MERE PUTREDE

Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30.

M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mișcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, și regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă așezam la masă și ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.
18.30. Mâncam liniștiți, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile și problemele mele. Clara tăcea destul de mult și în res­tul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacra­mental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puținele cuvinte rostite, moi, ca­tifelate, chipul - pe care emoțiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura - dreaptă, aproape încor­dată. Și-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară și din ea însăși. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate și un ușor sentiment de însin­gu­rare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care pri­vea lumea cu o blândețe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind și ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund și revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, și mă susținea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neo­bișnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele prețioase din adâncuri, să-i ofer o cas­cadă de ima­gini și metafore, de care părea fas­cinată. Descătu­șarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuții cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam și gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiți de fericire când tăceam și eu, căci atunci ne au­zeam limpede unul altuia finele mișcări de decoruri in­­terioare și pulsul unor afecte care își pierd stră­lucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamații, se simte. Și o simțeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturității și a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politețe și inteligență. În discuțiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pri­cinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice dis­cuție cu o sclipire oțelită din ochi sau cu un rictus abia schițat. Prin comparație cu Clara, trebuie că eu apă­ream drept un monument al frivo­lității, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative și dezlănțuirea emoțională. Dar și asta îmi plă­cea. Îmi părea un contrast perfect pen­tru a pune în evidență întregul pe care îl alcătuiam împreună.

Andreea

18.45. Iată că nu stătuse ceasul.
Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plă­cea și asta, căci îmi crea confort. Totuși, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridi­cat și am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Cla­ra, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că mă­su­ram camera cu pași mari, în timp ce vor­beam la telefon, gesticulam, râdeam, ex­cla­mam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunțat cineva că am câștigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stă­pâ­neam euforia nici atunci, cum nu o fă­ceam niciodată când vorbeam cu An­dreea, cea mai bună prietenă a mea încă din stu­den­ție. În zece ani de când ne cu­noșteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spu­­­nem un gând, o stare, o în­tâm­plare. Și o făceam cu risipă de energie, imaginație și umor. Mai aveam și alți prieteni apro­piați cu care îm­părtă­șeam ne­li­niștile, micile vic­to­rii și atâtea al­tele. Însă, sim­țeam că în An­dreea am in­ter­lo­cutorul ideal, care mă îmbogățea cu fiecare în­tâlnire sau convor­bire. Fără ea, ar fi fost ca și cum mi-aș fi pier­dut Nordul.
Nu era iubire între noi! Sau era dra­goste, dar nu doar dra­gos­te, și în orice caz nu una erotică. Era o afecțiune, când plină de du­ioșie, când ironică; uneori mai în­drăz­neață, alteori precaută. Era un senti­ment nebulos, pe ca­re îl întrețineam cu delicatețea și pasiunea unor miniaturiști. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzua­li­tatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne des­chidea total unul față de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndră­gostiri și pentru că ne confesam așa cum ni­ciodată iubiții nu o fac, am rămas doar prieteni. Fe­rită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci și ne-a invadat viețile cu te­nacitatea unei iedere cățărătoare. Pentru unii dintre pri­etenii noștri comuni, poate și pen­tru iubiții noștri, relația noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproșat niciodată nimic. Până la acel telefon.

Altă tăcere

Am închis telefonul, cu un surâs. Privirea mi-a fost furată iarăși de ceas. 19.30. Mă lun­gi­sem la vorbă cu Andreea, ca de fiecare dată. Clara renunțase să mai mănânce și mă aștepta, stând cabrată în scaun ca-ntr-o șa, cu o privire albă, și numai tremurul ușor al unui colț al gurii îi trăda nervozitatea. M-am așezat și am continuat să mănânc, deși nu-mi mai era foame, iar mâncarea se răcise.
- S-a răcit, a spus fără nicio inflexiune în glas. Și am știut că nu la mâncare se referă.
- Ce anume?, am întrebat-o, făcând pe nedu­me­ritul.
- Relația noastră.
- Noi nu avem o relație, avem o dragoste. Cum să se răcească? - am încercat un mic blocaj.
- Ce dragoste e aia împărțită cu alții?
- La cine te referi?
- La Andreea, în mod special.
- Dar știi că Andreea e doar prietena mea. Și voi două sunteți prietene.
- Suntem, dar nu vreau să împărțim același bărbat.
- Faci o scenă de gelozie? Știi că-mi repugnă.
- Nu. Doar constat.
- Doar nu vorbești serios?!
- Ba vorbesc foarte serios.
Dacă nu puteam să-l opresc, trebuia să amortizez cumva con­flictul pe care îl presimțeam, din­colo de tonul ei egal și de repli­cile cântărite.
- Draga mea, cu tine sunt acum și în fiecare zi, în această casă, care e căminul nostru. Cu tine iau cina în fiecare seară. Cu tine împart bucuriile și tristețile. Cu tine plănuiesc să am copii. Nu cu Andreea.
- Dar cu Andreea vorbești ore în șir, având în glas un ton pe care nu-l ai niciodată când vorbești cu mine. Simt că devii altul când te sună ea. Cu ea te lași cu­prins de o veselie... altfel decât atunci când ești cu mi­ne. Una peste alta, te com­porți ca un îndrăgostit. E ade­vărat că ești prezent lângă mine, dar ești absent, de fapt. Trupul ți-e aici, mintea în altă parte, ca și sufletul.
- Ce ți-a venit? Doar nu e prima oară când stau mai mult la telefon cu Andreea...
- Asta e și problema. Ești depen­dent de ea.
- Cum?! - am spus, râzând puțin cam forțat.
- Sau dacă nu ești încă, vei deveni dependent.
- Glumești, nu?
- Deloc! Când ajungi să comunici mai mult cu o altă femeie decât cu soția ta înseamnă că fie ea nu-ți mai ajunge, fie că deja te-ai îndepărtat de ea.
- Bine, dar tu nu vorbești! Îți pla­ce să taci - am izbucnit. Ne înțele­gem din priviri, de-acord, dar am ne­voie să discut cu cineva despre lucru­rile care mă interesează, despre pro­fe­sia mea, despre viață în general. Vreau să aflu păreri și să-mi verific opiniile. Vreau să îmi descarc sufletul uneori și să mi-l bucur. Cu tine port mo­nologuri. Iar eu am nevoie de dia­log! Ce e condamnabil în asta?!
- Nu striga la mine. Te înțeleg foar­te bine și dacă îți păstrezi calmul. Faptul că te enervezi îmi confirmă că la mijloc e mai mult decât o prietenie. Când nu ești vinovat, nu ai de ce să te enervezi.
- Sunt coleric, nu vinovat. Știi bine asta. Și m-am săturat până în gât să mă cenzurez ca să nu te supăr, să nu-ți tulbur prețioasa liniște și să te scot cumva din tăcerea ta de aur.
- Parcă bărbații își doresc femei tăcute... - a spus, cu o umbră de malițiozitate în glas.
- Tăcute, dar nu mute!
A fost o răutate pe care am aruncat-o cu furie, fără să mai calculez consecințele. Clara a început să strân­gă masa în tăcere. O tăcere care îmi bubuia în tim­pane. Mi-a evitat privirea și am văzut cum ochii ei ca­pătă o lumină aparte, dată de pelicula de lacrimi care îi invada. Nu mai aveam putere pentru nicio glumă care să dreagă busuiocul, pentru nicio mângâiere prin care să-i spun: "Sunt aici, numai al tău, pentru tot­dea­una". Deși asta simțeam și aș fi vrut să o știe. M-am mai învârtit o vreme prin casă, agitat, neștiind ce să fac, împiedicându-mă de lucruri și înjurând pe înfun­date. Mi-ar fi plăcut să fumez o țigară, chiar dacă nu fu­ma­sem în viața mea. Nu înțelegeam nici eu prea bine de ce-mi ieșisem din fire. Acum, Clara mă ig­nora. Mâi­nile ei, cu degete fine, lungi și prea albe, se miș­cau cu o dexteritate incredibilă. Între noi, doar zgo­motul apei curgând peste vase și zornăitul farfu­riilor când erau puse în uscător.

Pe bâjbâite

O iubeam pe Clara, fără îndoială, și poate că eram atât de nervos pentru că ea nu mai simțea. Sau poate că eram speriat că are dreptate. Dacă aveam nevoie de prezența perma­nentă a altei femei în viața mea, în­semna că nu o mai iubesc? Oare dragostea mea pen­tru ea nu era în ini­mă, ci în cap? Sau le iubeam pe amân­două? Dar pe An­dreea o cunoscusem cu mult înaintea Cla­rei și nu ne îndră­gostiserăm. De ce să mă în­dră­gostesc toc­mai acum de ea? Poate pentru că o cu­nosc chiar mai bine decât pe Clara? Andreea e singura femeie în care am cu adevărat încre­de­re, îmi ziceam. Eu și Clara ne acordasem o oarecare în­credere fără să ne cunoaștem, iar tăcerile ei amânau o apro­piere reală. Eu însumi, deși dezinvolt și expansiv, păstram multe pentru mine, iar Clarei îi livram numai ce era spumos și exterior. Fără să o cunosc în pro­fun­zime, mă te­meam de reacțiile ei față de anumite gân­duri și planuri ale mele. Până să o fac părtașă la unele dintre ele, o sondam mult pe ocolite.
Deodată a început să crească în mine un sentiment de vinovăție. O căutam pe Andreea pentru că îmi fă­cea bine, îmi părea că face parte din mine. Aveam se­cretele noastre, pe care nu le-aș fi divulgat Clarei cu nici un chip. Andreei, în schimb, mă confesam și în privința a ce nu mergea sau nu-mi plăcea în căsnicie. Iată, chiar acum, aflat în impas, aveam impulsul de a-i cere sfatul. Era o complicitate între mine și ea care putea fi citită și ca o expresie a unei prietenii solide, dar... nu, nici vorbă să fie dragoste! Era o prietenie mai puțin obișnuită, între un bărbat și o femeie, atât. De altfel, nici Clara nu putea crede cu adevărat că e mai mult de atât. Mi-a spus într-o zi că nu doar discu­țiile cu An­dreea o deranjau, ci toate cele pe care le aveam cu orice altă femeie atunci când eram cu ea. Ochii, mintea și sufletul meu trebuia să se concen­treze numai pe ea. "Așa e dragostea adevărată, exclu­sivistă!" - mi-a zis.

Armistițiu

De la acea discuție, tăcerile Clarei nu au mai fost luminoase, dar nici n-au devenit sumbre. Semănau cu zilele de noiembrie, târziu, când cețurile, consistente și umede, umplu străzile și le întunecă, iar ploile te sle­iesc de puteri, prin curgerea lor monotonă și ne­sfârșită. Am încercat să reiau subiectul de vreo do­uă ori, dar Clara m-a ascultat absentă și a conchis de fie­care dată, ca și cum nu ar fi auzit niciunul dintre argu­mentele mele: "Dragoste cu forța nu se poate. Dar dacă mă iubești, vei prefera să stai cu mine în puținul timp liber pe care îl avem, și să împărtășești cu mine totul. Eu îți voi fi și prietenul cel mai bun, nu ai ne­voie de altcineva pentru asta". N-am izbutit! În­țeles cu Andreea, nu-i mai spuneam Clarei când mă în­tâlneam cu ea și nu mai vorbeam la telefon când eram acasă. Ajunsesem exact ce uram mai mult, un bărbat care se ascunde de nevastă, pentru a evita o nouă ceartă. Îi știți pe bărbații ăia care dosesc din banii de salariu, ca să poată bea o bere cu prietenii fără știrea soției, sau pe ăia care mint că lucrează peste program, pentru a-și oferi vreo altă plăcere. I-am con­siderat întotdeauna oameni slabi și demni de plâns. Acum eram asemeni lor. Și asta mă usca pe picioare. Casa, care nu demult îmi era oază de liniște, liman sufletesc, refugiu din fața problemelor cotidiene, îmi devenise un fel de închi­soare de lux. Senzația de confort, de trăinicie, de curat și de frumos dispăruse. Tăceam și eu îndelung, prefe­rând să manevrez tele­comanda televizorului până când amețeam de la schimbarea repetată a posturilor, sau să-mi mai găsesc ceva de lucru în birou, unde cel mai ade­sea deschi­deam computerul pentru a intra pe Facebook, hră­nindu-mi în mod fals și futil foamea de comunicare. Clara își făcea de treabă prin casă și mă lăsa în pace. Când treceam unul pe lângă altul însă, aerul dintre noi se electriza și parcă ne zgâria. Tăcerea era acum un armistițiu, în intervalul căruia fiecare că­uta o soluție pentru a învinge în acest război. Dra­gos­tea însăși nu mai era decât un pretext, un steag pe care îl flu­turam spre a ne justi­fica atacul. Miza războ­iului nu mai era vic­toria asupra celuilalt, ci lupta. Pentru că înce­peam să înțelegem că s-a rupt ceva fun­da­men­tal în noi, puntea care ne lega inimile, în­cre­­derea oferită a priori. Nici nu mai știu unde și de ce în­cer­carea de a vindeca iubi­rea noastră rănită s-a trans­format în do­rin­ța de a-l zdrobi pe celă­lalt. Dar îmi amin­tesc în schimb că s-a petrecut în tă­cere.

30 de ani

Fereastra bucătăriei, care dădea spre parc, era aproape întreaga zi însorită. Sâmbetele și duminicile, îmi plăcea să mă așez la masa afla­tă chiar sub fereas­tră, cu un pahar de vin roșu sau cu o cafea dinainte, și să mă scufund în pri­ve­liștea pe care mi-o oferea, ca în­tr-un tablou renascentist. Într-o zi, am observat că pe pervazul din in­terior a apărut o mică fruc­tieră su­flată cu argint, pe care erau mereu trei mere. N-am înțeles de ce Clara a pus-o în bătaia soarelui și de ce nu mânca din merele acelea. De câteva ori, am luat câte un măr, dar în locul lui Clara a pus altul. Îi stricasem simetria. Pe urmă, n-am mai mâncat nici eu din mere. Cla­ra aștepta până ce fructele putre­zeau, apoi le înlo­cuia. M-am gân­dit că era un mesaj pentru mine. Dar oricât m-am fră­mântat, n-am dibuit sensul. Într-un târziu, am în­trebat-o de ce ține me­rele acelea să putrezească. "Toa­­­te trec", mi-a răspuns sibi­linic și a ieșit din came­ră.
Peste câteva săptămâni, Clara a plecat într-o de­legație de ser­vi­ciu. S-a întors în ziua în care îm­plinea 30 de ani. Așa s-a potrivit. Am așteptat-o cu o speranță nouă. Cele câteva zile în care a lipsit de acasă m-au îmblânzit și m-au fă­cut melancolic. Casa suna a gol în absența ei. Și ecoul unei case goa­le făcea ca în minte să-mi vină nu­mai amintirile frumoase cu ea. Cla­ra mea. Iubita mea. Mi-am dat seama că o vreau înapoi și mi-am spus că o pot recuceri. Am făcut curățenie lună în apartament, l-am împodobit de sărbătoare, am cum­părat un tort din fructe și șarlotă, preferatul ei, căp­șune, cărora abia le începuse sezo­nul, și șampanie fran­țu­zească; am aranjat farfurii, ta­câmuri și pahare potrivite pe masa din sufragerie, pe care am aprins lu­mânări în sfeșnice înalte de bronz. La ora când știam că va sosi, am pus muzică în sur­dină. Apoi, îmbujorat și fâstâcit ca la prima întâlnire, mi-am încordat auzul să prind zgomotul tocurilor ei pe holul blocului, ca să-i deschid ușa, înainte de a suna. A durat mai mult decât am crezut, dar a ajuns. A intrat rostind un "Bu­nă!" anemic. Eu, numai zâm­bet, am luat-o în bra­țe, am sărutat-o și i-am răspuns: "Bine ai revenit! La mulți ani fericiți!". S-a desprins ușor de mine și a în­ceput să se dezbrace, parcă ne­vă­zând nimic din pre­gătirile mele. A trecut pe lângă ma­sa aranjată de săr­bă­toare și a dispărut în baie. A făcut poate cel mai lung duș din viața ei. Eu eram deja cam dezarmat și dezorientat când a ieșit. Probabil, privirea mea a fă­cut-o să întrebe: "Ce e?". Am tăcut, dar mi-am rotit ochii asupra lucrurilor din casă. Fără altă vorbă, Clara a mers în bucătărie, a deschis frigi­derul și a văzut tortul și șampania. Eram deja în spatele ei, așteptând un zâmbet sau un cuvânt bun.
- Hm! Asta îmi trebuia mie? a zis.
- Dar e ziua ta... am îngăimat, cu inima încolțită de gândul că am greșit ceva.
- Da, și ai pus în scenă un clișeu. Mai bine îmi luai niște mere. Nu vezi că astea au putrezit deja? A doua parte a frazei a rostit-o aproape în șoaptă, ca și cum îi era lehamite să dea glas gândului până la capăt. S-a apropiat de fructieră, a luat, unul câte unul, merele în mână, le-a privit pe toate fețele, apoi le-a aruncat în co­șul de gunoi. Vasul, acum golit, avea pe alocuri un puf de mucegai verde, care îi dădea un aer și mai no­bil argintului patinat al fructierei.
A doua zi, când am revenit de la serviciu, nu am găsit-o acasă. Cu o presimțire care mi-a înghețat ini­ma, m-am repezit în dormitor. Ușile dulapului ei erau larg deschise și rafturile golite. M-am întors în su­fra­gerie năuc, căutând o explicație. Și atunci am în­țeles. Pe masa din sufragerie, între farfuriile, tacâ­mu­rile și pa­harele strălucitoare și neatinse de cu seară, în fruc­tiera suflată în argint, se afla un măr putred.

(Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)