ANCHETĂ SENTIMENTALĂ: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva"...

- Vă fac bine melancoliile toamnei?

- Poate deveni tristeţea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?

Cel mai tainic dintre anotimpuri

Ce este, în fond, melancolia? O tânjire nede­fi­nită... Aşteptarea oarecum dureroasă a ceva ne­deslu­şit... Dacă ar fi desluşit, n-ar mai fi melancolie, ar fi dor. Pentru melancolie ai nevoie de un pic de sin­gu­rătate... Şi, mai cred eu, de o oarece stare de neprihă­nire... Aştepţi să-ţi pice ceva de nu ştiu unde, poate din cer... Un dar neprecizat. Să te mângâie, să-ţi stingă zbaterea interioară. Căci toamna, zbaterea din afară se mută tot mai mult înlăuntru. Şi-ţi mai trebuie tinereţe sau măcar o stare de tinereţe. Melancolia îi stă bine ce­lui tânăr, celui ce se pregăteşte pentru a pleca la drum şi încă nu ştie cum i se va aşterne şi totul este misterios în cale-i. Melancolia poate fi bună şi fertilă atunci când este temporară, căci sensibilizează fiinţa. Ea poate deschide întru Poezie, iar Poezia este totdeauna izbă­vitoare. Dar melancolia devine nocivă atunci când se prelungeşte, când se instalează şi devine spleen. La mine, melancolia vine, acum, mai mult din nostal­gie. Nostalgia atâtor întâlniri frumoase cu toamna... Când eram copil, când eram adolescent, toam­na mi-era ano­timp preferat... Apoi aveam să aud de la poetul Ioan Alexandru cum că tinerii ar iubi mai mult toam­na, iar bătrânii primăvara, fiecare nouă primăvară reprezentând pentru ei ieşirea, cu oarece bi­ruinţă, din pericolele pe care le presupune iarna, pentru trupurile lor slăbite. Eram încă tânăr atunci... Acum sunt... tomnatic, dar toamna mi-a rămas şi-acum preferată. Asta, şi pentru că până astăzi, toamna mi se pare cel mai blând şi cel mai romantic dintre anotim­puri. Şi cel mai tainic. Toamna începi să te aduni, să te întorci la sine. Să te recauţi şi să te regăseşti. Totodată, parcă eşti îndemnat mai tare la visare. Şi atunci, o anumită me­lan­colie este de neocolit şi chiar bine­fă­cătoare. Ea cântă pe coardele ascunse, altfel cam uitate ale fiinţei, trezind sonuri de o fru­museţe revelatoare. Mai întâi coboară dinspre vară toam­na timpurie, cea cu tem­pe­raturi blânde, cu lumină mierie. Acum înce­pea şcoala, venea reîntâlnirea zil­nică cu colegii, după o vară lungă, cu o vacanţă mare. Simţeai în prima zi mirosul acela de clasă primenită, de cărţi şi caiete noi, de uniforme încă netăvălite prin praful din curtea şcolii sau de pe maidane. Mie-mi plăcea la şcoală, cu emo­ţiile ei, toate, de multe feluri, cu fireşti succese şi inerente eşecuri. Aveam colegi buni şi, în viaţa noastră de şcolari, cu toată sărăcia, era multă voie bună. Apoi, toamna în­cepeau campionatele la multe sporturi, dar, pentru noi, băieţii, un interes deosebit îl prezenta cel de fotbal. Fie­care, pe maida­nele pe care ne jucam miuţele, aveam numele dublat de al unui mare fotbalist simpa­tizat. Mai pe urmă, în adolescenţă, toamna însemna şi timpul când cultura se întorcea din vacanţă, începutul stagiunilor artistice. Ale cinematecii, ale teatrelor... Erau stagiuni mult aşteptate, pentru că erau minunate. Erau anii aceia, '65-'71, ani de frumoasă şi mai liberă efervescenţă culturală. În teatru, eram întâmpinaţi cu premiere surprinzătoare. Pe timpul studenţiei mele s-au exprimat o sumă excepţională de regizori de tea­tru: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Lucian Giurchescu, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Şerban...
Pentru mine, toamna se leagă neabătut şi de Cotro­cenii copilăriei mele, cartierul acesta simplu şi distins, prietenos şi fermecător. Hălăduiam singur sau cu prietenii pe multele străduţe cu nume de doctori (Carol Davila, Lister), frumos şi misterios încrucişate, prin părculeţe (celebra "Ţăcălie"), suiam şi coboram scări tainice şi romantice. Copaci bătrâni se uneau tunel, deasupra străzilor acestora. Majori­tatea caselor erau vile, unele mai modeste, altele mai făloase. Fiecare cu poveştile ei ne­cunoscute. Cu pomi şi cu flori prin curţi sau prin micile grădini ce le înconjurau. Stăruiau până spre iarnă trandafiri, flori sau boboci. Aşa şi îngheţau, amintind de zilele văratice, până la căderea zăpezii. După înnop­tare, toate ferestrele erau mai vesti­toare de taine, dar îndeosebi cele ale fetelor în floare... Seara, peste tot, lumina palidă a felinarelor, cu un halou de abur rece, "londonez", îm­pre­jur. Mai era şi Grădina Botanică, cu farmecul ei desuet, as­cunsă, liniş­tită, însufleţită numai de intrările şi ieşirile studenţilor de la Botanică. Şi prin curţile acelea ale Cotrocenilor erau şi câţiva gutui, ţintiţi de noi de cum se înfiripau fructele. Trebuia să fii atent şi să le furi ("să le juleşti", spuneam noi în argoul maidanului) înaintea altora şi în ciuda vigilenţei proprietarilor. Nu era tocmai uşor. Făceai o echipă, nu prea mare (doi, trei, patru). Unii stăteau de şase, alţii, mai agili şi mai viteji, se căţărau în pom. Trebuia acţionat repede, repede. Gutuile le strecurai în sân sau le aruncai ca pe mingi, celor de jos. Prada se împărţea după contribuţie, cei care se căţă­raseră luând partea leului. De obicei, luate prea de­vre­me, erau necoapte şi-ţi strepezeau dinţii. Dar gutuile, globuri mari de aur, erau socotite o pradă de soi şi mare era bucuria să le adulmeci, să le ştergi puful şi apoi să le mănânci, chiar dacă cu noduri şi înecându-te. Dar era atracţia acestor mari globuri aurii, care sunt cu totul şi cu totul ale toamnei. Şi să nu uit castanele! Castanele îţi dau brusc o bucurie copilăroasă. Cum cad ele din copac, pocnind, cu ţepii lor, cu luciul lor atât de plăcut la vedere şi la mân­gâiere... Până astăzi, casta­nele mă fac copil! Copil al toamnei!
Au fost ani când toamna, într-o perioadă sau alta a ei, m-a chemat şi primit pe dealuri. Mă duceam pentru ea anume. Priveşti ca hipnotizat culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conţinând aur. Căci toamna e de aur şi are aură. Aur stins, nu stră­lucitor. Aur blând, primitor şi odihnitor. Cu nesfârşite nuanţe, ţintindu-ţi inima. Tămăduitor. Urcam pe văi în sus, tot mai sus. Pe drum, se înşirau satele, cu livezile lor încărcate cu poame: prune, pere, gutui, mere... Mere roşii, de toamnă, aninate a sărbă­toare, precum globurile în bradul de Crăciun. Un roşu cu totul nea­semuit, care ţi-l aminteşte pe cel din obrajii fetelor îm­pur­purate de emoţie! Fructe veselitoare şi îmbietoare, mirosind frumos a toamnă, a livadă, a prospeţime de început de lume. Căci, departe de a fi un sfârşit, toam­na este mai degrabă un început. La cei vechi, iar în Bi­serică până astăzi, acum este începutul anului. Amin­tind de începutul lumii. De prin ogrăzi se înalţă, fuior ademenitor, fumul focurilor de cu­răţire. Pe marginea râurilor, cazane de ţuică te atrag cu mirosul lor iute şi ameţitor. În jurul lor, ţărani care stau de veghe la focuri, mai gustând un păhărel, mai povestind... Dacă treci prin preajmă, eşti îmbiat şi tu. La ţuică şi la vorbă. Nu se face să nu te opreşti, să nu guşti, să nu schimbi o vorbă. Una bună! Dimineaţa, satele şi toate siluetele dim­prejur sunt cuprinse de negură şi devin fanto­ma­tice, trimiţând poveşti de de­mult. Dimineaţa le găseşti pe toate brumate. Ce frumuseţe au plantele patinate cu brumă! Dar brân­duşele! Câtă bucurie îţi dă vederea brân­duşelor viorii-vineţii, presărate des prin iarbă. Le vei revedea anul viitor, în primăvara timpu­rie. Parcă se fac ele punte de logodnă între ano­tim­purile de tre­cere. Peste iarnă, peste vară...
Ceea ce mai iubesc mult la toamnă este re­vărsarea florilor, valuri, valuri, pe trotuarele urbei. Tufănele, cri­zanteme, dumitriţe, moţul-curcanului, creasta-coco­şului, ochiul-boului... Flori ţărăneşti, nu aduse cu avionul din Olanda. Cu culorile lor intense, adânci, de nenumărate nuanţe, purtând în ele o lumină pe care florile altor anotimpuri parcă nu o prea au. Buchete imense te îmbie! Mă cuprinde o dorinţă irezis­tibilă de a-mi umple braţele cu ele şi a le duce şi a le lăsa la uşa tuturor fetelor minunate pe care le în­drăgesc. Sunt flori care te cheamă, care-ţi vorbesc, ca­re-ţi sar în braţe.
Oricum, chiar şi când eşti cutreierat de nostalgii, toamnă fără măcar un pic de melancolie nu se poate... Îi este ingredientul care-i dă un farmec de necuprins şi de nestins. Dar probabil că lucrul cel mai de luat în seamă, cel mai preţios, este acela că toamna este ano­timpul cel mai bun pentru îndrăgostirile adevărate. Şi, desigur, de aici vine şi melancolia şi tot de aici şi calea de a o rodi, stingând-o frumos.
COSTION NICOLESCU

Stăpâna ploilor

În fereastra uitată deschisă, toamna e un fel de vară mai coaptă, mai matură, mai obosită un pic, dar de o frumuseţe aparte, căci trăieşte din lumina de miere care se lasă peste lume ca un clopot protector, lăsând cerul înalt şi adânc. Lumină uşor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere.
Culori grele, de catifele orientale, arome şi parfu­muri iuţi şi puternice, frunze care cad măsurând asfin­ţitul, toate dau pământului o gravitate îngândurată.
Sigur că vrei "să prinzi" o asemenea clipă, s-o ţii cât mai mult, s-o transformi, s-o adaptezi, s-o faci, pe cât îţi stă în putere, nepieritoare. Poate de aceea, uneori, în asemenea momente simţi că-ţi cresc aripi cu care poţi să măsori şi să redai întreaga măreţie a toamnei, în vorbe, în culori, în muzică, după cum ţi-s înzestrarea şi harul. Şi, dacă-ţi pui mintea, cu un ase­menea "bagaj" poţi să treci chiar peste cealaltă toam­nă, aceea cenuşie, cu frig şi ploi, cu ceaţă şi ploi, cu noroaie şi ploi, cu ploi şi iarăşi ploi. Căci mai presus de toate, dincolo de gusturi şi arome, de culori şi me­lancolii, toamna este stăpâna absolută a ploilor. Ce dar minunat! Ploi temeinice, mărunte, nesfârşite şi încăpă­ţânate, ploi de care te rogi să se sfârşească şi care se opresc doar după ce te-au înconjurat în ceaţă şi negură şi te-au înfăşurat într-o pâclă nedesluşită. Ploi care coboară dincolo de amintiri şi te poartă către cei duşi în altă lume. Ploi care şterg graniţele dintre lumea lor şi aceasta în care trăim, ploi făcute să fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veşnicie. Ploi care omoară şi şterg ultimele semne de vară, pregătind pământul pentru marea nuntă cu iarna. M-a durut întotdeauna toamna ploilor. Mi-a plăcut, dar m-a durut de fiecare dată când s-a împlinit în noiembrie, luna în care am pierdut pe cineva drag. Câteodată mi se pare că s-a întâmplat asta în altă viaţă, că au trecut de-atunci secole nesfârşite, alteori e atât de proaspătă şi de fierbinte durerea absenţei, încât mă rog de ploi să spele orice urmă a ei.
Melancolia din această parte a toamnei este mai degrabă tristeţe şi predispune la însingurare. E pe­rioa­da în care refuz sau amân cât pot orice întâlnire. Pe­rioada în care pot să treacă ceasuri întregi fără să vor­besc, perioada în care, uneori, e-atât de greu, încât simt cum mă învăluie o platoşă din solzi uriaşi, verzui, care creşte zilnic din carnea mea.
Ştiu doar că trebuie să aştept ca ea să treacă de la sine, că trebuie să cobor atât de mult în mine, încât să am sentimentul că n-am să mă pot reîntoarce prin­tre semeni. Abia ajunsă în acel punct, mă pot uita înainte, niciodată în urmă, cu un dor tare mare de a fi ca ceilalţi. Dar asta nu se întâmplă mai repede de că­derea primei zăpezi, care e o altă sărbătoare salvatoare, ce înlătură tristeţea şi poate să readucă melancolia senină. Melancolia care te face să uiţi iar fereastra deschisă şi să te gândeşti la toamna veşnică a Crea­torului care îşi lasă urma printre ceţurile zdrenţuite dintre crengi, în măceşele ridicate semeţ către nori, printre florile opă­rite de frig, în ierburile brumate în nopţi sticloase, sub stele picurând peste lume şi în tăcerea încremenită care se scurge de pe frunzele de aramă. Cum să nu-ţi doreşti să fie toamnă mereu?
OTILIA ŢEPOSU

Strada Armoniei colţ cu Toamnei

Se spune că violoniştii cred că instrumentele vechi reţin vocea celor ce le-au fost stăpâni. Tot astfel cred eu că se întâmplă cu toamna, mai ales cu toamna. Atât de îndrăgită de poeţi. Şi fiecare dintre noi devine mai melancolic când se dezgolesc copacii şi cerul se pus­tieşte de păsări şi norii scriu văzduhul cu versuri citite de stele şi de plopii curioşi.
Şi toamna, ea, toamna, dintre toate anotimpurile, poartă coroana grea, de aur, a melancoliilor ce ne înco­ronează vieţile, indiferent de vârstă, de gusturi, de loc pe pământ. Prin ocheanul melancoliei, lumea este mai fru­moasă, mai aproape de inimă, ca şi poezia. Ca şi iu­birea. Te face să retrăieşti ce ai pierdut sau ce ai câş­tigat. Te face mai bogat în amintiri. Te face mai bun. Toamna e anotimpul Poeziei. Ea reţine atâtea voci, ale atâtor poeţi de neuitat. Asemeni viorilor vechi. Voci de reamintit, când ploaia nu se mai termină, ca azi. Când vântul acoperă zumzetul albi­ne­lor şi se însoţeşte cu jazz-ul stropilor de ploaie. Când Nichita Stănescu şopteşte parcă numai pentru tine: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ce­va/, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta", sau Odysseas Elytis îţi toarnă în pahar "vinul bălai, cu pata soarelui în­tr-însul".
E vremea lecturilor sub abajurul amur­gu­lui. E vremea să te vindeci de lumea zgo­mo­toasă, de triste­ţile de împrumut şi să te scalzi regeşte în versurile lui Arghezi, V. Voi­culescu, Minulescu, dar mai ales în ocea­nul lui Baco­via.
Când stă să plouă, parcă toate locomo­tivele se um­plu cu crizanteme, iar Chagall pic­tează netul­burat în oraşul nostru o fetiţă cu basma roşie, care mulge, într-o mică şi mai roşie căl­dare, norul cel mai alb, cel ce a păscut toată iarba din Herăstrău.
Dacă te întreabă cineva despre scânteile feri­cirii, să-i spui negreşit că le-ai văzut, chiar dacă numai în vis. Şi să-i mai spui că în fiece toamnă, Sfântul Seren, grădinarul, adună stele de prin grădini, şi tot el le aşează pe raftul din cămară, chiar lângă mere. Şi le citeşte rugăciuni până ce ele, stelele, se urcă iar la cer, de unde ne trimit scânteile fericirii de a fi vii, şi cu luare aminte la cei din jur, şi cu iubire, chiar şi atunci când credem, trişti, că nimeni nu ne mai iubeşte.
Şi cum să fii trist toamna, când se naşte pentru noi, toţi, Maica Domnului, la 8 septembrie, şi apoi ne în­tâmpină alt praznic împărătesc, 14 septembrie, ziua Înălţării Sfintei Cruci, şi vine şi octombrie, cu bucuria prăznuirii Sfin­tei Paras­che­va şi a Sfântului Dimitrie Izvo­râ­torul de Mir şi a Sfântului Dimitrie Basarabov, protectorul Bucu­reştilor, iar în noiembrie, ultimii tran­dafiri îmbra­că poteca pe care trece copila Maria pe drumul spre templu, pe 21 noiembrie, când sărbă­torim intrarea Mai­cii Domnului în biserică şi Biserica Doam­nei din inima Bucu­reştilor îşi sărbătoreşte hra­mul cu cântări înge­reşti, şi părintele Toader, cu cân­tarea "Iubi-te-voi, Doamne" ne ridică pe toţi la cer şi ne uită aco­lo?
Într-o altă toamnă, departe de casă, în munţii Pennsyl­va­niei, eram la Sfânta Mânăstire a Acope­ră­mân­tului Maicii Domnului. Adânc în pădure, maica stareţă Olimpiada a înălţat un paraclis închinat Sfântului Se­rafim de Sarov. Din lemn curat. Micuţ, cu o uşă strâmtă şi o singură fereastră. Dinăuntru se audemur­mur de rugăciuni şi cântări de glasuri cristaline. După o vreme, ies trei copii şi pornesc prin pădure înapoi, spre Mânăstirea din vârf de munte. Îi întreb cum îi cheamă. Cu ochii lăsaţi sfielnic în jos, îmi răspund pe rând: Andrew, Luke, Mary. Precis Îngerul le-a numărat paşii.
O toamnă acasă. În pelerinaj la Schitul Crasna. La masa pelerinilor se află şi patru copii. Patru fraţi: Ioa­na, Mi­hai, Constantin şi Nicolae. Au venit la Sfânta Litur­ghie din satul lor, aflat la 8 km, peste dealuri şi păduri. Precis Îngerul le-a numărat paşii.
Sau toamna, pe insula Gotland. Cu casele ei mici, albe, parcă de pe vremea vikingilor. Şi mereu cu cu­nuni de ceaţă. Merg pe strada ce porneşte de la Casa Po­eziei. Pe strada cu case doar pe o parte. Ca o dante­lărie fină. De cealaltă parte a micuţei străzi, o pajişte şi malul abrupt. Şi biserica, uriaşă co­rabie cu o clo­potniţă ivindu-se precum un felinar luminând şi oraşul de jos. Şi vântul, oaspetele nelipsit, împărţind cu dăr­nicie frunze acoperişurilor pleşuve, dar şi mi­ci­lor gră­dini pustii. Biete decoraţii ale verii indiene, pentru griu­rile toamnei scandinave.
În ferestre: pene, miei din plastilină şi mici corăbii pe talgere de balanţă. Pene pierdute de marile păsări migratoare ce au odih­nit pe cele mici, prea obosite pe drumul spre sud. Şi camera mică, albă, cu o masă albă, lipită de fe­reastră şi două scaune zvelte, tot albe.
La perete, o laviţă albă, cu o cutie ce poate fi trasă şi preschimbată în pat.
Ca-n copilărie, la Apold.
Şi drept lampă: o lebădă. Prevestire a zăpezii.
Şi în încheiere o reţetă inedită contra tristeţurilor de orice fel: ceaiul de păducel, scris într-o zi de oc­tom­brie, în trenul ce mă purta spre oraşul copilăriei:
Păducel, cuvânt mângâietor,
în tine îmi aşez azi capul
ca-n poala mamei.
Mălai mărunt e un alt nume al tău,
un nume mai tânăr,
pentru bobiţele tale rubinii.
Tu, cavaler din oştiia pădurii,
în bătălia lui noiembrie cu zăpada.

Tu, haină celestă
a ochilor mei obosiţi.
Tu, aripă bună
spulberând valurile tristeţii.
Bun pentru inimă, ceaiul de păducel, spune bătrâna din compartiment.
semeni cu suratele măcieşi îţi şoptesc eu, cele din care bunica făcea gemul acela care înmirezma toată strada Balanţei şi tot Sibiul.

Păducel, cuvânt în care mă-nveşmânt acum, la început de iarnă, când locuiesc pe strada Armoniei, colţ cu Toamnei.

(August Strindberg spunea că toamna e primă­va­ra lui.)
LILIANA URSU