- Sunteți absolvent a două facultăți (Matematică și Electronică), cu două doctorate în științe exacte. Între ele, pasiunea pentru jurnalism pare ceva aproape inexplicabil. Cum s-a născut dorința aceasta de a da seamă de lumea din jur?
- Tipul ăsta de cunoaștere științifică e învăluitor și fascinant, dar de fiecare dată când pătrund adânc în sferele lui, îmi dau seama că nu e suficient, că acolo e numai o față a lucrurilor. Ceea ce m-a atras pe mine la presă în vremea studenției a fost, pe de-o parte, promisiunea ei de a-mi oferi și un alt mod de cunoaștere a lumii, pe de alta, nevoia mea enormă de a povesti. Cele mai bune lucruri pe care le-am scris în știință, le-am scris când m-am dedicat, în paralel, și jurnalismului. E fabulos să pendulezi între una și alta. Îți oferă o perspectivă asupra vieții mult mai vastă și nuanțată.
- Vă mai amintiți începuturile?
- Da, aveam 19 ani, eram student în anul I și scriam, la o mașină cu clape, primul număr, de 12 pagini, din Opinia Studențească. E chiar prima imagine pe care mi-o amintesc. Făceam parte din echipa redacțională. Mai târziu, prin 1985, când eram deja tânăr cadru didactic la Universitate, am revenit și am început să coordonez revista. De atunci, am fost nedespărțit de ea. A fost și a rămas mereu o revistă studențească, scrisă numai de studenți. Aici e de găsit secretul prospețimii ei. Generațiile s-au tot rulat, și-au încercat stilurile, iar asta a făcut ca ea să fie mereu nouă.
- "Opinia Studențească" din Iași e considerată o adevărată școală de presă, care a dat nume mari în jurnalismul românesc. Ați gândit-o așa de la bun început sau a fost o întâmplare?
- Nu, n-a fost o întâmplare, a fost totul premeditat. Am avut întotdeauna grijă ca cei care pleacă de la Opinia să știe foarte clar ce este o anchetă, o știre, un reportaj, să știe cum se construiește și cum se structurează o revistă. E delicat, pentru că cei aproximativ patru ani pe care îi pot petrece studenții aici coincid cu anii de formare, anii în care ei sunt cruzi și mlădioși, când lucrurile sunt încă necoapte în ei. Avem, în mod tradițional, două întâlniri pe săptămână. Întâlnirea de sumar, de luni, și întâlnirea de analiză a numărului, de miercuri. Asta, a doua, e cea mai grea. Chiar sângeroasă, de multe ori. E prima ciocnire între cel care scrie și cel de alături, care-l citește. Modul ăsta de conviețuire intelectuală, cu conflicte firești și dezirabile, face ca cei care pleacă de aici să aibă ceva în comun în voce și să aibă același set de valori. E extraordinar să vezi cum, deși aproape nu promit la început, în fiecare generație se distilează doi, trei oameni de primă mână. Sunt nenumărate nume mari care au trecut pe la noi: Silviu Lupescu, directorul editurii Polirom (a tehnoredactat Opinia, cu rigla tipografică, vreo patru ani), Cristi Mungiu, regizorul (aici a scris primul lui text), sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, gemenii Liviu și Sorin Avram, dramaturgul Cornel George Popa, scriitorii Liviu Antonesei și Valeriu Gherghel, jurnaliștii Radu Eugeniu Stan, Răzvan Chiruță, Liviu Iolu și Cătălin Chirilă, colegul vostru, Bogdan Lupescu, și mulți alții, pe care nu îi uit. Marele avantaj al acestui experiment studențesc e că ei au deplină libertate. Nu li se dă peste mână, ci sunt lăsați să-și găsească singuri vocea. Prin confruntări repetate, ajung inevitabil să funcționeze ca un întreg. Uneori, sunt chiar la extrema cealaltă, din dragoste și admirație unul pentru altul, ajung să scrie atât de asemănător, că nu-i mai poți deosebi. Dar trebuie să ai înțelepciunea de a accepta că cei dintr-o generație seamănă între ei. Pentru mine e tulburător, sunt un spectator permanent la o piesă cu multiple reprezentații.
- Și cum se oglindesc schimbările de care a avut parte România, în toate aceste generații? Ce am pierdut, ce am câștigat?
- Nicio generație nu merge în ritm cu cealaltă, merg în ritmul muzicii pe care o ascultă, au alte gesturi, alte obsesii, alte peisaje interioare, care se reflectă în texte. S-ar putea face o istorie a societății doar din ceea ce se scrie în presă, și n-ar fi deloc departe de adevăr. S-ar vedea atunci mult mai clar și ce a pierdut presa în toți acești ani. A pierdut o tabelă de valori, care imediat după revoluție încă exista, era fermă. Odată cu ea, s-au pierdut și reperele.
- La ce vă referiți când vorbiți de valori?
- Presa trebuie să reflecte în așa fel realitatea, încât în procesul acesta să nu deformeze lucrurile, nici în bine, nici în rău. Să fie o oglindă sinceră a vremurilor în care trăim. Ăsta ar trebui să fie crezul oricărui jurnalist. Apoi, visez la o presă în care să nu se uite că scriem despre oameni, nu despre lucruri. Și, nu în ultimul rând, scriem pentru oameni. Presa trebuie să funcționeze după regulile unui produs capitalist, adică, pentru a supraviețui, trebuie să răspundă nevoilor fundamentale ale publicului. Nu cred în gesturile filantropice sau în revistele subvenționate. Înseamnă că nu și-au găsit cititorii. Și ar mai trebui să se ferească de orice imersiune politică sau economică. Marea degradare a presei a început când ea s-a transformat într-un canal de influență. Jurnaliști mari, foarte talentați, n-au rezistat tentației de a deveni actori într-un film în care se juca pe foarte mulți bani.
- "Opinia studențească" și-a câștigat notorietatea ca una din puținele publicații românești ce au privilegiat în ultimele decenii reportajul. De ce ați preferat să cultivați acest gen?
- Când am început să mă ocup de publicistică, fiindcă nu aveam acces la presa liberă, occidentală, dar trebuia totuși să mă raportez la ceva, am preferat să mă îndrept spre bibliotecă. Am găsit acolo colecții din ziarele interbelice, care cultivau o scriitură foarte apropiată de ceea ce azi numim marele reportaj francez. Așa, în timp și la modul autodidact, s-a conturat în revistă un tip de reportaj care nu e doar povestit cu talent, ci și bine porționat și structurat. În 1989, presa a devenit liberă, iar noi ne-am dat pur și simplu seama că, aproape fără să vrem, eram gata formați în genul acesta de jurnalism. Opinia dăduse deja câteva voci foarte bune în reportaj. Dar am supraaccentuat de-a lungul timpului reportajul și pentru că am vrut să nu se uite că esențială în meseria asta e nevoia de a povesti. Reportajul operează cu un filtru, care este cel al povestitorului. Tocmai de aceea, nu se poate reportaj fără talent. Harul cu care jurnalistul e înzestrat e cel care imprimă mesajul afectiv, trăirea care transformă un simplu text de presă într-o bijuterie.
- Un celebru institut de studii media din SUA, Poynter Institute, a făcut publice în 2013 rezultatele unui sondaj care ierarhiza meseriile în funcție de gradul de solicitare, de salarizare, de timpul liber rămas. Ei bine, reporterul era pe locul 200 din 200. O poziție foarte ingrată. Mai merită să te dedici azi jurnalismului, când cere asemenea sacrificii?
- Așa cum marii jurnaliști nu sunt niște meseriași, ci niște pasionați, nici jurnalismul nu e meserie, ci un mod de a fi în lume. Foarte multă vreme, am privit faptele din jurul meu numai prin prisma relevanței lor jurnalistice. E, dacă vreți, o deformare profesională. Dar ce fac eu nu e jurnalism propriu-zis, ci un soi de mentorat. Intervin în viața unor tineri într-un moment decisiv, ajutându-i să aleagă un drum în viață. Când văd halul în care a ajuns jurnalismul azi, mă întreb adesea dacă nu cumva am împins spre meseria asta de uzură oameni și creiere strălucite, care ar fi putut face cu totul altceva. Dacă nu cumva am schilodit niște destine. Jurnalismul cere mult și dă înapoi foarte puțin. Îți mănâncă timpul și viața personală, dar nu-ți dă nici glorie, nici vreo stabilitate financiară. Uitați-vă câți oameni excepționali din presă au rămas fără slujbă sau au salarii mizere. De aia spun, trebuie să fii ars de o mare pasiune, ca să i te dedici toată viața.
- S-a tot vorbit despre moartea presei, încât aproape a devenit un clișeu. Un lucru e însă cert, jurnalismul e într-o mare criză. Vedeți vreo ieșire?
- Nu jurnalismul este în criză, ci afacerea de presă, industria, care în noile circumstanțe, ale agresivității internetului, nu reușește încă să-și găsească modelul economic viabil. Oamenii vor fi mereu interesați să citească un interviu sau o știre. Doar că ele nu vor mai fi pe hârtie. Nu mai e mult și industria de presă va arăta cu totul altcumva. Orice instituție jurnalistică, dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să viziteze noile tehnologii și să-și asigure platforme către generațiile noi. România e în plină mutație, dar în lume sunt semne că lucrurile s-au reglat deja, natural. New York Times, de pildă, care are o ediție online extraordinar de atractivă, are și conținut plătit, și conținut gratuit, iar anul acesta, pentru prima oară, încasările din online au egalat încasările din publicitatea tradițională. Deci, se poate. Sunt optimist.
- Nu aveți nostalgia ziarului răsfoit la cafea? A hârtiei proaspăt ieșite de sub tipar?
- Sigur că îmi rămâne o nostalgie, fiindcă toată viața mea m-am hrănit cu hârtie. Dar m-am adaptat, pur și simplu. Sunt ziare pe care nu mai simt nevoia să le văd în print. Când, de pildă, Le Monde și Le Figaro au ediții pe care le poți răsfoi online, exact ca în versiunea tipărită, la ce să-mi mai trebuiască exemplarul mototolit în căsuța poștală? Nu te poți opune internetului, deja majoritatea lumii îl are și pe telefonul mobil. Infanteria americană poate accesa internetul prin mișcarea ochilor, de pe lentila ochelarilor. În cinci ani de zile, internetul va fi la orice purtător, și ziarele tipărite vor fi o amintire.
- Ne putem aștepta ca dispariția hârtiei să modifice și felul în care se va face publicistică?
- Jurnalismul de mâine va ști alfabetul tuturor simțurilor. Se va scrie cu litera, cu sunetul, cu imaginea. Aceste produse multimedia, în care poți, în același timp, să vezi, să asculți, să citești, sunt fabuloase, fiindcă ne iau mai puțin timp și ne oferă mai multă informație. Se tinde spre povestea totală, spusă cu toate mijloacele de care dispunem, dar mai ales cu cele vizuale, care sunt cele mai de impact. Dar nu trebuie să ne speriem, nu se vor schimba genurile jurnalistice. Ancheta va rămâne anchetă, reportajul va rămâne reportaj. Firea omenească va rămâne aceeași în orice timp.