunoaștere a lumii, pe de alta, nevoia mea enormă de a povesti. Cele mai bune lucruri pe care le-am scris în știință, le-am scris când m-am dedicat, în paralel, și jurna­lis­mului. E fabulos să pendulezi între una și alta. Îți oferă o pers­pectivă asupra vieții mult mai vastă și nuanțată.

- Vă mai amintiți începuturile?

- Da, aveam 19 ani, eram student în anul I și scri­am, la o mașină cu clape, primul număr, de 12 pa­gini, din Opinia Studențească. E chiar pri­ma imagine pe care mi-o amintesc. Făceam par­te din echipa redac­țio­nală. Mai târziu, prin 1985, când eram deja tânăr cadru di­dactic la Uni­versitate, am revenit și am început să coor­donez revista. De atunci, am fost ne­des­păr­țit de ea. A fost și a rămas mereu o revistă studen­țeas­că, scrisă numai de studenți. Aici e de găsit se­cre­tul prospețimii ei. Generațiile s-au tot rulat, și-au încercat stilurile, iar asta a făcut ca ea să fie mereu nouă.

- "Opinia Studențească" din Iași e con­siderată o adevărată școală de presă, care a dat nume mari în jurnalismul românesc. Ați gân­dit-o așa de la bun început sau a fost o întâm­plare?

- Nu, n-a fost o întâmplare, a fost totul pre­me­ditat. Am avut întot­deauna grijă ca cei care pleacă de la Opinia să știe foarte clar ce este o anchetă, o știre, un re­por­taj, să știe cum se construiește și cum se structurează o revistă. E delicat, pentru că cei aproximativ patru ani pe ca­re îi pot petrece stu­denții aici coincid cu anii de formare, anii în ca­re ei sunt cruzi și mlă­dioși, când lucrurile sunt încă necoapte în ei. A­vem, în mod tra­di­țio­nal, două întâlniri pe săp­tă­mână. Întâlnirea de su­mar, de luni, și în­tâlnirea de analiză a nu­­mă­rului, de miercuri. As­ta, a do­ua, e cea mai grea. Chiar sân­geroasă, de multe ori. E prima ciocnire în­tre cel care scrie și cel de ală­turi, care-l citește. Mo­dul ăs­­ta de convie­țu­ire in­te­lectuală, cu con­­­flicte fi­rești și de­zi­ra­bile, face ca cei care plea­că de aici să aibă ceva în co­mun în voce și să aibă ace­lași set de valori. E ex­traor­di­nar să vezi cum, deși aproape nu promit la în­ceput, în fie­care generație se disti­­lează doi, trei oa­meni de primă mână. Sunt ne­numărate nume mari care au trecut pe la noi: Sil­viu Lu­pes­cu, directorul edi­tu­rii Polirom (a tehnore­dactat Opi­nia, cu rigla tipogra­fică, vreo patru ani), Cristi Mun­giu, regizorul (aici a scris primul lui text), so­ra lui, Alina Mun­giu-Pippidi, gemenii Liviu și Sorin Avram, dra­maturgul Cornel George Popa, scrii­torii Liviu An­tonesei și Va­leriu Gher­ghel, jurnaliștii Radu Eugeniu Stan, Răzvan Chi­ruță, Liviu Iolu și Că­tălin Chirilă, co­legul vostru, Bog­dan Lupescu, și mulți alții, pe care nu îi uit. Marele a­van­taj al acestui expe­riment studențesc e că ei au de­plină libertate. Nu li se dă peste mână, ci sunt lăsați să-și găsească singuri vo­cea. Prin confrun­tări repetate, ajung inevitabil să func­ționeze ca un în­treg. Uneori, sunt chiar la extrema cea­lal­tă, din dra­goste și admira­ție unul pentru altul, ajung să scrie atât de asemănător, că nu-i mai poți deosebi. Dar trebuie să ai înțelepciu­nea de a accepta că cei dintr-o generație seamănă între ei. Pentru mine e tulburător, sunt un spec­­tator perma­nent la o piesă cu multiple reprezen­tații.

- Și cum se oglindesc schimbările de care a avut parte România, în toate aceste generații? Ce am pier­dut, ce am câștigat?

- Nicio generație nu merge în ritm cu cealaltă, merg în ritmul muzicii pe care o ascultă, au alte ges­turi, alte obsesii, alte peisaje interioare, care se re­flectă în texte. S-ar putea face o istorie a societății doar din ceea ce se scrie în presă, și n-ar fi deloc depar­te de adevăr. S-ar vedea atunci mult mai clar și ce a pierdut pre­sa în toți acești ani. A pierdut o tabelă de va­lori, care imediat după revoluție în­că exista, era fermă. Odată cu ea, s-au pier­dut și reperele.

- La ce vă referiți când vorbiți de valori?

- Presa trebuie să reflecte în așa fel rea­li­tatea, încât în procesul acesta să nu deformeze lucru­rile, nici în bine, nici în rău. Să fie o oglin­dă sin­ceră a vremurilor în care trăim. Ăs­ta ar tre­bui să fie crezul oricărui jur­nalist. Apoi, vi­sez la o presă în care să nu se uite că scri­­em des­pre oameni, nu despre lucruri. Și, nu în ulti­mul rând, scriem pentru oameni. Pre­sa trebuie să func­ționeze după regulile unui produs ca­pi­talist, adică, pen­tru a supraviețui, trebuie să răs­pundă nevoilor funda­men­tale ale publicului. Nu cred în gesturile fi­lantropice sau în revistele subvenționate. În­seamnă că nu și-au găsit ci­titorii. Și ar mai trebui să se ferească de orice imersiune poli­ti­că sau eco­nomică. Ma­rea de­gra­­dare a presei a în­ceput când ea s-a trans­­for­mat într-un canal de in­fluență. Jur­naliști mari, foarte talentați, n-au re­zis­tat tentației de a de­veni actori într-un film în care se juca pe foarte mulți bani.

- "Opinia studen­țeas­că" și-a câștigat no­­­torietatea ca una din puținele publicații ro­mânești ce au privile­giat în ultimele decenii re­portajul. De ce ați pre­­ferat să cultivați a­cest gen?

- Când am început să mă ocup de pu­bli­cis­tică, fiindcă nu aveam acces la presa liberă, oc­ci­den­tală, dar trebuia to­tuși să mă raportez la ceva, am preferat să mă îndrept spre bibliotecă. Am gă­sit acolo colecții din ziarele interbelice, care culti­vau o scriitură foarte apro­piată de ceea ce azi numim marele re­portaj francez. Așa, în timp și la modul auto­di­dact, s-a conturat în revistă un tip de re­por­taj care nu e doar po­ves­tit cu talent, ci și bi­ne por­ționat și struc­tu­rat. În 1989, presa a devenit li­beră, iar noi ne-am dat pur și simplu seama că, aproape fără să vrem, eram ga­ta formați în genul acesta de jur­nalism. Opinia dăduse deja câteva voci foarte bune în re­por­taj. Dar am su­praaccentuat de-a lungul timpu­lui re­por­tajul și pentru că am vrut să nu se uite că esen­țială în meseria asta e nevoia de a povesti. Reportajul ope­rea­ză cu un filtru, care este cel al po­vestitorului. Toc­mai de aceea, nu se poate reportaj fără talent. Harul cu care jurnalistul e în­zestrat e cel care imprimă me­sajul afectiv, trăirea care trans­formă un simplu text de presă într-o bijuterie.

- Un celebru institut de stu­dii media din SUA, Poynter Institute, a făcut pu­blice în 2013 rezultatele unui son­daj care ierarhiza mese­rii­le în funcție de gradul de so­licitare, de salarizare, de tim­pul liber rămas. Ei bine, re­por­terul era pe locul 200 din 200. O poziție foarte ingrată. Mai merită să te dedici azi jur­nalismului, când cere ase­menea sacrificii?

- Așa cum marii jurnaliști nu sunt niște meseriași, ci niș­te pasionați, nici jurna­lis­mul nu e meserie, ci un mod de a fi în lume. Foarte multă vreme, am privit faptele din jurul meu numai prin prisma re­levanței lor jurnalistice. E, dacă vreți, o deformare profesională. Dar ce fac eu nu e jurnalism propriu-zis, ci un soi de mentorat. Intervin în viața unor tineri în­tr-un moment decisiv, ajutându-i să aleagă un drum în viață. Când văd halul în care a ajuns jurnalismul azi, mă întreb ade­sea dacă nu cumva am împins spre me­seria asta de uzură oameni și creiere strălucite, care ar fi putut face cu totul altceva. Dacă nu cumva am schi­lodit niș­te destine. Jurnalismul cere mult și dă îna­poi foarte pu­țin. Îți mănâncă timpul și viața per­sonală, dar nu-ți dă nici glorie, nici vreo stabilitate financiară. Ui­tați-vă câți oameni excepționali din presă au rămas fără sluj­bă sau au salarii mizere. De aia spun, trebuie să fii ars de o mare pasiune, ca să i te dedici toată viața.

- S-a tot vorbit despre moartea presei, încât a­proape a devenit un clișeu. Un lucru e însă cert, jur­na­lismul e într-o mare criză. Vedeți vreo ieșire?

- Nu jurnalismul este în criză, ci afacerea de presă, industria, care în noile circumstanțe, ale agresivității internetului, nu reușește încă să-și găsească modelul eco­nomic viabil. Oamenii vor fi mereu interesați să ci­­tească un interviu sau o știre. Doar că ele nu vor mai fi pe hârtie. Nu mai e mult și industria de presă va ară­ta cu totul altcumva. Orice instituție jurnalistică, dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să viziteze noile teh­nologii și să-și asigure platforme către generațiile noi. România e în plină mutație, dar în lume sunt sem­ne că lucrurile s-au reglat deja, natural. New York Times, de pildă, care are o ediție online extraordinar de atrac­tivă, are și conținut plătit, și conținut gratuit, iar anul acesta, pentru prima oară, încasările din online au egalat încasările din publicitatea tradițio­na­lă. Deci, se poate. Sunt optimist.

- Nu aveți nostalgia ziarului răsfoit la cafea? A hârtiei proaspăt ieșite de sub tipar?

- Sigur că îmi rămâne o nostalgie, fiindcă toată viața mea m-am hrănit cu hârtie. Dar m-am adaptat, pur și simplu. Sunt ziare pe care nu mai simt nevoia să le văd în print. Când, de pildă, Le Monde și Le Fi­ga­ro au ediții pe care le poți răsfoi online, exact ca în ver­si­u­nea tipărită, la ce să-mi mai trebuiască exem­pla­­rul mototolit în căsuța poștală? Nu te poți opune inter­ne­tului, deja majoritatea lumii îl are și pe tele­fonul mo­bil. Infanteria americană poate accesa inter­ne­tul prin mișcarea ochilor, de pe lentila ochelarilor. În cinci ani de zile, internetul va fi la orice purtător, și ziarele tipă­rite vor fi o amintire.

- Ne putem aștepta ca dispariția hârtiei să mo­di­fice și felul în care se va face publicistică?

- Jurnalismul de mâine va ști alfabetul tuturor sim­țurilor. Se va scrie cu litera, cu sunetul, cu ima­gi­nea. Aceste produse multimedia, în care poți, în ace­lași timp, să vezi, să asculți, să citești, sunt fabuloase, fi­indcă ne iau mai puțin timp și ne oferă mai multă in­­formație. Se tinde spre povestea totală, spusă cu toate mijloacele de care dispunem, dar mai ales cu cele vi­zuale, care sunt cele mai de impact. Dar nu tre­bu­ie să ne speriem, nu se vor schimba genurile jurna­lis­tice. An­cheta va rămâne anchetă, reportajul va ră­mâ­ne re­portaj. Firea omenească va rămâne aceeași în orice timp.