- Ei, fireşte, există o anumită doză de emoţie! E totuşi o toamnă de referinţă în calendarul vieţii mele. Însă eu nu am acel gen de emoţie melancolică sau chiar tristă, pe care am întâlnit-o la alte persoane de-o vârstă cu mine. Asta, probabil, pentru că eu "sufăr" de un optimism congenital, ceea ce mă ajută să găsesc mereu pozitivul şi frumosul din orice situaţie. Aşa că emoţiile mele sunt marcate de o stare de frenezie de-a dreptul primăvăratică. (râde)
- Faceţi, uneori, şi bilanţuri?
- Da, să ştii că am făcut. Am stat şi mi-am rememorat cu ochii minţii întreaga viaţă şi de-aici chiar mi-a venit ideea de a aşterne o parte dintre aceste amintiri într-o carte. Mi se sugerase de mai multe ori să încropesc un astfel de volum, dar niciodată nu luasem sugestia asta în serios. Acum însă m-am decis. În orice caz, trăgând linie, îţi mărturisesc că sunt foarte mulţumit de felul în care a decurs existenţa mea. Sunt 70 de ani în care am izbutit - prin forţe proprii, dar, în primul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu - să-mi fac o familie frumoasă, închegată (la gândul ăsta îmi creşte inima-n piept precum cozonacul!), în faţa căreia simt mereu dorinţa să fac o reverenţă adâncă, pentru că, dacă n-aş fi avut familia lângă mine, sunt sigur că nici jumătate din ceea ce înseamnă cariera mea nu s-ar fi realizat. Deşi a ajuns să fie aproape un clişeu, în cazul meu e chiar adevărat: familia a reprezentat şi reprezintă principala sursă de energie şi supremul refugiu din calea lumii dezlănţuite. Apoi, am izbutit să fiu prieten şi să dobândesc prieteni sinceri şi statornici, oameni care-mi sunt literalmente precum fraţii, oameni cu care mă întâlnesc şi azi, cu aceeaşi bucurie cu care mă întâlneam şi-n tinereţe. Pentru mine, prietenia este esenţială. A fi un bun prieten e o menire capitală a omului. De-asta mă doare când văd cum a degenerat societatea, când văd că azi moneda forte nu o mai constituie solidaritatea şi caritatea, ci bârfa amestecată cu trasul preşului de sub picioarele aproapelui tău. Şi, nu în ultimul rând, sunt mulţumit de viaţa mea,
- Aveţi de gând să celebraţi public cele două aniversări?
- Sigur că da! Pe 29 octombrie, de la ora 19:30, la Sala Palatului din Bucureşti, voi susţine un spectacol care chiar aşa se şi numeşte: "Petre Geambaşu la aniversare". Va fi un spectacol grandios şi de clasă, un spectacol de muzică bună, în care alături îmi vor fi profesionişti unul şi unul. Voi avea şi invitaţi: pe Doina Spătaru, băiatul meu, Călin Geambaşu, şi Paula Seling. Apoi, în ultima parte a spectacolului, odată cu modificarea decorului de pe scenă, voi arăta ce înseamnă orchestra "Petre Geambaşu Show-Band": instrumentiştii cu care lucrez în mod curent se vor detaşa din orchestra mare, iar lor li se vor alătura vocile feminine care fac deliciul cântărilor noastre: Doina Spătaru, Anca Ţurcaşiu, Marcela Scripcaru - care vine de la Chişinău, dar a studiat la Conservatorul din Bucureşti, la secţiunea Canto Clasic - şi Elena Niciu - tot absolventă de Conservator, dar la Pian şi Pedagogie. Marcela şi Elena sunt nu doar două profesioniste, dar şi două caractere admirabile, care s-au inserat în "familia" mea muzicală atât de firesc, încât acum ni se pare c-au fost cu noi dintotdeauna. Iar asta e ceva foarte important, în opinia mea: să existe în trupă o atmosferă relaxată şi camaraderească, nimeni să nu se simtă încorsetat în vreun fel sau să vină la serviciu. Repetiţiile şi spectacolele noastre sunt mereu vesele şi pline de energie, din simplul motiv că nouă ne face mare plăcere să ne întâlnim, suntem bucuroşi să lucrăm împreună, să ne aducem la un loc pasiunea pentru muzica de calitate.
- Şaptezeci de ani e o vârstă la care mulţi oameni consideră că şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Dvs., în schimb, o trăiţi cu ardoare şi cu un tonus extraordinar...
- Poate că voi surprinde, dar sincer, chiar nu mă simt ca având 70 de ani. În majoritatea timpului, mă simt ca de 50 de ani, iar în unele situaţii chiar ca de 35!
- Dar care e secretul? Ce vă motivează?
- Pofta de viaţă! De când mă ştiu am fost avid de viaţă şi "foamea" asta nu mi s-a diminuat deloc odată cu vârsta! Eu sunt, în continuare, la fel de "băgat în priză" ca atunci când eram puşti, sunt doritor să aflu, să cunosc, să învăţ, mă ţin la curent cu tot ceea ce e nou în muzică, am mereu o listă doldora cu proiecte profesionale... Pe de altă parte, ceea ce mă întreţine e faptul că - aşa cum ţi-am spus - am o viaţă de familie liniştită şi prieteni buni. Mă simt dator să le fiu în continuare alături, să am puterea ca, în orice secundă, dacă sunt în vreo nevoie, să le pot sări în ajutor. Iar în ceea ce-i priveşte pe prieteni, punctual, ne vedem în continuare de ritualul nostru, ritual de la care n-am abdicat de vreo 40 de ani încoace: de două ori pe săptămână, ne reunim în casa unuia sau a altuia şi petrecem aşa, după gustul nostru - cu muzică bună, cu poveşti cu tâlc, cu poante şi bancuri... Sunt foarte mândru că prietenii mei susţin că nicio petrecere n-are farmec fără mine. Şi mai e ceva ce mă motivează: această calitate de mentor pe care mi-au atribuit-o unii dintre muzicienii şi cântăreţii cu care lucrez. Nu e doar o responsabilitate pe care mi-o asum, dar e şi o mare bucurie: pe de-o parte, e vorba de bucuria pe care ţi-o dă ideea că tu, ca om şi ca profesionist, însemni destul de mult încât să fii ales ca mentor, iar, pe de altă parte, e vorba de bucuria care te cuprinde atunci când îţi vezi învăţăceii reuşind. Asta e o bucurie chiar mai mare, chiar mai profundă decât aceea născută din propriul succes.
- Aţi adoptat şi vreun regim de viaţă mai special, care să vă asigure un plus de energie?
- Ei, ce vorbeşti tu?! Nu fac cure de dezintoxicare, nu iau nici măcar suplimente din alea cu vitamine. M-a tot bătut Călin la cap să iau nişte multivitamine în perioada asta şi mi-am cumpărat ceva, dar nu ştiu dac-am înghiţit două capsule, c-am uitat de ele! (râde) În schimb, am făcut sport, adică am jucat tenis şi fotbal cu prietenii mei. Folosesc timpul trecut, fiindcă de şase luni încoace, de când cu pregătirile astea cu spectacolul şi cu cartea de memorii, n-am mai avut vreme de ieşiri, aşa că mă rezum la câteva mişcări de gimnastică pe care le fac în fiecare zi acasă. Deci, nu e vorba de niciun regim de viaţă mai special, în schimb,
- Mai visaţi? Acum, când aveţi deja o carieră glorioasă, o familie unită şi prieteni dragi, mai există dorinţe?
- Ceea ce-mi mai doresc în prezent este ca viaţa mea, aceea pe care o mai am înainte, să decurgă la fel de armonios ca aceea pe care am lăsat-o în urmă. Şi, dacă se poate, să mor pe scenă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
