O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMAN

"Îmi petrec timpul pregătind norocul"

Se pare că românilor le priește la Hollywood. În ultima vreme, tot mai mulți tineri din lumea lite­rară, a cinematografiei sau a medi­cinei scriu adevărate povești de succes în America. Visul american se trăiește cu ochii deschiși. O astfel de poveste, aflată în plină desfășurare, poartă numele Maria Roman, o fată frumoasă, talentată și inteligentă, care și-a făcut intrarea în State, datorită vizei O1, o viză specială ce se acordă celor cu abi­li­tăți unice (Alien with Ex­traor­di­nary Abilities). Ce visează să fa­că în America? După cum spune chiar ea: "Arta prin care mă exprim cel mai li­ber este actoria. Cred, de altfel, că sun­tem cu toții niște ar­tiști care lu­crea­ză la propria capo­doperă - viața noas­tră".
A ajuns pe "pământul făgă­duinței" în anul 2007 și a dorit să urmeze aceeași școală de actorie precum idolul ei, Mar­lon Brando: The Actors Studio. După trei ani de muncă asiduă și-a încununat pe­reții camerei cu un master al presti­gioasei școli new yorkeze. De atunci înainte succesul începe să prindă contur și nu va trece mult timp, până când o vom vedea într-o peliculă cinemato­gra­fică, made in Hollywood, alături de actorii ei preferați, Woody Harrelson sau Charlize Theron.

Pe urmele lui Marlon Brando

- Maria, de ce ai ales o carieră în lumea cine­ma­to­grafică?

- Am ales să devin actriță după ce am terminat liceul la profilul mate-fizică, căutând să fac ceva care să mă entuziasmeze, care să mă ajute să mă descopăr cine sunt. Îmi place la fel de mult să fiu pe scena tea­trului, ca și în fața camerei de filmat, dar o prefer pe cea din urmă. La teatru oamenii vin acceptând din start con­venția. Camera se lasă mai greu păcălită. Actorul este monitorizat atât de aproape, încât singura lui șansă de biruință este de a fi cu totul prezent. Oren Mo­ver­man, unul din regizorii mei preferați, mi-a împărtășit, la un moment dat, crezul său: "Actoria este cea mai grea meserie din lume, pentru că această artă constă în a fi mereu prezent, și asta este cea mai grea pro­vo­care pentru orice ființă umană, să trăiască mereu «în acum», în prezent".

- Când a început odiseea ta în State? Unde ai făcut prima escală pe teritoriul american?

- În State am plecat în 2007, pentru că am vrut să am aceeași pregătire în actorie ca Marlon Brando, așa că m-am dus la Actors Studio, să-mi iau master-ul la această școală din New York. În cei trei ani petrecuți acolo, am învățat enorm despre mine, despre actorie și despre viață, dar cred că cea mai importantă desco­pe­rire a fost să înțeleg ceva ce chiar Einstein ne-a dez­vă­lu­it: "Imaginația este mai impor­tantă decât cunoaș­terea". Este un adevăr universal esențial în această pro­poziție, care a fost trecut prea ușor cu vederea în so­cie­tatea modernă bazată, prea mult, pe o logică ce poa­te deveni distructivă... Un alt aspect crucial al pre­gă­tirii mele în New York a fost să înțeleg că, deși am ales să-mi petrec viața în lumea artei, ac­toria a ajuns o afacere, una din cele mai bine plă­tite și de o imensă influență. Așa că a trebuit să-mi re­vi­zuiesc toate i­deile și princi­pii­le pe care le-am avut pâ­nă atunci despre ceea ce trebuie să fac, dacă vreau, cu adevărat, să fac... artă.

Orașul Oscarurilor

- De ce ai ales New York-ul?

- Este cumva paradoxal și amuzant faptul că m-am dus la New York să fiu artistă, și am ajuns să trăiesc în unul dintre cele mai industrializate orașe din lume. Am simțit de la început că New York-ul nu este locul potri­vit mie. Tot ci­men­tul acela mă făcea să mă simt pri­zo­nieră și să fiu sub o continuă presiune. Am în­trebat-o pe mana­gera mea de acolo, Annette Alvarez, dacă mă sfă­tuiește să mă mut în Los An­geles sau să stau acolo. Mi-a spus că este foarte impor­tant să tră­iesc într-un loc unde eu mă simt bine, deoarece greu va fi oriunde. Așa că mi-am făcut ba­gajele și am venit în Los Ange­les, unde am găsit, într-adevăr, echilibrul pe care nu-l avusesem niciodată.

- Ce îți place în Los Angeles, ora­șul îngerilor, al doilea ca mărime din State, după New York?

- Ce iubesc cel mai mult aici este mediul natural, soarele permanent, apu­surile superbe, iernile care aduc curcubee cu aproape fiecare ploaie, dealurile unde merg să alerg, oceanul, păsările cântă­toare și încân­tă­toare, mirosul de iasomie înstelată (că aici și iasomia este stea!). Când eram în România, nu eram conștientă de cât de important este să petreci timp în natură și-mi pare rău că nu am profitat mai mult de frumusețile de acasă.

- Cum ți se pare Los Angeles față de New York? Este adevărat că cei din New York sunt mai repeziți, mai grăbiți, mai cu tupeu? Sunt niște workaholics, așa cum se spune?

- Oamenii în New York sunt, într-adevăr, foarte agitați, grăbiți mereu, por­niți mereu la atac, aveam senzația că ni­meni nu mai are timp să trăiască, ci doar să supraviețuiască. Când au numit ora­șul, am suspi­ciunea că s-a făcut o gre­șeală de tipar. Trebuia să fie New Work! (râde). Așa este, sunt cu toții workaholics - muncă, muncă și iar muncă! În New York, toate in­dustriile funcționează la ma­xima ca­pa­citate, acolo este Wall Street-ul și oamenii sunt ușor abrutizați din cauza asta. Los An­geles-ul este mult mai prietenos, oa­menii aici au timp de mai multă comunicare și chiar de com­pasiune. În plus, îmi place foar­te mult să con­duc mașina, vreau să zic! (râde). Și am nevoie de spațiul meu intim, preiau prea ușor energiile altor oameni, și mer­sul cu metroul în New York mă secătuia și mă lăsa foarte vulnerabilă. Dar mo­ti­vul pen­tru care trăiesc în Los Angeles este, bineîn­țeles, pentru că vreau să fac filme. Doar aici se dau Os­car-urile!

- Cum ți s-a părut școala de actorie din New York?

- Actors Studio este tot ce mi-am putut dori din perspectiva învățării meșteșugului. Sunt aceleași prin­cipii ca și cele pe care este bazată școala româ­nească de actorie, doar că Lee Strasberg, fondatorul școlii de la New York, le-a adaptat gândirii mult mai pragmatice, spe­ci­fică americanilor. Un lucru care m-a frapat a fost relația pro­fesor-elev, care este ușor diferită de cea din Ro­mâ­nia. Aici profesorii au mult mai mult respect pentru stu­denți. Aceasta, poate pentru că sunt plătiți din împru­muturile pe care aceștia le-au făcut ca să-și poată con­tinua educația, sau poate că este doar un principiu sănă­tos, bazat pe randamentul mai mare pe care un stu­dent îl are atunci când se simte apre­ciat și tratat ca un egal. Am mai observat și niște meca­nisme foarte inte­resante, care contribuie la desfășurarea bună a lucru­rilor, pe care sper să le poată adopta și românii, la un moment dat. De exemplu, dacă ceva nu merge perfect (și până la urmă, este ceva pe lumea asta ce merge perfect?!), nu se apucă nimeni să comenteze problema, dacă nu vine și cu o soluție. Respiri adânc și vezi ce poți face tu ca să contribui. De altfel, revelația pe care am avut-o la cursurile de acolo a fost... res­pirația.

"Ar trebui să fim învățați cu toții cum să respirăm..."

- Cum adică ai învățat să respiri?

- Da, serios, m-au învățat să respir! Majoritatea oamenilor nu sunt conștienți cât de importantă este respirația, deși știm că este primul lucru pe care îl facem când venim pe lume și plecăm când ea înce­tează. Cele mai multe probleme de sănătate sunt legate de stres, iar o respirație corectă poate vindeca multe din­tre ele. Am învățat la orele de vorbire că într-o res­pirație corectă (pe care bebelușii și animalele o au fi­resc), plămânii simt nevoia de aer, se încarcă, apoi ae­rul se eliberează, și atunci apare o secundă de pauză, când totul este bine, până când plămânii simt din nou nevoia de aer, iar ciclul se repetă. Cuvintele cheie sunt "eli­be­rează" și "pauză'". Viața de zi de zi ne pune me­reu în situații tensionate, iar noi ne încrâncenăm să rezolvăm tot soiul de dificultăți așa cum ne duce capul, iar asta ne afectează sănătatea. Nu trebuie să confun­dăm concentrarea cu tensiunea. Tensiunea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile clar. De aceea, ten­siunea trebuie scoasă prin respirație. Iar în acea pauză, "de după", suntem deschiși să primim infor­ma­ții din uni­­vers, prin intuiție. Și tot de acolo pornește și creația. Înainte de Studio, pregătirea mea pentru un rol era o luptă de a ajunge emoțional acolo unde creierul meu știa că trebuie să ajung. Era un chin, iar când ajun­geam, în sfârșit, unde voiam, eram prea secătuită ca să mă mai bucur. Apoi am înțeles cum să nu-mi mai fac idei despre cum cred eu că ar tre­bui să fie, ci să des­co­păr asta lu­crând zi de zi și adău­gând câte o no­uă dimen­siune, cu fiecare repe­tiție. De exemplu, la o repetiție mă concentram pe spa­țiul în care se desfășoară acțiu­nea, încercând să mă acomodez cu el, în alta, pe relația cu cele­lal­te personaje, în al­ta pe posibile su­pra-senzații (da­că e cald, frig, am vreo durere etc..) și astfel, ușor, ușor, persona­jul și scena prind viață, iar terenul este pre­gătit pentru ca muzele să vi­nă și să-și facă și ele treaba. (râ­de). Ar trebui să fim învățați cu toții la școală cum să respirăm.

- Care sunt filmele în care ai ju­cat până acum? Care sunt ac­torii tăi favoriți?

- Am jucat, în mod surprin­ză­tor, mai mult în filme SF și thrille­re. Eu sunt cea sur­prinsă, pentru că nu acesta este genul meu preferat de filme. Dar îmi place enorm să lucrez la ele, pentru că mă simt foarte bine în si­tua­ții emoționale extreme. Și-mi place să alerg prin păduri, să stau cu orele pentru machiaje speciale. Da, chiar îmi place. Nu-mi place la fel de tare că am murit în majo­ritatea filme­lor în care am jucat, dar se pare că rolul de victimă îmi vine bine. Dar și când o să supra­vie­țuiesc, de-abia aș­tept momentul răzbună­rii! (râde)
Cât despre actori, i-aș numi pe Woody Harrelson și Charlize Theron, dintre actorii mei prefe­rați. Pentru că arată super bine. Glu­mesc! Pentru că se transformă de la un personaj la altul, într-un mod fascinant. Charlize Theron a fost de-a dreptul de nere­cu­noscut în "Monstrul". Dar a primit re­cu­noașterea cu un Os­car!

Zâmbet fals, dar de folos

- După anii petrecuți în Ame­rica, cum ți se par ame­ricanii?

- Nu pot spune că Ame­rica mă atrage în mod deo­sebit. Dar Los Angeles-ul, da! Îmi place că americanii fac lucrurile să func­țio­neze. Europenii îi acuză de su­per­ficialitate, dar aici se mun­ceș­te atât de mult, încât nu este timp de dobândit prea multe cunoștințe gene­rale. Nu spun că este bine sau rău, îmi place să cred că am renunțat să judec lucrurile după aceste criterii re­lative. Dar îi înțeleg și le apreciez de­terminarea. Școlile de aici pregătesc învingă­tori, sunt învățați de mici că pot face și pot obține orice. În Ro­mâ­nia, în școală, ne în­vață resem­na­rea. Pentru că aces­ta este mesa­jul Mio­riței, care știm cu toții că ne re­prezintă. Pe americani îi învață că sunt lideri. Ceea ce este adevă­rat. America a fost constituită cu sco­pul de a conduce economic lu­mea și a devenit, în foarte scurt timp, o putere de maximă influență în plan mon­dial. Americanii au asta în sânge. O viață emoțională prea intensă este ne­pro­ductivă, iar aici, totul se mă­soară în randamentul lu­crului. Jay Le­no a spus, la un moment dat, că: "În alte țări, oamenii au prieteni. În Ame­rica, psihologi". Dar eu mi-am făcut aici, în Los An­geles, prieteni minunați! Poate pentru că sunt un bun psiholog (zâmbește). Un lucru intere­sant este acela că diferența majoră socială față de noi, este zâmbetul afișat aici în mod constant. Mulți non-americani îi acuză de falsitate din această cauză. Dar este ceva extraordinar ce face zâmbetul acesta la nivel social, chiar și când este unul fals. Și anume, păstrează o atmosferă decentă, chiar și în situații critice. În Ro­mânia, oamenii sunt obișnuiți să exprime orice gând sau atitudine negativă cu încrâncenare, iar asta, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze lucrurile, să încingă spiritele și să creeze un și mai mare conflict. Aici se zâmbește, se pun orgoliile de o parte, și se caută soluții. Și zâm­betul devine, până la urmă, natural.

- Există vreun loc special în State care te-a im­presionat?

- Ca loc, cel mai mult în State mi-a plăcut la fes­tivalul "Burning Man", în deșertul din Nevada. Am fost acolo acum doi ani, să filmăm un documentar intitulat "Burning Man and the Meaning of Life". Este un loc cu totul special, un festival al vieții, aș spune, în care, timp de o săptămână, se creează o lume bazată pe dra­goste, libertate, compasiune și dăruire, unde oamenii vin să experimenteze cam cum ar trebui să fie socie­tatea noastră de fapt. Doar că este în deșert, iar la final, se arde tot ce a fost creat, ca să ne reamintim de efe­meritatea lucrurilor materiale. Ră­mâ­ne, în schimb, un sentiment de apartenență și comu­niune ce nu mai poate fi uitat.

- Cât de des mergi în România?

- În țară vin cam o dată pe an. Nu cred că m-aș întoarce definitiv, dar mi-ar plăcea să merg cât mai des și, de ce nu, să și fil­mez în România.

"Mai mult decât să cunoști tu oameni, contează cine te cunoaște pe tine"

- Cu ce te ocupi în timpul liber? Care sunt hobby-urile tale?

- Timpul liber mi-e o noțiune destul de străină, pentru că privesc actoria mai mult ca pe un mod de via­ță, decât ca pe o meserie. Dar când nu filmez, am grijă de "instru­ment". Adică de corp, spirit și suflet. Înot, alerg, merg la screening-uri, eve­nimente, sunt mai mereu pe IMDB, caut să cunosc cât mai mulți oa­meni cu care să colaborez. Cu alte cuvinte, îmi petrec timpul pregătind norocul, adică făcând tot ce pot ca să mă aflu în locul potrivit la tim­pul potrivit. Cam asta cred eu că este norocul. Îmi place enorm să călătoresc, să văd cât mai multe locuri noi, dar și mai mult îmi place să filmez în cât mai multe astfel de locuri! Și să citesc mi-a plă­cut dintotdeauna, dar a­cum citesc mai mult pe la fil­mări, între cadre, pentru că pre­fer să văd filme când sunt acasă.

- Ce proiecte de viitor ai?

- Pun la cale filmarea unui scurtmetraj scris de Irina Nedelcu, o comedie absolut delicioasă, pe care am filmat-o în România, în regia lui Cristian Geor­gescu. Vrem să-l fil­măm și în engleză, aici, în Los An­ge­les, în regia lui Ben Berkowitz. Sper să reușim să-l facem anul aces­ta, pentru că în ianuarie începe pilot season și, timp de 4 luni, se dau pro­be pentru noul val de seriale ce vor fi propuse televiziunilor. Am sem­nat de curând cu o nouă agenție, All American Rascals, așa că anticipez că voi fi destul de ocupată. La sfâr­șitul lui ianuarie, voi fi în Mexic, în juriul Fes­tivalului Internațional de Film Extrem "San Sebastian din Ve­racruz", organizat de Fabrizio Prada, un regizor pe care l-am cunoscut în România.

- Ce sfat ai oferi celor care se gândesc să ajungă în State ?

- Sfaturi pentru cei care vor să ajungă în State... sunt în măsură să dau doar din propria-mi experiență, deci celor care vor să vină aici ca actori sau regizori. Este foarte important să se afirme întâi în România, pentru că este mai ușor, fiind țara unde s-au născut și pregătit, o țară mică, dar cu o industrie cinemato­gra­fică pe cât de redusă cantitativ, pe atât de importantă cali­tativ. Foarte importantă este expunerea, să fii cu­nos­­cut. Mie mi-a luat foarte mult timp să înțeleg im­por­tanța expunerii. Eu am crezut că îmi voi crea o rețea de cunoștințe, din oamenii cu care voi lucra, dar acum în­țeleg că este mai mult invers, întâi cunoști oameni, iar apoi lucrezi cu ei. Mai mult decât să cunoști tu oa­meni, contează cine te cunoaște pe tine! E bine de ținut minte că cinematografia e o industrie în care trebuie să exiști mai întâi ca participant, ca să-ți poți permite apoi luxul de a crea după propriul gust artistic.

San Francisco