M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.
18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în restul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacramental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, catifelate, chipul - pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încordată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însingurare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care privea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neobişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cascadă de imagini şi metafore, de care părea fascinată. Descătuşarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam şi gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiţi de fericire când tăceam şi eu, căci atunci ne auzeam limpede unul altuia finele mişcări de decoruri interioare şi pulsul unor afecte care îşi pierd strălucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamaţii, se simte. Şi o simţeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturităţii şi a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politeţe şi inteligenţă. În discuţiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pricinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice discuţie cu o sclipire oţelită din ochi sau cu un rictus abia schiţat. Prin comparaţie cu Clara, trebuie că eu apăream drept un monument al frivolităţii, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative şi dezlănţuirea emoţională. Dar şi asta îmi plăcea. Îmi părea un contrast perfect pentru a pune în evidenţă întregul pe care îl alcătuiam împreună.
Andreea
Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plăcea şi asta, căci îmi crea confort. Totuşi, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridicat şi am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Clara, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că măsuram camera cu paşi mari, în timp ce vorbeam la telefon, gesticulam, râdeam, exclamam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunţat cineva că am câştigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stăpâneam euforia nici atunci, cum nu o făceam niciodată când vorbeam cu Andreea, cea mai bună prietenă a mea încă din studenţie. În zece ani de când ne cunoşteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spunem un gând, o stare, o întâmplare. Şi o făceam cu risipă de energie, imaginaţie şi umor. Mai aveam şi alţi prieteni apropiaţi cu care împărtăşeam neliniştile, micile victorii şi atâtea altele. Însă, simţeam că în Andreea am interlocutorul ideal, care mă îmbogăţea cu fiecare întâlnire sau convorbire. Fără ea, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pierdut Nordul.
Nu era iubire între noi! Sau era dragoste, dar nu doar dragoste, şi în orice caz nu una erotică. Era o afecţiune, când plină de duioşie, când ironică; uneori mai îndrăzneaţă, alteori precaută. Era un sentiment nebulos, pe care îl întreţineam cu delicateţea şi pasiunea unor miniaturişti. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzualitatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne deschidea total unul faţă de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndrăgostiri şi pentru că ne confesam aşa cum niciodată iubiţii nu o fac, am rămas doar prieteni. Ferită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci şi ne-a invadat vieţile cu tenacitatea unei iedere căţărătoare. Pentru unii dintre prietenii noştri comuni, poate şi pentru iubiţii noştri, relaţia noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproşat niciodată nimic. Până la acel telefon.
Altă tăcere
- S-a răcit, a spus fără nicio inflexiune în glas. Şi am ştiut că nu la mâncare se referă.
- Ce anume?, am întrebat-o, făcând pe nedumeritul.
- Relaţia noastră.
- Noi nu avem o relaţie, avem o dragoste. Cum să se răcească? - am încercat un mic blocaj.
- Ce dragoste e aia împărţită cu alţii?
- La cine te referi?
- La Andreea, în mod special.
- Dar ştii că Andreea e doar prietena mea. Şi voi două sunteţi prietene.
- Suntem, dar nu vreau să împărţim acelaşi bărbat.
- Faci o scenă de gelozie? Ştii că-mi repugnă.
- Nu. Doar constat.
- Doar nu vorbeşti serios?!
- Ba vorbesc foarte serios.
Dacă nu puteam să-l opresc, trebuia să amortizez cumva conflictul pe care îl presimţeam, dincolo de tonul ei egal şi de replicile cântărite.
- Draga mea, cu tine sunt acum şi în fiecare zi, în această casă, care e căminul nostru. Cu tine iau cina în fiecare seară. Cu tine împart bucuriile şi tristeţile. Cu tine plănuiesc să am copii. Nu cu Andreea.
- Ce ţi-a venit? Doar nu e prima oară când stau mai mult la telefon cu Andreea...
- Asta e şi problema. Eşti dependent de ea.
- Cum?! - am spus, râzând puţin cam forţat.
- Sau dacă nu eşti încă, vei deveni dependent.
- Glumeşti, nu?
- Deloc! Când ajungi să comunici mai mult cu o altă femeie decât cu soţia ta înseamnă că fie ea nu-ţi mai ajunge, fie că deja te-ai îndepărtat de ea.
- Bine, dar tu nu vorbeşti! Îţi place să taci - am izbucnit. Ne înţelegem din priviri, de-acord, dar am nevoie să discut cu cineva despre lucrurile care mă interesează, despre profesia mea, despre viaţă în general. Vreau să aflu păreri şi să-mi verific opiniile. Vreau să îmi descarc sufletul uneori şi să mi-l bucur. Cu tine port monologuri. Iar eu am nevoie de dialog! Ce e condamnabil în asta?!
- Nu striga la mine. Te înţeleg foarte bine şi dacă îţi păstrezi calmul. Faptul că te enervezi îmi confirmă că la mijloc e mai mult decât o prietenie. Când nu eşti vinovat, nu ai de ce să te enervezi.
- Sunt coleric, nu vinovat. Ştii bine asta. Şi m-am săturat până în gât să mă cenzurez ca să nu te supăr, să nu-ţi tulbur preţioasa linişte şi să te scot cumva din tăcerea ta de aur.
- Parcă bărbaţii îşi doresc femei tăcute... - a spus, cu o umbră de maliţiozitate în glas.
- Tăcute, dar nu mute!
A fost o răutate pe care am aruncat-o cu furie, fără să mai calculez consecinţele. Clara a început să strângă masa în tăcere. O tăcere care îmi bubuia în timpane. Mi-a evitat privirea şi am văzut cum ochii ei capătă o lumină aparte, dată de pelicula de lacrimi care îi invada. Nu mai aveam putere pentru nicio glumă care să dreagă busuiocul, pentru nicio mângâiere prin care să-i spun: "Sunt aici, numai al tău, pentru totdeauna". Deşi asta simţeam şi aş fi vrut să o ştie. M-am mai învârtit o vreme prin casă, agitat, neştiind ce să fac, împiedicându-mă de lucruri şi înjurând pe înfundate. Mi-ar fi plăcut să fumez o ţigară, chiar dacă nu fumasem în viaţa mea. Nu înţelegeam nici eu prea bine de ce-mi ieşisem din fire. Acum, Clara mă ignora. Mâinile ei, cu degete fine, lungi şi prea albe, se mişcau cu o dexteritate incredibilă. Între noi, doar zgomotul apei curgând peste vase şi zornăitul farfuriilor când erau puse în uscător.
Pe bâjbâite
Deodată a început să crească în mine un sentiment de vinovăţie. O căutam pe Andreea pentru că îmi făcea bine, îmi părea că face parte din mine. Aveam secretele noastre, pe care nu le-aş fi divulgat Clarei cu nici un chip. Andreei, în schimb, mă confesam şi în privinţa a ce nu mergea sau nu-mi plăcea în căsnicie. Iată, chiar acum, aflat în impas, aveam impulsul de a-i cere sfatul. Era o complicitate între mine şi ea care putea fi citită şi ca o expresie a unei prietenii solide, dar... nu, nici vorbă să fie dragoste! Era o prietenie mai puţin obişnuită, între un bărbat şi o femeie, atât. De altfel, nici Clara nu putea crede cu adevărat că e mai mult de atât. Mi-a spus într-o zi că nu doar discuţiile cu Andreea o deranjau, ci toate cele pe care le aveam cu orice altă femeie atunci când eram cu ea. Ochii, mintea şi sufletul meu trebuia să se concentreze numai pe ea. "Aşa e dragostea adevărată, exclusivistă!" - mi-a zis.
Armistiţiu
De la acea discuţie, tăcerile Clarei nu au mai fost luminoase, dar nici n-au devenit sumbre. Semănau cu zilele de noiembrie, târziu, când ceţurile, consistente şi umede, umplu străzile şi le întunecă, iar ploile te sleiesc de puteri, prin curgerea lor monotonă şi nesfârşită. Am încercat să reiau subiectul de vreo două ori, dar Clara m-a ascultat absentă şi a conchis de fiecare dată, ca şi cum nu ar fi auzit niciunul dintre argumentele mele: "Dragoste cu forţa nu se poate. Dar dacă mă iubeşti, vei prefera să stai cu mine în puţinul timp liber pe care îl avem, şi să împărtăşeşti cu mine totul. Eu îţi voi fi şi prietenul cel mai bun, nu ai nevoie de altcineva pentru asta". N-am izbutit! Înţeles cu Andreea, nu-i mai spuneam Clarei când mă întâlneam cu ea şi nu mai vorbeam la telefon când eram acasă. Ajunsesem exact ce uram mai mult, un bărbat care se ascunde de nevastă, pentru a evita o nouă ceartă. Îi ştiţi pe bărbaţii ăia care dosesc din banii de salariu, ca să poată bea o bere cu prietenii fără ştirea soţiei, sau pe ăia care mint că lucrează peste program, pentru a-şi oferi vreo altă plăcere. I-am considerat întotdeauna oameni slabi şi demni de plâns. Acum eram asemeni lor. Şi asta mă usca pe picioare. Casa, care nu demult îmi era oază de linişte, liman sufletesc, refugiu din faţa problemelor cotidiene, îmi devenise un fel de închisoare de lux. Senzaţia de confort, de trăinicie, de curat şi de frumos dispăruse. Tăceam şi eu îndelung, preferând să manevrez telecomanda televizorului până când ameţeam de la schimbarea repetată a posturilor, sau să-mi mai găsesc ceva de lucru în birou, unde cel mai adesea deschideam computerul pentru a intra pe Facebook, hrănindu-mi în mod fals şi futil foamea de comunicare. Clara îşi făcea de treabă prin casă şi mă lăsa în pace. Când treceam unul pe lângă altul însă, aerul dintre noi se electriza şi parcă ne zgâria. Tăcerea era acum un armistiţiu, în intervalul căruia fiecare căuta o soluţie pentru a învinge în acest război. Dragostea însăşi nu mai era decât un pretext, un steag pe care îl fluturam spre a ne justifica atacul. Miza războiului nu mai era victoria asupra celuilalt, ci lupta. Pentru că începeam să înţelegem că s-a rupt ceva fundamental în noi, puntea care ne lega inimile, încrederea oferită a priori. Nici nu mai ştiu unde şi de ce încercarea de a vindeca iubirea noastră rănită s-a transformat în dorinţa de a-l zdrobi pe celălalt. Dar îmi amintesc în schimb că s-a petrecut în tăcere.
30 de ani
Peste câteva săptămâni, Clara a plecat într-o delegaţie de serviciu. S-a întors în ziua în care împlinea 30 de ani. Aşa s-a potrivit. Am aşteptat-o cu o speranţă nouă. Cele câteva zile în care a lipsit de acasă m-au îmblânzit şi m-au făcut melancolic. Casa suna a gol în absenţa ei. Şi ecoul unei case goale făcea ca în minte să-mi vină numai amintirile frumoase cu ea. Clara mea. Iubita mea. Mi-am dat seama că o vreau înapoi şi mi-am spus că o pot recuceri. Am făcut curăţenie lună în apartament, l-am împodobit de sărbătoare, am cumpărat un tort din fructe şi şarlotă, preferatul ei, căpşune, cărora abia le începuse sezonul, şi şampanie franţuzească; am aranjat farfurii, tacâmuri şi pahare potrivite pe masa din sufragerie, pe care am aprins lumânări în sfeşnice înalte de bronz. La ora când ştiam că va sosi, am pus muzică în surdină. Apoi, îmbujorat şi fâstâcit ca la prima întâlnire, mi-am încordat auzul să prind zgomotul tocurilor ei pe holul blocului, ca să-i deschid uşa, înainte de a suna. A durat mai mult decât am crezut, dar a ajuns. A intrat rostind un "Bună!" anemic. Eu, numai zâmbet, am luat-o în braţe, am sărutat-o şi i-am răspuns: "Bine ai revenit! La mulţi ani fericiţi!". S-a desprins uşor de mine şi a început să se dezbrace, parcă nevăzând nimic din pregătirile mele. A trecut pe lângă masa aranjată de sărbătoare şi a dispărut în baie. A făcut poate cel mai lung duş din viaţa ei. Eu eram deja cam dezarmat şi dezorientat când a ieşit. Probabil, privirea mea a făcut-o să întrebe: "Ce e?". Am tăcut, dar mi-am rotit ochii asupra lucrurilor din casă. Fără altă vorbă, Clara a mers în bucătărie, a deschis frigiderul şi a văzut tortul şi şampania. Eram deja în spatele ei, aşteptând un zâmbet sau un cuvânt bun.
- Hm! Asta îmi trebuia mie? a zis.
- Dar e ziua ta... am îngăimat, cu inima încolţită de gândul că am greşit ceva.
- Da, şi ai pus în scenă un clişeu. Mai bine îmi luai nişte mere. Nu vezi că astea au putrezit deja? A doua parte a frazei a rostit-o aproape în şoaptă, ca şi cum îi era lehamite să dea glas gândului până la capăt. S-a apropiat de fructieră, a luat, unul câte unul, merele în mână, le-a privit pe toate feţele, apoi le-a aruncat în coşul de gunoi. Vasul, acum golit, avea pe alocuri un puf de mucegai verde, care îi dădea un aer şi mai nobil argintului patinat al fructierei.
A doua zi, când am revenit de la serviciu, nu am găsit-o acasă. Cu o presimţire care mi-a îngheţat inima, m-am repezit în dormitor. Uşile dulapului ei erau larg deschise şi rafturile golite. M-am întors în sufragerie năuc, căutând o explicaţie. Şi atunci am înţeles. Pe masa din sufragerie, între farfuriile, tacâmurile şi paharele strălucitoare şi neatinse de cu seară, în fructiera suflată în argint, se afla un măr putred.
(Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
