VIRGIL TĂNASE - "M-a ghidat întotdeauna sentimentul onoarei, moștenit din stârpea răzeșească a tatei"

Dușman de clasă la 7 ani

- Ați venit în România pentru trei săptămâni. Există o imagine anume care să vă fi marcat în mod special în această scurtă întâlnire cu țara?

- Dacă ar fi să aleg doar una, ar fi pădurea de fo­ioase, în toate culorile toamnei, ce se vedea de la fe­reas­tra camerei mele de la Mânăstirea Sâmbăta. La câți­va pași de mine pornea o potecă ce urca spre mun­te. Era atâta liniște! Am apreciat foarte mult asta, pen­tru că trăim într-o lume în care gă­sim tot mai greu un strop de liniște. Am obiceiul de a lucra dimineața, și la Sâm­băta am lucrat foarte bine. Am ajuns, în sfârșit, pentru prima oară aco­lo. Îmi doream mai demult să o fac. Încă de când eram directorul Institutu­lui Cultural Român de la Paris și am ver­nisat o expoziție de icoa­ne la Sâm­băta. Acum, fiind în apropiere, la Sibiu, mi-am spus că este momentul. M-am întâlnit cu multă lume în aceste trei săptămâni petrecute în România, unde nu mai venisem de doi ani și jumătate. Și am călătorit. De o bună bucată de timp, călătoriile mele sunt fie peleri­na­je, fie legate de muncă. La Sibiu am ajuns pentru proiecția filmului "Afa­ce­rea Tănase", care a participat la Festi­valul filmului documentar, unde a și obținut premiul re­vistei "Formula AS", pen­tru cel mai bun do­cu­mentar românesc. La Bucu­rești, am lansat o carte, la Muzeul Literaturii, "Scri­sori despre literatură și teatru". Bucureștiul îmi es­te foarte drag, sunt atașat de el. Am călătorit prin marile orașe europene, dar el are o specificitate, ceva ce nu am mai găsit în alte capitale. Nu știu de unde a venit ideea asta, că ar fi Mi­cul Paris. Nici o legătură! Pa­risul este un oraș atât de regulat, cu străzi trasate geo­metric, cu legi clare de cons­trucție. Bucureștiul are o frumusețe caleidosco­pi­că, cu toate culorile, cu tot felul de construcții ce se înalță peste noapte, haotic, alături de case vechi, superbe. Am mers și în orașul meu natal, la Galați, să îmi prezint cartea. Am trecut, ca de fiecare dată, pe la cimitir și pe faleza Dunării, care este foarte frumoasă. În rest, Galațiul de acum are atât de puține legături cu orașul copilăriei mele... Curtea casei părintești nu mai există, în locul ei trece un drum spre niște blocuri. Curtea cu lilieci, cu nuci, cu cireși, în care mă urcam și stăteam câte o jumătate de zi...

- Ați avut o copilărie fericită?

- Mergeam la cinematograf, băteam toată ziua mingea pe maidan, mă plimbam printre ruinele Gala­țiului, oraș foarte afectat de răz­boi. Am avut o copilărie foarte liberă, în care am fost înconjurat de afecțiune, lucrul cel mai important pentru un copil. Am avut mereu sentimentul că cineva a vrut ca eu să vin pe lumea asta, m-a dorit aici, și nu am ajuns dintr-o întâmplare, iar asta m-a făcut să simt că am o obligație, ceva ce vine din conceptul de onoa­re. Tata venea dintr-o stârpe răzeșească și am luat de la el și de la ai lui ceea ce astăzi este considerată o no­țiune ridicolă și desuetă, anume onoarea. Sunt lu­cruri ce se fac și lucruri ce nu se fac, îți dai seama ce e drept și ce nu. Sunt lucruri evidente, le înțelege și un copil și, la începutul anilor '50, era clar ce se întâmplă. În mo­mentul în care ai un văr de 11 ani, care este luat și dus la Canal pentru că s-a urcat pe un stâlp și a tăiat un fir de la un difu­zor, pen­tru a-și recupera min­gea de fotbal, înțelegi și sin­gur că nu-i normal ce se întâmplă, nu trebuie să-ți explice nimeni. Am fost singur la părinți și am avut o copilărie fericită până ce am început școala și, fără să-mi dau seama ce e aia, am ajuns în cu­rând un dușman de clasă. Cumva, aveam presen­ti­mentul a ceea ce aveam să devin. Pentru că mer­geam singur la cinema­to­graf, mă plimbam pe stra­da prin­cipală seara, fă­ceam glume prostești, ca orice copil. Dar ceea ce pen­tru oricine ar fi însem­nat năzdrăvănii de copil și mai apoi de ado­les­cent pentru ei însemna subminarea auto­rităților comuniste, acte de sabotaj ale bur­ghe­ziei, asta, pentru că părinții mei erau inte­lectuali. Mama era doctor la Căile Ferate, iar tata fusese judecător înainte de război. Nu făcuse politică, de asta nu a fost niciodată arestat, dar știa prea bine ce se întâmplă și a profitat de faptul că și-a pierdut vederea la un ochi în război, pentru a rămâne acasă și a se ocupa de mine. Au așteptat amândoi vremuri mai bune, pe care tata nu le-a mai prins. Una din primele mele amintiri, de pe la trei ani, este cu tata ștergând poza regelui din­tr-o carte, pentru că știa cum vor decurge lucrurile. Provin dintr-o generație în care părinții nu le spuneau copiilor ce se întâmplă, de teamă ca aceștia să nu-i dea de gol cumva. Directorul școlii te chema la el în ca­binet, se purta foarte prietenos, te întreba ce-ți fac pă­rinții, dacă ascultă seara radio. Cu un cuvânt greșit îți puteai trimite părintele la pușcărie. S-a întâmplat în atâtea cazuri! Nu era ușor pentru nimeni în vremurile alea, iar în cazul familiei mele, situația era și mai delicată.

"De când am pus două buchii una după cealaltă, am vrut să devin scriitor"

- Cum se ajunge, de pe faleza Dunării, scriitor?

- Tata mi-a citit foarte mult cât eram mic și așa am învățat și eu să scriu și să citesc. Îmi citea Creangă, până ce știam pe dinafară toate "Amintirile", cap coa­dă. Din momentul în care am învățat să pun două bu­chii una lângă cealaltă, am vrut să îmi scriu amin­tirile din copilărie. Și să devin scriitor. Nu am avut în viață nici o angoasă de căutare a vocației, asta voiam să fac. Am avut încercări toată adolescența. Primul roman nu mi-a fost publicat, am devenit scriitor pe la 25-26 de ani. Dar știam că prozatorii nu sunt ca poeții, copii minune, că trebuie timp. Am publicat primele povestiri în revista "Luceafărul", una în "România Li­terară", și cu asta cariera mea literară în România s-a încheiat. Eu îmi vedeam de treaba mea, scriam texte ce nu aveau conotații politice, dar nu erau pe linia parti­dului, așa că am devenit "interzis".

- Și teatrul? Cum ați ajuns dramaturg, din frus­trare, fiindcă ușa pro­­zei vă fusese închisă?

- Trebuia să fac o me­serie și nu voiam să devin profesor. Îmi plăcea și îmi place în continuare foarte mult teatrul, care presu­pu­ne un alt fel de crea­ti­vitate ca literatura. Sunt scriitori care, după ce au desco­perit formula de suc­ces a unui roman, o ex­­ploatează și trăiesc din asta toată viața. Relația mea cu lite­ratura este foar­­te exigentă. M-aș plic­­tisi și aș simți că-mi pă­că­lesc cititorii dacă aș re­pro­duce, sub dife­rite for­me, ceea ce am scris deja. Si­gur, am două-trei romane de conjunctură, însă roma­nele care mă reprezintă sunt diferite unul de celălalt. Pentru asta este nevoie ca schimbările din mine să fie suficient de importante de la un roman la celălalt, ceea ce nu se poate întâmpla la un timp scurt. Așa că, între diferite etape ale scrierii unui roman, mă întorc la teatru, unde pot fi creativ cu originalitatea altora. Fac un gen de teatru în care mă afund în textul unui autor, încerc să-i descifrez pro­fun­zimile, să mă pun în pielea lui, să ajung până acolo un­de nici el nu ar bănui că a mers. Am avut un spec­tacol, cu "În căutarea timpului pierdut", ce s-a jucat 18 luni, seară de seară, la Paris, unde, dacă nu vin spec­tatorii, o piesă nu se joacă nici de două ori. Cei din "Clubul Proust" mi-au spus atunci că dacă Marcel Proust ar fi avut talent de regizor de teatru, așa ar fi făcut acest spectacol, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

"La Paris am mâncat o pâine mult mai amară ca aici"

- În 1978 ați părăsit România, plecând la Paris. A fost o decizie ușoară?

- Nu a existat o astfel de decizie. Marin Preda a încercat să îmi publice aici două cărți, nu a reușit, așa că mi-am spus că ar trebui să încerc să le public în altă parte, dacă autoritățile din țara mea nu-mi permit. Eu eram la București și romanul meu a apărut la Paris. Am dat atunci, prin telefon, un interviu celei mai importante reviste literare franceze, care a titrat pe prima pagină "Un scriitor cu călușul la gură". Ime­diat, am primit un pașaport pe care nu-l cerusem, asta în condițiile în care alții așteptau cu anii un pașaport, care putea să nu vină niciodată. Nu aveam nici o inten­ție să plec din țară, mai ales că tocmai mi se născuse primul copil și nu voiam să stau departe de el. Am plecat la Paris să îmi lansez cartea, cu intenția clară de a mă întoarce. Între timp, soția mea a primit și ea un pașaport pe care nu îl ceruse, ceea ce era felul autori­tă­ților române de a ne spune că nu mai suntem doriți aici, mai bine plecăm. M-am întors, am făcut Cră­ciu­nul cu familia la București, mi-am dus la final spec­tacolul de teatru la care lucram, apoi am plecat cu toții la Paris. Dar nu am cerut azil politic, nu am renunțat la cetățenia română și m-am întors de câte ori s-a putut. Am cerut cetățenia franceză doar din motive adminis­trative, să nu mai stau de fiecare dată la cozile de la vize.

- A fost un exil amar, v-ați acomodat bine în Ca­pitala luminilor?

- Eu am considerat că exilul meu a fost când am plecat din Galați la București, să devin student. Dru­mul de la București la Paris nu l-am perceput ca pe un exil, mă simțeam ca acei scriitori români de dinainte de război care mergeau acolo, stăteau doi-trei ani, apoi se întorceau în România, după un timp re­veneau la Paris și tot așa. Este drept că după povestea cu tenta­tiva de asasinat din 1982 nu a mai fost cale de întoar­cere pen­tru mine. În primul an petrecut la Paris, am făcut un doctorat, chiar dacă nu voiam să intru în învă­țământ. Eu voiam în conti­nuare să fiu scriitor și să fac teatru, două meserii din care este foarte greu să trăiești într-o societate capitalistă. Am înțeles re­pede că stilul meu de literatură nu se poate traduce cum trebuie în franceză și că tre­buie să învăț să scriu în acea limbă, schim­bând totodată natura lite­raturii mele. Exis­tă și avantaje în a mânui două limbi lite­rare, dar nu le do­resc asta prietenilor mei, este o muncă foarte dificilă. După ce am devenit mai cunoscut, editorul mi-a pro­pus să las literatura mea pentru intelec­tuali, să scriu o carte accesibilă, care să câș­tige un premiu literar, și așa să avem amândoi avantaje, bani și nu­me. Am plecat din acea edi­tură. Dacă eram dispus la com­pro­­misuri, fă­ceam asta în Româ­nia și-mi pu­blicam cărțile, ce sens ar fi avut să merg la Paris și să fac asta pentru câteva mii de franci? Era ilogic, nu pentru asta mi-am pus viața la saramură. Lu­mea spune "A, trăiești la Paris, ce frumos, cafenele, viață boe­mă!". Eu nu m-am acomo­dat nici acum cu Parisul, este un oraș bez­metic, deloc compatibil cu spiritul meu. În plus, la Paris am mâncat o pâine mult mai amară decât aș fi mâncat în orice cir­cumstanță în România. Și nu am fost singurul, nici lui Țepeneag, nici lui Goma nu le-a fost ușor. Ne-ar fi fost mult mai ușor aici, în România, fără să facem com­promisuri. Nu trebuia decât să tăcem și să fa­cem traduceri.

- Ați privit cu entuziasm că­derea regimului co­munist, cum vedeți evoluția României de atunci încoace?

- Nu poți înțelege grozăvia unui regim fără să-i vezi părțile pozitive. Iar regimul comunist a avut multe părți pozitive. El trebuia înlăturat pentru că bloca istoria. Sovieticii au zis că ei construiesc o societate pen­tru oameni liberi, dar au făcut-o cu sclavi, și asta nu poate dura la nesfârșit. Însă dacă te uiți la actele poli­ticienilor români de după 1989, vezi că sunt la fel de reprobabile precum cele ale predecesorilor. Pe ter­men lung, sunt la fel de nocive pentru omul de rând. Po­liti­cienii se prefac că nu a existat revoluția din de­cem­brie și că nu a existat nici regimul comunist. Oare acesta-i vii­torul european al României, întoarcerea necon­di­ționată la un regim care trăgea cu tunul în țărani?

"Mi-am ținut departe copiii de războaiele mele"

- V-ați pus problema să vă întoarceți definitiv în România după 1990?

- În decembrie '89 am primit un telefon de aici: "Ce faci, vii?" Am reacționat instinctual, așa cum fac când îmi aleg actorii pentru un spectacol, m-am urcat în avion și am venit. Copiii se uitau la televizor, au văzut că în București încă se trage, s-au întors spre soția mea și i-au zis: "Ți-a făcut-o!". Am revenit aici de fiecare dată când a fost cazul, când a fost treabă, ceva de făcut. Însă nu s-a pus problema să ne resta­bilim aici, din cauza copiilor. Băiatul cel mare s-a născut când eram deja căsătoriți de zece ani. Ar fi fost absurd să ne mu­tăm la Paris și dintr-o dată să vorbim între noi fran­țuzește. Așa că el a crescut în limba ro­mână, până când a plecat la școală și a învățat fran­ceză. Mai târziu, când eu eram directorul Institutului Cultural Român de la Paris, s-a întâmplat o dată ca poș­­ta franceză să rătă­cească 2000 de plicuri cu invita­ții, așa că la întâlnirea cu un grup de studenți români a ve­nit foarte puțină lume. I-am spus: "Vii repede, cu toți prietenii tăi!". Așa și-a cunoscut soția, o româncă ce vorbește mult mai bine franceza decât vorbește el românește. Băiatul cel mic nu a învățat de la noi, ci de la fratele său, așa că nu vorbește românește. Am sen­zația că nu eu sunt cel ce are sentimentul că este prins între două lumi, că nu aparține nici uneia, ci co­piii mei. Și nu ar fi fost drept să adâncesc sentimentul acesta revenind definitiv în România. În plus, eu i-am ținut întotdeauna departe de războaiele mele. Bănuiesc că tata nu a fost un soldat grozav, dar îmi povestea isto­rioare de pe front, le povestea cu haz, cu blândețe, era o bucurie să le ascult. Eu nu le-am povestit nici măcar așa. Au aflat de încer­carea de asasinat în decem­brie 1989, când televiziunile franceze au redeschis su­biectul.

- Cum a ajuns un intelectual, ținta unei tentative de asasinat?

- Am protestat public, am făcut greva foamei în timpul vizitei lui Ceaușescu la Paris. Mai târziu, când redactorul-șef al revistei la care lucram m-a între­bat dacă nu am un articol deja scris, i-am pus pe masă pam­fletul "Ceaușescu I, rege comunist". L-a pu­bli­cat pe mai multe pagini. Nu mi-a trecut prin minte că Ceau­șescu va reacționa atât de vehement, încât să ordone asasinarea mea și a lui Paul Goma. Spionul român ce a primit misiunea a mers la ser­viciile secrete franceze, le-a spus toată poves­tea și de aici a început un joc complicat și periculos, pe care eu l-am numit, în cartea cu același titlu, "Leapșa pe murite". Fran­cezii au pus la punct un plan pentru a convinge au­toritățile comuniste că tentativele de asasinat au avut loc, că eu am fost ră­pit și am dispărut, apoi lu­crurile au fost clarifi­cate. Am știut de la început că sunt prins într-o lup­tă care mă depășește, care se dă deasupra capului meu. Așa că tot ce aveam de în­cercat era să rămân consecvent principiilor mele mo­rale, să rămân în picioare, în acea poveste cu spi­oni și președinți de stat, în care nimerisem.

- Ce v-a ajutat să vă păstrați echilibrul, să treceți cu bine peste acea experiență dramatică?

- Sentimentul binelui este adânc înrădăcinat în fiecare dintre noi. In­te­­ligența este acea târfă care ne face să găsim tot fe­­lul de explicații, de scuze, pen­tru a evi­ta acest sen­ti­­ment, de pretexte pentru a face rău. Eu nu mi-am fixat niște princi­pii ideologice, dar am în­cer­cat mereu să urmez acest senti­ment ce vine de dincolo de gândire. Asta m-a aju­tat să rezist ace­lui val al istoriei ca­re a tre­cut peste mine și asta m-a ghidat în­treaga viață. Am luat lucrurile simplu, așa cum sunt, fără să vreau să le pân­gă­resc cu in­teresele mele sau ale altora. Am în­cer­cat să fiu cinstit și lim­pede și să res­pect acea noțiune a onoa­rei, pe care am moș­te­nit-o de la tata și de la stârpea lui răze­șeas­că.

CARTE DE VIZITĂ

Virgil Tănase s-a născut pe 16 iulie 1945 la Galați. A studiat filolo­gia la Uni­ver­sitatea din București, și, mai apoi, re­gia de teatru, la Institutul Caragiale. În 1976, i-a apărut primul roman, "Portrait d'homme à la faux dans un paysage marin" la Paris, iar un an mai târ­ziu a emigrat cu familia în Franța. A pro­testat în dese rânduri împotriva regimului co­mu­nist, în special în timpul vizitei lui Nicolae Ceau­șescu la Paris. După ce a pu­blicat într-o revistă pariziană un am­plu pamflet, inti­tulat "Ceaușescu I, rege comu­nist", s-a pus la cale un plan de asasinare a sa și a lui Paul Go­ma. Povestea tentativei de asa­sinat face subiectul cărții sale "Leapșa pe murite" și al fil­mu­lui "Afacerea Tănase" în regia lui Ionuț Teianu. La Paris, continuă să publice romane, piese de teatru, cărți biografice și să regizeze piese de teatru. În 1987 a fost distins cu Ordinul Artelor și Li­terelor din Franța.