HANNO HOFER - "Dacă oamenii înseamnă ţara, România e ţara mea"

Unde vă simţiţi cu adevărat acasă?

Casa pe roţi de fier

- Timişorean crescut în Bucureşti, emigrat şi "stu­denţit" în Germania, muzician, regizor, actor, produ­cător tv, Hanno, unde este casa ta?

- În tren! (râde) Acum, mai în glumă, mai în serios, chiar petrec atât de mult timp în vagonul de dormit al trenului, încât chiar mă simt acasă în el. Când mai pui la socoteală că de la Bucureşti la Cluj se fac două­spre­zece ore, când petreci o jumătate de zi într-un singur spaţiu, de ce să nu fie el casa ta?! Oricum, fie ţara asta se măreşte miraculos, fie avem cele mai lente trenuri din lume, pentru că e inadmisibil să străbaţi 450 km în atât de mult timp. În caz că nu pot dormi, noroc de o carte bună, care să înso­ţeas­că o bere bună şi zgomotul egal al roţilor de tren. Cred că am citit o mulţime de cărţi în tren. Mă rog, acum se­rios vorbind, acasă mă simt unde sunt acum. Adică în Bucu­reşti, unde locu­iesc. Dar să ştii că am un senti­ment asemănător şi la Cluj, unde merg foarte des, şi la Ti­mişoara, unde am pe­trecut o parte din copilărie, poa­te şi puţin în Ger­mania. Ba nu, dacă mă gândesc mai bine, Germania nu intră în ecuaţia asta. Acolo am stat numai trei ani, timp în care am schimbat trei oraşe. Îmi place Germania, dar, totuşi, nu pot numi nimic de acolo "acasă". Până la urmă, românii care lucrează în străi­nătate au stat mult mai mult timp în Spania, bunăoară, decât am stat eu în Germania, şi tot "acasă" spun când vin în România.

Oameni, nu peisaje

- Ce-au modelat în tine, în personalitatea ta, toate aceste locuri pe unde te-ai preumblat, toate casele în care ai stat?

- Locurile acestea mi-au adus în primul rând o mare experienţă de viaţă. Nu le-am analizat niciodată după fru­museţe, ci, conştient sau nu, le-am primit în mine ca pe nişte experienţe acumulate. Aceste experienţe m-au clădit pe mine ca om, nu peisajele, nu cartierele. Am copilărit în Bucureşti, în Berceni, în plin comu­nism. Îmi place să păstrez mai degrabă amintirea cazematelor din şan­tiere, a goa­nelor cu copiii de la bloc, decât înfiorătoarele cozi la ta­câmuri de pui. Le de­testam pur şi simplu, chiar şi azi, dacă sunt mai mult de trei oameni în faţa mea - fie şi la bancă - plec. Pre­fer să mă amuz de cum ascun­deam telefonul din casă, plin de microfoane ale Securităţii, în du­lap, sub perne, decât să mă plâng de cât de urmăriţi eram. Între timp, am văzut dosarul părinţilor mei de la CNSAS: are şase sute de pagini! Eram elev la Liceul Ger­man, asta prelungea pânda Securităţii şi la şcoală, dar eu mă încăpăţânam să consider totul o aventură. Până la urmă, s-a în­groşat "gluma" şi a trebuit să emi­grăm în Germania. Aşadar, toate acestea m-au trans­format foar­te mult. La fel au fă­cut-o şi vacanţele de la ţară. Mer­geam în judeţul Timiş, la Sân­petru Mic. E foarte ciudat, că pe vremea aceea nu-mi plăcea deloc, ba chiar uram acel loc. Mic, pus­tiu, fără gară, cu do­uă străzi în mijlocul unui de­şert. Creşteau nu­mai tutun şi pe­peni pe câmpurile acelea, asemă­nătoare cu peisajul din Oltenia. Atunci aveam impre­sia că mă plic­tisesc de moarte, acum rea­lizez că au fost benefice pentru mi­ne acele veri. Aveam o că­mă­ruţă în pod, ceea ce era frumos, găseam tot felul de cărţi pe care le citeam, mergeam cu căruţa, trăiam primar şi intens. Atunci credeam că mă plic­tisesc, ce m-aş mai plictisi şi acum, aşa cum "mă plictiseam" în verile acelea. Avea un farmec ari­ditatea de acolo... nu era nimic, doar o căldură sufo­cantă. Ca un film...

- Dar "haiducul" din Berceni sau "exilatul" din Sânpetru a ajuns apoi student la Berlin... La ce reputaţie extraordinară are acest oraş, mă miră să zici că nu te simţi cât de puţin acasă acolo...

- Da, Berlinul a fost în­totdeauna altfel. Aşa cum se spune că New York-ul nu are legătură cu Statele Uni­te, la fel e şi Berlinul, ra­­portat la stricteţea Ger­ma­­niei. E un oraş cosmo­polit, extraordinar de ar­tistic, cu o atmosferă apar­te. Pe vre­mea studenţiei me­le, acolo mai era şi zi­dul, ceea ce-l făcea cu atât mai interesant. Chiar am prins căderea lui, dar nu pot spune că am participat activ. Am preferat să fiu spectatorul acelui mo­ment istoric, să-l privesc aşa, detaşat, precum un stu­dent la Istorie ce eram. Nici nu aveam ce să simt mai mult eu, român fiind; nemţii şi numai ei puteau conşti­entiza în profunzime acel mo­ment. Euforia era cu ade­vărat impresionantă, mai ales din partea esti­ci­lor germani. Nu au trecut însă mulţi ani şi vieţile tuturor aveau să se schimbe atât de mult, încât zidul începea să fie regre­tat. Dar asta este o altă poveste... Re­venind, sunt multe lu­cruri care m-au legat de Berlin, dar nu suficiente încât să simt că-i aparţin. Am stat prea pu­ţin, am locuit prin că­mine studenţeşti, am cunoscut oameni cu totul aparte, din toate colţurile pământului, dar nu sunt acasă acolo. Nu vreau să folosesc lozinci golite de sens şi să declar cât de mult îmi iu­besc eu ţara, că numai aici mă simt acasă, pentru că nu este aşa. Eu am un fix al meu: mă ataşez de oameni. Or, e adevărat, în România sunt cel mai ataşat de oameni. Dacă oamenii în­seam­nă ţara, România e ţara mea.

Căminul e la cine te întorci

- Hanno, eşti de aproape două­zeci de ani sufletul formaţiei Night­losers, dar în acelaşi timp un foarte apreciat şi premiat regizor de scurtme­traje. Unde te simţi "mai acasă", pe scenă sau în spatele camerei de fil­mat?

- Aş vrea să nu simt nicio dife­renţă între aceste două pasiuni. În in­teriorul meu, chiar nu o simt, dar sunt mai activ pe scenă. Chiar dacă am mai făcut câte ceva, nu am mai filmat atât de mult în ultima vreme, aşa că scena este mai prezentă în viaţa mea. Şi, slavă Domnului, avem concerte, cel puţin în lunile acestea de toamnă-iarnă sunt şi câte trei pe săptămână. Iar mă mut în tren (râde).

- Pe când un lungmetraj?

- Bună întrebare. Tot zic şi zic că voi face unul, dar iată că încă nu. Motivul este mai simplu decât ţi-ai ima­gina: nu am scris sce­na­riul pentru el. În con­ti­nuare mă simt mai bine în conci­ziu­nea unui scurt­metraj, decât în am­ploa­rea unuia lung. Se pare că am rămas un autor de nuvele, nu unul de ro­ma­ne. Dar sper, to­tuşi, să rea­lizez un lung­metraj, într-o bună zi. Până la ur­mă, am mai văzut scurtmetraje ex­pandate, ca să zic aşa.

- Revenind la tema in­­­ter­viului nostru, Hanno, ce crezi că transformă o casă în­tr-un cămin?

- Căminul implică per­­soana dintre mobile şi pe­reţi, obiecte care nu în­­seamnă nimic. Am schim­bat atâtea saltele, atâtea şi­fo­niere, atâtea chi­rii, în­cât lu­crurile a­cestea sunt com­plet go­lite de sens pentru mine. La cine te în­torci, ace­la e căminul! Doar atât. Nu vreau să în­dulcesc prea mult (râde).

- Atunci te ade­me­nesc eu către "miere": spuneai la un moment dat că nu eşti căsătorit, dar eşti arvunit sentimental...

- Te întrerup. Între timp sunt căsătorit.

- Felicitări!

- Mulţumesc foarte mult.

- Ţi-a luat ceva timp...

- Mi-a luat ceva timp, dacă socoteşti anii pe care-i am.

- Eşti, aşadar, aşezat la casa ta?!

- Absolut. Cea mai mare aşezare. Deşi nu-mi place, trebuie să o spun.

- Cu atât mai aşezat cu cât mai eşti şi tatăl unui băiat mare, dintr-o dragoste mai veche. Ce mai face Thomas?

- Thomas este în clasa a noua la "Tonitza", cântă la chitară de ani buni. E la vârsta aceea nebună, fără disciplină, fără structură, când totul e trăire intensă. E obositor pentru părinţi, dar nu se poate altfel, pentru că, până la urmă, un copil trebuie să fie aşa. Chiar dacă e la "vârsta aceea", sunt foarte mulţumit că preocu­pă­rile lui sunt artistice. Asta e marea mea mulţumire... Mai departe... om vedea.

Blues la drâmbă

- Hai să terminăm pe note muzicale, pe ritm de blues: ce se mai aude cu Nightlosers?

- Ne este bine. Avem concerte, chiar multe. Am scos al patrulea album, care se numeşte "Cinste lor". E compus din standarduri de blues şi de rock trans­for­mate în stilul Nightlosers. Nu pot spune că s-a produs vreo schimbare majoră în stilul obişnuit al formaţiei noastre. E din nou un disc foarte folcloric, cu drâmbă, ţambal, viori.

- Se pare că şi artistic eşti profund şi "an­ces­tral" ataşat de ţara ta...

- Se pare că da. M-ai prins! (râde)