"Atunci când îți canalizezi energia pe o unică direcție, există riscul de a cădea în capcana excesului"
- Celebritățile din domeniul artei au nevoie de talent ca să se afirme. Dvs. sunteți o celebritate în domeniul medicinei. E nevoie și în cazul acesta de talent și de har?
- Cu siguranță. În afară de pasiune și de multă muncă, e nevoie atât de talent, cât și de har. În special de har - o noțiune greu de definit, dar care există nu doar în planul teoretic, ci și în cel al realității. Ca să nu mă lansez într-o disertație, aș spune că ideea aceasta se poate rezuma prin următoarea propoziție: omul potrivit, la locul potrivit. Pe orice scară de valori, indiferent de meserie, talentul și harul se plasează pe poziții superioare. În profesia mea, care de milenii este considerată ca fiind umanistă prin excelență, ar fi nevoie mai mult de har. Restul vine din ore nesfârșite de muncă și din sacrificii care țes drumul unei persoane ce se simte potrivită în rolul acesta, de medic.
- În ce vă privește, ați fost atras de meseria pe care o practicați sau ați ales medicina pentru că era, așa cum e și acum, la modă?
- Da, așa e, medicina era și este o profesie la modă, numai că prin "la modă" eu înțeleg o profesie care îți pune în față tot felul de greutăți, îți ridică tot felul de bariere peste care trebuie să treci, deci te solicită fără încetare. Pe mine, tocmai ideea aceasta de provocare pe care o presupune medicina m-a atras.
- Vă jucați în copilărie de-a doctorul? A existat vreun moment în care să simțiți că sunteți predestinat pentru această profesie? Că ăsta e visul pe care vreți să îl împliniți?
- Nici vorbă! Mie îmi plăcea matematica. Numai mama mea visa să mă vadă medic. Înainte de momentul deciziei, însă, vă mărturisesc că a existat o perioadă, în timpul liceului, în care am dezbătut serios cu mine însumi posibilitatea de a mă lansa într-o carieră jurnalistică. Motivația reprezentând-o tot ideea de provocare. Numai că într-un alt sens. La vremea aceea, reperul meu îl reprezenta "România Literară". Întregul conținut, dar mai ales interviurile publicate acolo, mi se păreau cu totul speciale și mă fascina posibilitatea aceasta, oferită de profesia de jurnalist, de a întâlni oameni deosebiți și provocarea de a dezvălui cititorilor, prin rândurile scrise de tine, esența persoanelor intervievate. Ceea ce m-a decis, totuși, să aleg medicina a fost un calcul necesar în epoca la care mă refer - anii '60: m-am gândit că medicina era o chestiune nu doar ceva mai cuantificată, dar și mai puțin grevată de comandamentele politice.
- Ce-i diferențiază pe marii doctori de doctorii obișnuiți?
- Cred că în prima categorie se înscriu oameni pentru care meseria este prioritatea numărul unu. De-a lungul timpului, am întâlnit multe situații care mi-au dovedit că perspectiva asta nu ține doar de retorică. Știu, de pildă, cazul unui chirurg foarte talentat, care însă, până la urmă, n-a reușit să facă o carieră academică pe măsura posibilităților lui, fiindcă s-a simțit obligat să aloce suficient timp și familiei. Deci, oamenii pentru care, într-o ierarhie a priorităților, meseria se așează pe primul loc și uneori chiar pe singurul loc sunt cei care, finalmente, intră în categoria marilor doctori. Într-o existență umană sunt însă - la modul realist vorbind - mai multe priorități: familia, viața socială, pasiunile extraprofesionale... Așadar, persoanele care văd în medicină doar o profesie care să le asigure un trai decent și care nu-și anulează celelalte priorități probabil că "încap", mai curând, în cea de-a doua categorie. Această situație nu trebuie însă privită peiorativ, pentru că, pornind de la principiul că toți oamenii sunt egali, aceia care se numără printre doctorii obișnuiți ar fi putut, desigur, să devină și ei doctori mari, numai că au ales să-și împletească existența din mai multe fire, au ales să acomodeze în viața lor mai multe priorități. Iar alegerea aceasta nu este - sub nici o formă - de blamat. A alege echilibrul mi se pare ceva nu doar de bun simț, dar și benefic. Fiindcă - să recunoaștem - uneori, atunci când îți canalizezi energia pe o unică direcție, într-un unic domeniu, există riscul de a cădea în capcana excesului și de a trage niște ponoase majore: dificultăți în familie sau tot soiul de alte nefericiri.
"Aproape tot ceea ce am făcut în cariera medicală se datorează școlii în care m-am format"
- Cât de importanți sunt în medicină profesorii buni?
- Sunt extrem de importanți! De exemplu, în cazul meu, aproape tot ceea ce am făcut în cariera medicală se datorează școlii în care m-am format și, în primul rând, profesorului Dan Setlacec, care, la rândul lui, s-a format în școala profesorului Nicolae Hortolomei. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, un coleg de-al meu mi-a spus cu vocea apăsată de regret: "Voi (se referea la elevii profesorului Setlacec) ați avut noroc. Eu n-am mai avut de la cine să învăț". El își începuse ucenicia sub tutela unui profesor extraordinar, dar foarte în vârstă, care, la scurtă vreme, se prăpădise, iar colegul meu rămăsese precum frunza-n vânt. Iată, așadar, un om care, lipsit fiind de un maestru de la care să învețe, ar fi putut să-și rateze cariera sau măcar să nu-și exploateze la maximum potențialul. Din fericire, el a fost scutit de această soartă, dar posibilitatea aceasta dramatică era doar la un pas distanță.
- Școala de medicină românească de azi se mai compară cu cea de ieri?
- De-a lungul timpului, lucrurile evoluează și cred că întotdeauna e bine ca omul să fie realist și să nu adaste prea mult în trecut, oricât de glorios ar fi fost el. Azi trăim în epoca scientometriei și a clasamentelor de toate felurile, așa că mai util mi se pare să raportăm școala de medicină românească și rezultatele ei la aceste tipuri de evaluare. Făcând asta, din păcate, ne dăm seama că școala noastră de medicină nu se prea regăsește pe nici o "listă". Și-atunci, lucizi fiind, ce ne rămâne? Să căutăm soluții ca să remediem situația. Ceea ce - firește - nu e deloc ușor. Trăim într-o lume extrem de competitivă, într-o lume în care educația costă - și aici vă amintesc butada celebră a unui decan de la Harvard, care a spus: "Voi pretindeți că educația este scumpă? Atunci gândiți-vă cât costă ignoranța." Trăim într-o lume în care, în general, dar mai cu seamă în domeniul învățământului medical, e nevoie de multă, multă rigoare și exigență, or, la noi, în anii din urmă, tocmai aceste două elemente se pare că au cam dispărut.
- Alegând să studiați medicina, v-ați îndreptat către o zonă de mare risc: chirurgia. Ca să iei bisturiul în mână e nevoie doar de știință sau și de curaj?
- Și de una, și de alta. Există profesioniști cu multă știință de carte, care însă nu au curajul de a-și asuma pasul acesta către chirurgie. Anatomiștii, de pildă, când vine vorba de structurile ce urmează a fi disecate, au un cumul de cunoștințe mult mai profund decât acela al multor chirurgi, dar, până la urmă, chirurgul este cel care își asumă rezolvarea eficientă a leziunii respective, el este dispus să se confrunte cu orice element imprevizibil care poate să intervină și care îl obligă la găsirea rapidă a unor soluții potrivite. Or, pentru asta, ai nevoie de ceva mai mult decât cunoștințe.
- Cum arată pe dinăuntru, domnule profesor, harta unui organism viu? E o priveliște înfricoșătoare sau seducătoare...?
- Depinde de vârsta și de condiția biologică a acelui organism. La copii, organele arată superb, țesuturile sunt mai ușor de disecat, totul este minunat, doar că la o scară mai redusă. La copii avem mostre de biologie în stadiul ei cel mai pur. La vârsta adultă, contează cum s-a îngrijit și s-a menținut omul respectiv. De obicei, cam cum arată la exterior, așa arată și pe interior. La persoanele cu diverse vicii sau tare, "priveliștea" poate să fie îngrozitoare. La vârsta a treia, așa cum e firesc, structurile anatomice sunt destul de deteriorate. Dincolo de descrierea aceasta profesională, mi-e destul de dificil să mă pronunț. Frumusețea organismului uman aș putea să o admir dacă subiectul ar fi expus într-un muzeu. Eu și colegii mei luăm însă contact cu subiectul în sala de operație, iar acolo nu mai avem vreme să admirăm, ci ne ocupăm de problema care l-a adus pe masă: o litiază biliară, o tumoră sau tot felul de alte leziuni, care de care mai urâte.
- Asemenea marilor sportivi, faceți și dvs. vizualizări mentale înaintea operațiilor grele?
- Asta e obligatoriu! Mai întâi, toate cazurile se discută, și la raportul de gardă, și la așa-numitele conferințe interdisciplinare. Astăzi medicina a devenit din ce în ce mai interdisciplinară și, uneori, decizia unui gest terapeutic e luată în grup, împreună - să spunem - cu oncologul, cu radioterapeutul, cu radiologul intervențional etc., colegi care participă și ei, simultan sau secvențial, la actul terapeutic. Uneori sunt împreună cu noi în sala de operație, alteori, după operație, pacienții ajung la ei și trebuie să hotărâm împreună ce avem de făcut. În ceea ce privește operația în sine, în ziua de azi, există chiar simulări în realitatea virtuală. Să luăm, de pildă, cazul unui ficat tumoral: există o tumoră localizată undeva în ficat. S-au inventat mijloace de simulare care îți permit să știi dinainte exact pe unde vei inciza, ce porțiune din ficat vei scoate și așa mai departe. Astfel că, atunci când intri propriu-zis în operație, îți este foarte clară întreaga desfășurare de gesturi, elimini multe necunoscute și deci multe emoții.
"Am considerat că este mai bine să-mi continui drumul aici, decât să o iau de la capăt dincolo"
- Pot exista însă și situații în care o astfel de necunoscută se dovedește a fi insurmontabilă: cum depășiți decesul unui pacient?
- De fiecare dată, se face o analiză cât mai extinsă a cauzelor care au condus la deces, în ideea de a ajunge la o explicație cât mai clară. În momentul în care ai această explicație, te lămurești dacă ai fi putut să faci ceva, din planul terapeutic, în alt fel sau mai bine. Indiscutabil, fiecare astfel de caz te marchează, în primul rând în plan afectiv, iar strângerea aceasta de inimă nu poate fi alinată de nimic. Cazul se transformă într-o lecție amară, pe care însă trebuie s-o înveți, pentru că asimilarea ei e în folosul altor pacienți.
- Cu ce valori compensați orele multe și lungi petrecute în spital? Cum ieșiți din universul sălii de operație?
- Încet-încet, am tot renunțat la "divertismente", am renunțat la piesele de teatru, la spectacolele de operă, la concerte... Totuși, în week-end-urile libere, încerc să-mi mențin forma fizică, jucând tenis. Iar în rest, citesc. Mă răsfăț cu lucrări de istorie - istoria fiind o mare pasiune a mea - și cu beletristică. Și, din când în când, atunci când izbutesc să-mi iau concediu, îmi place să călătoresc. În ultima vreme, prefer destinațiile liniștite și calde.
- Ați fi putut alege oricând Occidentul. De ce n-ați plecat?
- A fost o perioadă în care am cântărit această posibilitate. Am luat însă conștient decizia de a rămâne în țară pentru că, la momentul acela, urcasem deja destul de multe trepte în carieră - mă aflam aproape de mijlocul ei - și am considerat că este mai bine să-mi continui drumul aici, decât să o iau de la capăt dincolo.
- Ultima întrebare, domnule dr. Irinel Popescu: în medicină există o "cea mai frumoasă amintire"?
- Există multe amintiri frumoase... Uitați, de pildă, aici, am o fotografie în care sunt alături de primul pacient transplantat cu succes, în aprilie 2000, domnul Gheorghe Penea. Astăzi suntem într-o relație care înseamnă mai mult decât amiciție, am devenit aproape frați... Totuși, n-aș vrea să-mi ierarhizez aceste amintiri, pentru că nu cred că una o depășește pe cealaltă. Însă toate îmi încălzesc sufletul.