DR. IRINEL POPESCU - "Toate izbânzile îmi încălzesc sufletul"

- Chirurg de excepţie, a introdus transplantul de ficat în practica medicală din România, salvând de la moarte mii de nefericiţi -

"Atunci când îţi canalizezi energia pe o unică direcţie, există riscul de a cădea în capcana excesului"

- Celebrităţile din domeniul artei au nevoie de talent ca să se afirme. Dvs. sunteţi o celebritate în domeniul medicinei. E nevoie şi în cazul acesta de talent şi de har?

- Cu siguranţă. În afară de pasiune şi de multă muncă, e nevoie atât de talent, cât şi de har. În special de har - o noţiune greu de definit, dar care există nu doar în planul teoretic, ci şi în cel al realităţii. Ca să nu mă lansez într-o disertaţie, aş spune că ideea aceasta se poate rezuma prin următoarea propoziţie: omul po­trivit, la locul potrivit. Pe orice scară de valori, indi­ferent de meserie, talentul şi harul se plasează pe po­ziţii superioare. În profesia mea, care de milenii este considerată ca fiind umanistă prin excelenţă, ar fi ne­voie mai mult de har. Restul vine din ore ne­sfârşite de muncă şi din sacrificii care ţes drumul unei persoane ce se simte po­trivită în rolul acesta, de medic.

- În ce vă priveşte, aţi fost atras de meseria pe care o practicaţi sau aţi ales medicina pentru că era, aşa cum e şi acum, la modă?

- Da, aşa e, medicina era şi este o profesie la modă, numai că prin "la modă" eu înţeleg o profesie care îţi pune în faţă tot felul de greutăţi, îţi ridică tot felul de bariere peste care trebuie să treci, deci te solicită fără încetare. Pe mine, tocmai ideea aceasta de provocare pe care o presupune medicina m-a atras.

- Vă jucaţi în copilărie de-a doctorul? A existat vreun moment în care să simţiţi că sunteţi predestinat pentru această profesie? Că ăsta e visul pe care vreţi să îl împliniţi?

- Nici vorbă! Mie îmi plăcea matematica. Numai mama mea visa să mă vadă medic. Înainte de mo­men­tul deciziei, însă, vă mărturisesc că a existat o perioa­dă, în timpul liceului, în care am dezbătut serios cu mine însumi posibilitatea de a mă lansa într-o carieră jurnalistică. Motivaţia reprezentând-o tot ideea de pro­vocare. Numai că într-un alt sens. La vremea aceea, reperul meu îl reprezenta "România Literară". Întregul conţinut, dar mai ales interviurile publicate acolo, mi se păreau cu totul speciale şi mă fascina posibilitatea aceasta, oferită de profesia de jurnalist, de a întâlni oameni deosebiţi şi provocarea de a dezvălui citi­to­rilor, prin rândurile scrise de tine, esenţa persoanelor intervievate. Ceea ce m-a decis, totuşi, să aleg medi­cina a fost un calcul necesar în epoca la care mă refer - anii '60: m-am gândit că medicina era o ches­tiune nu doar ceva mai cuantificată, dar şi mai puţin grevată de comandamentele politice.

- Ce-i diferenţiază pe marii doctori de doctorii obişnuiţi?

- Cred că în prima categorie se înscriu oameni pentru care meseria este prioritatea numărul unu. De-a lungul timpului, am întâlnit multe situaţii care mi-au do­vedit că perspectiva asta nu ţine doar de retorică. Ştiu, de pildă, cazul unui chirurg foarte talentat, care însă, până la urmă, n-a reuşit să facă o carieră acade­mică pe măsura posibilităţilor lui, fiindcă s-a simţit obli­gat să aloce suficient timp şi familiei. Deci, oa­menii pentru care, într-o ierarhie a priorităţilor, mese­ria se aşează pe primul loc şi uneori chiar pe singurul loc sunt cei care, finalmente, intră în categoria marilor doctori. Într-o existenţă umană sunt însă - la modul realist vorbind - mai multe priorităţi: familia, viaţa socială, pasiunile extraprofesionale... Aşadar, persoa­nele care văd în medicină doar o profesie care să le asigure un trai decent şi care nu-şi anulează celelalte priorităţi probabil că "încap", mai curând, în cea de-a doua categorie. Această situaţie nu trebuie însă privită peiorativ, pentru că, pornind de la principiul că toţi oamenii sunt egali, aceia care se numără printre doc­torii obişnuiţi ar fi putut, desigur, să devină şi ei doc­tori mari, numai că au ales să-şi împletească existenţa din mai multe fire, au ales să acomodeze în viaţa lor mai multe priorităţi. Iar alegerea aceasta nu este - sub nici o formă - de blamat. A alege echilibrul mi se pare ceva nu doar de bun simţ, dar şi benefic. Fiindcă - să recunoaştem - uneori, atunci când îţi canalizezi ener­gia pe o unică direcţie, într-un unic domeniu, există riscul de a cădea în capcana excesului şi de a trage nişte ponoase majore: dificultăţi în familie sau tot soiul de alte nefericiri.

"Aproape tot ceea ce am făcut în cariera medicală se datorează şcolii în care m-am format"

- Cât de importanţi sunt în medi­cină profesorii buni?

- Sunt extrem de importanţi! De exem­plu, în cazul meu, a­proape tot ceea ce am făcut în cariera me­di­cală se datorează şcolii în care m-am format şi, în primul rând, profe­sorului Dan Setlacec, care, la rândul lui, s-a for­mat în şcoala profe­sorului Nicolae Hor­to­­lomei. Îmi aduc a­minte că, la un mo­ment dat, un coleg de-al meu mi-a spus cu vocea a­păsată de regret: "Voi (se re­ferea la elevii pro­fe­sorului Setlacec) aţi avut noroc. Eu n-am mai avut de la cine să învăţ". El îşi începuse ucenicia sub tutela unui profesor extraordinar, dar foarte în vârstă, care, la scurtă vreme, se pră­pădise, iar cole­gul meu rămăsese pre­cum frunza-n vânt. Ia­tă, aşadar, un om care, lipsit fiind de un ma­estru de la ca­re să în­veţe, ar fi pu­tut să-şi rateze ca­riera sau măcar să nu-şi exploateze la maxi­mum poten­ţialul. Din fericire, el a fost scutit de a­ceas­tă soartă, dar po­sibilitatea aceasta dra­matică era doar la un pas distanţă.

- Şcoala de me­dicină românească de azi se mai com­pară cu cea de ieri?

- De-a lungul tim­pului, lucrurile e­vo­luează şi cred că întotdeauna e bine ca omul să fie realist şi să nu adaste prea mult în trecut, oricât de glorios ar fi fost el. Azi trăim în epo­ca scientometriei şi a clasamentelor de toa­te felurile, aşa că mai util mi se pare să raportăm şcoala de medicină românească şi rezultatele ei la aceste tipuri de eva­luare. Făcând asta, din păcate, ne dăm seama că şcoala noastră de medicină nu se prea regăseşte pe nici o "listă". Şi-atunci, lucizi fiind, ce ne rămâne? Să cău­tăm soluţii ca să remediem situaţia. Ceea ce - fireşte - nu e deloc uşor. Trăim într-o lume extrem de competi­ti­vă, într-o lume în care educaţia costă - şi aici vă amintesc butada celebră a unui decan de la Harvard, care a spus: "Voi pretindeţi că educaţia este scumpă? Atunci gândiţi-vă cât costă ignoranţa." Trăim într-o lume în care, în general, dar mai cu seamă în domeniul învăţământului medical, e nevoie de multă, multă rigoare şi exi­genţă, or, la noi, în anii din urmă, toc­mai aceste două elemente se pare că au cam dispărut.

- Alegând să studiaţi medicina, v-aţi îndreptat către o zonă de mare risc: chirurgia. Ca să iei bistu­riul în mână e nevoie doar de ştiinţă sau şi de curaj?

- Şi de una, şi de alta. Există profesionişti cu multă ştiinţă de carte, care însă nu au curajul de a-şi asuma pasul acesta către chirurgie. Anato­miş­tii, de pildă, când vine vorba de structurile ce urmează a fi disecate, au un cumul de cunoştinţe mult mai profund decât acela al multor chi­rurgi, dar, până la urmă, chirurgul este cel care îşi asumă rezolvarea eficientă a leziunii respective, el este dispus să se confrunte cu orice element im­pre­vizibil care poate să intervină şi care îl obligă la găsirea rapidă a unor so­luţii potrivite. Or, pentru asta, ai ne­voie de ceva mai mult decât cunoş­tinţe.

- Cum arată pe dinăuntru, domnule profesor, harta unui organism viu? E o privelişte înfrico­şă­toare sau seducătoa­re...?

- Depinde de vârsta şi de condiţia biologică a acelui organism. La copii, organele arată superb, ţesuturile sunt mai uşor de disecat, totul este minunat, doar că la o scară mai redusă. La copii avem mostre de biologie în stadiul ei cel mai pur. La vârsta adultă, con­tează cum s-a îngrijit şi s-a men­ţinut omul res­pectiv. De obicei, cam cum arată la exterior, aşa arată şi pe interior. La persoanele cu di­verse vicii sau tare, "prive­liş­tea" poate să fie în­grozitoare. La vârsta a treia, aşa cum e firesc, structurile a­natomice sunt destul de dete­riorate. Dincolo de descrierea aceasta pro­fesională, mi-e destul de dificil să mă pro­nunţ. Frumuseţea or­ga­nismului uman aş putea să o admir dacă subiectul ar fi expus într-un muzeu. Eu şi colegii mei luăm însă contact cu subiectul în sala de operaţie, iar acolo nu mai avem vre­me să admirăm, ci ne ocupăm de pro­blema care l-a adus pe masă: o litiază biliară, o tumoră sau tot felul de alte leziuni, care de care mai urâte.

- Asemenea marilor sportivi, faceţi şi dvs. vizua­lizări mentale înaintea operaţiilor grele?

- Asta e obligatoriu! Mai întâi, toate cazurile se discută, şi la raportul de gardă, şi la aşa-numitele con­fe­rinţe interdisciplinare. Astăzi medicina a devenit din ce în ce mai interdisciplinară şi, uneori, decizia unui gest terapeutic e luată în grup, împreună - să spu­nem - cu oncologul, cu radioterapeutul, cu radiologul inter­ven­ţional etc., colegi care participă şi ei, simultan sau sec­venţial, la actul terapeutic. Uneori sunt îm­pre­ună cu noi în sala de operaţie, alteori, după operaţie, paci­en­ţii ajung la ei şi trebuie să hotărâm împreună ce a­vem de făcut. În ceea ce priveşte operaţia în sine, în zi­ua de azi, există chiar simulări în realitatea virtuală. Să luăm, de pildă, cazul unui ficat tumoral: există o tu­moră localizată undeva în ficat. S-au inventat mij­loa­ce de simulare care îţi permit să ştii dinainte exact pe unde vei inciza, ce porţiune din ficat vei scoa­te şi aşa mai departe. Astfel că, atunci când intri pro­priu-zis în operaţie, îţi es­te foarte cla­ră întreaga desfă­­­şurare de gesturi, elimini multe ne­cu­noscute şi deci multe emoţii.

"Am considerat că este mai bine să-mi continui drumul aici, decât să o iau de la capăt dincolo"

- Pot exista însă şi situaţii în care o astfel de necunoscută se dovedeşte a fi insurmontabilă: cum depăşiţi decesul unui pa­cient?

- De fiecare dată, se face o analiză cât mai ex­tinsă a cauzelor care au condus la deces, în ideea de a ajunge la o explicaţie cât mai clară. În momentul în care ai această expli­ca­ţie, te lămureşti dacă ai fi pu­tut să faci ceva, din pla­nul terapeutic, în alt fel sau mai bine. Indiscutabil, fiecare astfel de caz te mar­­chează, în primul rând în plan afectiv, iar strân­gerea aceasta de ini­mă nu poate fi alinată de nimic. Ca­zul se trans­formă într-o lecţie amară, pe care însă trebuie s-o în­veţi, pentru că asimilarea ei e în fo­losul altor pa­cienţi.

- Cu ce valori com­­pen­saţi orele mul­te şi lungi petrecute în spital? Cum ieşiţi din universul sălii de operaţie?

- Încet-încet, am tot renunţat la "diver­tis­men­te", am renunţat la piesele de teatru, la spectacolele de operă, la concerte... Totuşi, în week-end-urile li­be­re, încerc să-mi men­ţin forma fizică, ju­când tenis. Iar în rest, citesc. Mă răsfăţ cu lucrări de istorie - istoria fiind o mare pa­siune a mea - şi cu beletristică. Şi, din când în când, atunci când izbutesc să-mi iau concediu, îmi pla­ce să călă­to­resc. În ultima vreme, prefer destinaţiile liniştite şi calde.

- Aţi fi putut alege oricând Occidentul. De ce n-aţi plecat?

- A fost o perioadă în care am cântărit această posibilitate. Am luat însă conştient decizia de a rămâne în ţară pentru că, la momentul acela, urcasem deja destul de multe trepte în carieră - mă aflam aproape de mijlocul ei - şi am considerat că este mai bine să-mi continui drumul aici, decât să o iau de la capăt dincolo.

- Ultima întrebare, domnule dr. Irinel Popescu: în medicină există o "cea mai frumoasă amintire"?

- Există multe amintiri frumoase... Uitaţi, de pildă, aici, am o fotografie în care sunt alături de primul pa­cient transplantat cu succes, în aprilie 2000, domnul Gheorghe Penea. Astăzi suntem într-o relaţie care în­seamnă mai mult decât amiciţie, am devenit aproape fraţi... Totuşi, n-aş vrea să-mi ierarhizez aceste amin­tiri, pentru că nu cred că una o depăşeşte pe cealaltă. Însă toate îmi încălzesc sufletul.