26 mai, 2011. Seul, Coreea de Sud.
Sala de concerte a Teatrului din Seul era plină până la refuz cu sute de tineri, fani ai muzicii pop. Luminile s-au stins şi pe scenă a apărut Chae Dong Ha, un cântăreţ coreean în mare vogă. Mulţimea a sărit în picioare, aplaudând cu putere, ţipând frenetic. După un recital de mai bine de două ore, solistul şi-a încheiat concertul cu celebra piesă "Gloomy Sunday", o bucată muzicală compusă în 1933 de un pianist maghiar şi interpretată, de-a lungul secolului, de zeci de cântăreţi faimoşi. "Tristă-i duminica, printre umbre am petrecut-o/ Inima a decis ca totul să fie curmat/ Curând, lumânări vor sta împrejuru-mi şi rugile vor aduce-ntristare/ Dar nu le lăsaţi să se tânguie, căci eu sunt fericit să plec". În dimineaţa zilei următoare, solistul pop Chae Dong Ha, în vârstă de 30 de ani, a fost găsit spânzurat, în apartamentul său. Vestea sinuciderii sale a făcut rapid înconjurul lumii şi a îndoliat întreaga comunitate a muzicii. În urma anchetei, s-a dezvăluit faptul că Dong Ha suferea, din anul 2009, de o depresie profundă, provocată tot de o sinucidere, aceea a mentorului şi primului său manager. O altă versiune spune însă că atât sinuciderea solistului, cât şi a mentorului său, fuseseră provocate de lugubrul cântec unguresc. Trecuseră deja mai multe decenii de când melodia în cauză căpătase o faimă sinistră. Se spunea că ea este blestemată şi că cel care o interpretează sau chiar o ascultă îşi va pune capăt zilelor. Legendă sau nu, de-a lungul anilor, zeci de oameni care au ascultat melodia au hotărât să-şi curme viaţa, cel mai adesea lăsând în urma lor scrisori de adio ce conţineau versurile cântecului.
O duminică sumbră
Povestea începe în anii '30 ai secolului trecut, la Paris, când capitala Franţei devenise o Mecca pentru artişti, scriitori, pictori, oameni de film, muzicieni. La vremea aceea, Oraşul Luminilor era scena marilor debuturi. În mai toate cafenelele şi bistrourile pariziene se puteau auzi acordurile muzicii de jazz, interpretate fabulos de mari pianişti. Unul dintre ei, pe nume Rezso Seress, părăsise Ungaria, ţara natală, şi ajunsese la Paris, animat de aceeaşi dorinţă arzătoare: de a deveni un compozitor celebru. Curând după sosirea sa, Seress a reuşit să obţină un contract de pianist într-un mic restaurant parizian. Acolo a cunoscut-o şi pe femeia pe care o va iubi până la moarte, cea care i-a servit drept muză. Dar viaţa la Paris, în acea perioadă, nu era deloc atât de roz precum o descria Edith Piaf în cântecele ei, şi tânărul pianist abia îşi ducea zilele, trăind la limita subzistenţei. Între cei doi îndrăgostiţi au apărut problemele financiare şi, după o ceartă furibundă, tânăra l-a părăsit pe pianistul visător. A doua zi a fost pentru Rezso Seress una dintre cele mai triste din viaţa sa, însă a fost ziua care i-a transformat destinul.
La scurt timp, Seress l-a întâlnit, întâmplător, pe László Jávor, un poet, compatriot de-al său. După ce i-a cântat la pian piesa pe care o compusese, László Jávor i-a mărturisit că şi el suferea fără seamăn din dragoste. Povestea lui era însă cu mult mai tristă. Iubita lui, femeia visurilor sale, se stinsese subit, lăsându-l singur, abandonat în disperare şi depresie. Inspirat de drama pe care o trăia, scrisese şi el un poem în care îşi chema iubita să i se alăture la propria sa înmormântare, un poem ce făcea aluzie la sinucidere. Aceste versuri i s-au părut pianistului ca fiind predestinate pentru a însoţi trista linie melodică a piesei sale. Şi aşa s-a şi întâmplat. Notele tânguitoare ale melodiei, combinate cu versurile care exprimau o durere sfâşietoare, s-au întregit într-o compoziţie melodioasă, dar peste măsură de tragică. Iniţial, nicio casă de discuri nu a vrut să înregistreze piesa, specialiştii socotind-o mult prea lugubră. În 1935, după mai multe tentative eşuate, piesa a fost, totuşi, lansată. La o săptămână după eveniment, melodia a devenit şlagăr. Mândru de succesul său neaşteptat, Seress s-a prezentat în faţa fostei iubite şi, ademenind-o cu imaginea viitoarei sale cariere strălucite, o ceru, ceremonios, de soţie. În aceeaşi seară, au ascultat împreună piesa înregistrată, au făcut planuri de viitor şi s-au despărţit fericiţi. Dar a doua zi, tânăra a fost găsită moartă, în camera sa. Fata se sinucisese, înghiţind otravă. În palma sa stătea strânsă o hârtie pe care era scris un fragment din piesa blestemată.
Cântecul care ucide
În mod bizar, faima funestă a piesei l-a urcat pe Seress pe culmile succesului. Melodia sa ajunsese cea mai bine vândută, însă compozitorul maghiar era tot mai deprimat, şi pe bună dreptate, căci zeci de oameni se sinucideau peste tot în lume, după ce îi ascultau tenebroasa compoziţie. Blestemul ce părea că urmăreşte melodia provoca mereu alte morţi. La New York, un bărbat în vârstă de 82 de ani se aruncase de la fereastra apartamentului său, după ce interpretase la pian melodia. Două femei se aruncaseră în Dunăre, la Budapesta, altă persoană îşi tăiase venele la Viena şi un tânăr se împuşcase cu revolverul tatălui său. În toate aceste cazuri, ancheta scosese la iveală faptul că victimele ascultaseră melodia chiar înainte de a face necugetatul gest. Drept urmare, în Anglia, melodia a fost interzisă, până în anul 2002. Ideea a fost preluată şi de alte posturi de radio internaţionale, iar piesa a primit interdicţie şi la unele posturi din Statele Unite şi din Ungaria. Un post de radio din Franţa a încercat chiar să descopere ce îi determină pe oameni să se sinucidă după audiţia acestei compoziţii. Într-o serie de emisiuni de maximă audienţă au fost chemaţi experţi în psihologie şi psihiatrie, muzicieni, medici, chiar clarvăzători. Nimeni însă nu a putut stabili cu certitudine care sunt efectele acestei melodii asupra psihicului uman.
Decenii mai târziu, în încercarea de a desluşi misterul melodiei blestemate, s-au emis mai multe ipoteze. Se spune că piesa conţine un mesaj subliminal, o idee care se transmite sub nivelul pragului senzorial şi că unii oameni care o receptează ajung să se lase controlaţi de ea. Sau poate că melodia, prin simplul fapt că exprimă o atât de profundă tristeţe, reuşeşte să influenţeze psihicul uman într-o atât de mare măsură, încât cei care o ascultă cad într-o adâncă depresie, ajungând să îşi curme viaţa.
Studiile moderne au demonstrat faptul că muzica poate avea şi un impact pozitiv asupra omului, îi poate influenţa procesele psihice, modificând capacitatea de învăţare, atenţia sau memoria.
Vladimir Behterev, proeminent neuropsihiatru rus, cel care în 1907 a pus bazele primului centru de cercetare psihologică, psihiatrică şi neurologică din lume, susţinea că "dacă ar fi să comparăm muzica cu medicina, atunci sunetele nu sunt nimic altceva decât un analgezic provenit din lumea notelor muzicale, un medicament care elimină durerea". În urma experimentelor sale, academicianul rus a demonstrat că între nivelul zahărului din sânge şi starea mentală a unei persoane există o legătură directă. Astfel, prin reglarea stării sale psihice, o persoană îşi poate modifica nivelul zahărului din sânge, iar pentru a atinge armonia psihică, nu trebuie decât să asculte sunetele naturii: păsările, ploaia, vântul, valurile mării.
Din anul 2010, la Centrul de reabilitare a persoanelor cu dependenţă de alcool şi droguri din oraşul Zahle, din Liban, muzica este folosită în tratamentul adicţiilor. Medicul Hamda Farhat, specialist în psihopatologie şi în terapie prin muzică, susţine că piesele compozitorului libanez Samer Hatoum au avut un efect pozitiv asupra dependenţilor de alcool şi alte droguri. "S-a dovedit că, folosind în paralel psihoterapia şi terapia prin muzică, pacienţilor li se ameliorează simptomele ce apar în urma adicţiilor, stările de anxietate, atacurile de panică, lipsa completă a optimismului, percepţiile negative despre ei înşişi şi despre oamenii care îi înconjoară. Este o metodă care implică trei etape. Muzica îl determină pe pacient să devină deschis, îi conferă o stare de încredere în sine şi în viitor, elimină starea de tristeţe şi frustrările acumulate", afirmă Hamda Farhat.
Conform specialiştilor în domeniu, Vivaldi, Scarlatti, în general muzica barocă, ajută la organizarea gândurilor, la îmbunătăţirea performanţelor cognitive, stimulează neuronii, determinându-i să realizeze mai lin şi mai rapid sinapsele. Despre muzica lui Beethoven se spune că este atât de energică, încât înlătură orice urmă de melancolie. Muzica romantică, cu reprezentanţii ei, Chopin, Liszt, Schubert, aduce linişte, echilibru, visare. Muzica religioasă, spirituală, cum este cea a lui Bach, restabileşte echilibrul emoţional, conferă un sentiment de pace. În Rusia, terapia prin muzică religioasă şi cea prin sunetul clopotelor este cunoscută de mai bine de două veacuri.
Credinţa în puterea miraculoasă, tămăduitoare, a muzicii clopotelor datează din cele mai vechi timpuri. În folclorul rus, clopotul reprezintă legătura tainică, nevăzută, dintre divinitate şi sufletul oamenilor. Nu este întâmplător faptul că, de sute de ani, în timpul marilor epidemii de ciumă sau alte boli devastatoare, în toate oraşele băteau clopotele. În zilele noastre, oamenii de ştiinţă au confirmat proprietăţile curative ale acestui gen de sunete. S-a descoperit că vibraţiile emise de clopote distrug viruşii gripei, ai hepatitei şi tifosului, curăţă canalele energetice, îmbunătăţesc circulaţia sanguină şi chiar compoziţia sângelui. Medicina modernă a ajuns la concluzia că dangătul clopotelor tratează cu succes o varietate de tulburări psihice şi psihosomatice. În Rusia există multe clinici în care se foloseşte terapia cu clopote, pentru tratarea diferitelor afecţiuni, precum hipertensiune arterială, ulcer peptic, astm bronşic, împotriva nevrozelor şi, poate cel mai uimitor, în ameliorarea durerilor provocate de cancer.
Clopotele care tămăduiesc
În urmă cu 20 de ani, Praskovia fusese lovită de o căruţă. După accident, femeia a rămas paralizată de un picior şi abia putea să se târască. Pentru că nu se mai putea ocupa de muncile câmpului, s-a oferit să ajute la biserică, să lucreze la pangar, să deretice cât o ţineau puterile, prin sfântul lăcaş. Părintele Oleg a primit-o cu bucurie, căci mare nevoie avea de cineva care să se ocupe cu dăruire de toate aceste treburi. Dimineţile şi seara, înainte de slujbă, când se trăgeau clopotele, Praskovia se aşeza în genunchi, în faţa altarului, şi se ruga la Bunul Dumnezeu să-i redea mersul, pentru a-l putea ajuta mai mult pe părintele Oleg, căci tare era copleşit de treburi, bietul de el. Simţea în fiecare zi cum muzica clopotelor îi pătrundea în suflet şi în minte, îi alina durerile, îi îndepărta grijile şi supărările. Într-o dimineaţă, după rugăciunea zilnică, se ridică din aşternut şi, pur şi simplu, păşi ca un om sănătos. Piciorul bolnav o asculta cu desăvârşire, putea călca pe el, fără să simtă vreo greutate, de parcă niciodată nu fusese infirmă.
Vestea însănătoşirii miraculoase a babei Praskovia s-a răspândit în întreaga regiune. Zeci de oameni au venit să vadă minunea cu ochii lor. Bătrâna nu numai că s-a tămăduit, dar în scurt timp a început chiar să alerge pe scările clopotniţei, spre a-şi îndeplini sarcina pe care şi-o asumase: aceea de a fi clopotar. Dangătul miraculos al clopotelor o lecuise şi, tocmai de aceea, Praskovia s-a dedicat cu totul învăţării acestei arte. Căci în Rusia, a fi clopotar este o artă, acesta având de mânuit nu numai un singur clopot, ci patru-cinci. Astfel, curând, Praskovia a ajuns maestră, trăgând simultan cinci clopote şi născând adevărate simfonii extrem de melodioase.
Părintele Oleg, preotul paroh al Bisericii Înălţarea Sfintei Cruci, are un caiet gros, în care a însemnat multe cazuri de tămăduiri, înfăptuite doar prin mila Domnului, prin intermediul muzicii clopotelor. Minunile ce s-au săvârşit acolo au captat şi atenţia mass-mediei şi, despre biserica din Panino, s-au realizat mai multe documentare şi s-au scris zeci de articole.
De aproape un an, la iniţiativa oficialităţilor, a medicilor de la Spitalul Municipal din Lipeţk şi cu binecuvântarea episcopului regiunii Lipeţk, Nikon, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie, sunt aduşi copiii bolnavi de paralizie cerebrală infantilă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
