HANNO HOFER - "Dacă oamenii înseamnă țara, România e țara mea"

Unde vă simțiți cu adevărat acasă?

Casa pe roți de fier

- Timișorean crescut în București, emigrat și "stu­dențit" în Germania, muzician, regizor, actor, produ­cător tv, Hanno, unde este casa ta?

- În tren! (râde) Acum, mai în glumă, mai în serios, chiar petrec atât de mult timp în vagonul de dormit al trenului, încât chiar mă simt acasă în el. Când mai pui la socoteală că de la București la Cluj se fac două­spre­zece ore, când petreci o jumătate de zi într-un singur spațiu, de ce să nu fie el casa ta?! Oricum, fie țara asta se mărește miraculos, fie avem cele mai lente trenuri din lume, pentru că e inadmisibil să străbați 450 km în atât de mult timp. În caz că nu pot dormi, noroc de o carte bună, care să înso­țeas­că o bere bună și zgomotul egal al roților de tren. Cred că am citit o mulțime de cărți în tren. Mă rog, acum se­rios vorbind, acasă mă simt unde sunt acum. Adică în Bucu­rești, unde locu­iesc. Dar să știi că am un senti­ment asemănător și la Cluj, unde merg foarte des, și la Ti­mișoara, unde am pe­trecut o parte din copilărie, poa­te și puțin în Ger­mania. Ba nu, dacă mă gândesc mai bine, Germania nu intră în ecuația asta. Acolo am stat numai trei ani, timp în care am schimbat trei orașe. Îmi place Germania, dar, totuși, nu pot numi nimic de acolo "acasă". Până la urmă, românii care lucrează în străi­nătate au stat mult mai mult timp în Spania, bunăoară, decât am stat eu în Germania, și tot "acasă" spun când vin în România.

Oameni, nu peisaje

- Ce-au modelat în tine, în personalitatea ta, toate aceste locuri pe unde te-ai preumblat, toate casele în care ai stat?

- Locurile acestea mi-au adus în primul rând o mare experiență de viață. Nu le-am analizat niciodată după fru­musețe, ci, conștient sau nu, le-am primit în mine ca pe niște experiențe acumulate. Aceste experiențe m-au clădit pe mine ca om, nu peisajele, nu cartierele. Am copilărit în București, în Berceni, în plin comu­nism. Îmi place să păstrez mai degrabă amintirea cazematelor din șan­tiere, a goa­nelor cu copiii de la bloc, decât înfiorătoarele cozi la ta­câmuri de pui. Le de­testam pur și simplu, chiar și azi, dacă sunt mai mult de trei oameni în fața mea - fie și la bancă - plec. Pre­fer să mă amuz de cum ascun­deam telefonul din casă, plin de microfoane ale Securității, în du­lap, sub perne, decât să mă plâng de cât de urmăriți eram. Între timp, am văzut dosarul părinților mei de la CNSAS: are șase sute de pagini! Eram elev la Liceul Ger­man, asta prelungea pânda Securității și la școală, dar eu mă încăpățânam să consider totul o aventură. Până la urmă, s-a în­groșat "gluma" și a trebuit să emi­grăm în Germania. Așadar, toate acestea m-au trans­format foar­te mult. La fel au fă­cut-o și vacanțele de la țară. Mer­geam în județul Timiș, la Sân­petru Mic. E foarte ciudat, că pe vremea aceea nu-mi plăcea deloc, ba chiar uram acel loc. Mic, pus­tiu, fără gară, cu do­uă străzi în mijlocul unui de­șert. Creșteau nu­mai tutun și pe­peni pe câmpurile acelea, asemă­nătoare cu peisajul din Oltenia. Atunci aveam impre­sia că mă plic­tisesc de moarte, acum rea­lizez că au fost benefice pentru mi­ne acele veri. Aveam o că­mă­ruță în pod, ceea ce era frumos, găseam tot felul de cărți pe care le citeam, mergeam cu căruța, trăiam primar și intens. Atunci credeam că mă plic­tisesc, ce m-aș mai plictisi și acum, așa cum "mă plictiseam" în verile acelea. Avea un farmec ari­ditatea de acolo... nu era nimic, doar o căldură sufo­cantă. Ca un film...

- Dar "haiducul" din Berceni sau "exilatul" din Sânpetru a ajuns apoi student la Berlin... La ce reputație extraordinară are acest oraș, mă miră să zici că nu te simți cât de puțin acasă acolo...

- Da, Berlinul a fost în­totdeauna altfel. Așa cum se spune că New York-ul nu are legătură cu Statele Uni­te, la fel e și Berlinul, ra­­portat la strictețea Ger­ma­­niei. E un oraș cosmo­polit, extraordinar de ar­tistic, cu o atmosferă apar­te. Pe vre­mea studenției me­le, acolo mai era și zi­dul, ceea ce-l făcea cu atât mai interesant. Chiar am prins căderea lui, dar nu pot spune că am participat activ. Am preferat să fiu spectatorul acelui mo­ment istoric, să-l privesc așa, detașat, precum un stu­dent la Istorie ce eram. Nici nu aveam ce să simt mai mult eu, român fiind; nemții și numai ei puteau conști­entiza în profunzime acel mo­ment. Euforia era cu ade­vărat impresionantă, mai ales din partea esti­ci­lor germani. Nu au trecut însă mulți ani și viețile tuturor aveau să se schimbe atât de mult, încât zidul începea să fie regre­tat. Dar asta este o altă poveste... Re­venind, sunt multe lu­cruri care m-au legat de Berlin, dar nu suficiente încât să simt că-i aparțin. Am stat prea pu­țin, am locuit prin că­mine studențești, am cunoscut oameni cu totul aparte, din toate colțurile pământului, dar nu sunt acasă acolo. Nu vreau să folosesc lozinci golite de sens și să declar cât de mult îmi iu­besc eu țara, că numai aici mă simt acasă, pentru că nu este așa. Eu am un fix al meu: mă atașez de oameni. Or, e adevărat, în România sunt cel mai atașat de oameni. Dacă oamenii în­seam­nă țara, România e țara mea.

Căminul e la cine te întorci

- Hanno, ești de aproape două­zeci de ani sufletul formației Night­losers, dar în același timp un foarte apreciat și premiat regizor de scurtme­traje. Unde te simți "mai acasă", pe scenă sau în spatele camerei de fil­mat?

- Aș vrea să nu simt nicio dife­rență între aceste două pasiuni. În in­teriorul meu, chiar nu o simt, dar sunt mai activ pe scenă. Chiar dacă am mai făcut câte ceva, nu am mai filmat atât de mult în ultima vreme, așa că scena este mai prezentă în viața mea. Și, slavă Domnului, avem concerte, cel puțin în lunile acestea de toamnă-iarnă sunt și câte trei pe săptămână. Iar mă mut în tren (râde).

- Pe când un lungmetraj?

- Bună întrebare. Tot zic și zic că voi face unul, dar iată că încă nu. Motivul este mai simplu decât ți-ai ima­gina: nu am scris sce­na­riul pentru el. În con­ti­nuare mă simt mai bine în conci­ziu­nea unui scurt­metraj, decât în am­ploa­rea unuia lung. Se pare că am rămas un autor de nuvele, nu unul de ro­ma­ne. Dar sper, to­tuși, să rea­lizez un lung­metraj, într-o bună zi. Până la ur­mă, am mai văzut scurtmetraje ex­pandate, ca să zic așa.

- Revenind la tema in­­­ter­viului nostru, Hanno, ce crezi că transformă o casă în­tr-un cămin?

- Căminul implică per­­soana dintre mobile și pe­reți, obiecte care nu în­­seamnă nimic. Am schim­bat atâtea saltele, atâtea și­fo­niere, atâtea chi­rii, în­cât lu­crurile a­cestea sunt com­plet go­lite de sens pentru mine. La cine te în­torci, ace­la e căminul! Doar atât. Nu vreau să în­dulcesc prea mult (râde).

- Atunci te ade­me­nesc eu către "miere": spuneai la un moment dat că nu ești căsătorit, dar ești arvunit sentimental...

- Te întrerup. Între timp sunt căsătorit.

- Felicitări!

- Mulțumesc foarte mult.

- Ți-a luat ceva timp...

- Mi-a luat ceva timp, dacă socotești anii pe care-i am.

- Ești, așadar, așezat la casa ta?!

- Absolut. Cea mai mare așezare. Deși nu-mi place, trebuie să o spun.

- Cu atât mai așezat cu cât mai ești și tatăl unui băiat mare, dintr-o dragoste mai veche. Ce mai face Thomas?

- Thomas este în clasa a noua la "Tonitza", cântă la chitară de ani buni. E la vârsta aceea nebună, fără disciplină, fără structură, când totul e trăire intensă. E obositor pentru părinți, dar nu se poate altfel, pentru că, până la urmă, un copil trebuie să fie așa. Chiar dacă e la "vârsta aceea", sunt foarte mulțumit că preocu­pă­rile lui sunt artistice. Asta e marea mea mulțumire... Mai departe... om vedea.

Blues la drâmbă

- Hai să terminăm pe note muzicale, pe ritm de blues: ce se mai aude cu Nightlosers?

- Ne este bine. Avem concerte, chiar multe. Am scos al patrulea album, care se numește "Cinste lor". E compus din standarduri de blues și de rock trans­for­mate în stilul Nightlosers. Nu pot spune că s-a produs vreo schimbare majoră în stilul obișnuit al formației noastre. E din nou un disc foarte folcloric, cu drâmbă, țambal, viori.

- Se pare că și artistic ești profund și "an­ces­tral" atașat de țara ta...

- Se pare că da. M-ai prins! (râde)