Monica Mădaş este o făptură scânteietoare, dăruită cu un pogon de talente, pe care le onorează cu aceeaşi dăruire "îndrăgostită": cântă, dansează, joacă în filme, face animaţie şi creează păpuşi. Dar toate astea le face la Londra, printre ceţurile Tamisei, unde locuieşte de şase ani. În vara aceasta, Monica a venit acasă pentru o călătorie pe care o face deja în mod ritualic în Maramureş, de mai mulţi ani încoace, ca să descopere lumea străveche a satului şi muzica lui. Şi nu a fost singură acolo, ci însoţită de şapte interpreţi de muzică tradiţională, din şapte ţări diferite, uniţi într-un proiect intitulat "Roots Revival Romania" ("Rădăcini reînviate"). Concertul final al proiectului, prezentat la Sala Radio din Bucureşti, a fost un prilej bun de a sta de vorbă cu Monica Mădaş, de a o "întoarce pe toate feţele" pe această artistă complexă şi de a o vă prezenta, împreună cu toate izbânzile ei.
Hori şi hăulite
- Locuieşti acum peste mări şi ţări, dar unde-ţi sunt rădăcinile, Monica?
- M-am născut şi am crescut la Oradea, un oraş pe care îl iubesc nespus. Tata e ardelean şi mama olteancă, de lângă Craiova, iar vacanţele mi le petreceam la bunica din sud... N-o să uit niciodată cum mergeam cu trenul personal câte o noapte întreagă până acolo. La capătul drumului lung, după vorba molcomă şi formalismul ardelenilor, redescopeream de fiecare dată satul oltenesc, cu viaţa lui în ritmuri de sârbă ameţitoare şi tonalităţile "acute" ale vocilor aruncate peste uliţe şi peste uluci. La bunica aveam o bătătură mare la dispoziţie, în care făceam exerciţii de gimnastică la sol, în faţa unei asistenţe de copii din vecini, care mă încorona cu premii peste premii... Şi aşa îmi mai trecea aleanul nereuşitei mele sportive: mama mă dăduse la gimnastică de la patru ani, eram foarte bună şi fusesem selecţionată pentru lotul naţional, dar din păcate, la vizita medicală am descoperit că aveam nevoie de ochelari, şi încă de unii cu dioptrii foarte mari! Au urmat mai multe operaţii, dar cred că, în cele din urmă, vederea mea s-a îmbunătăţit simţitor, spălându-mă cu apă de izvor, în munte, pe unde am tot umblat apoi, când am crescut şi am descoperit singură, cu rucsacul în spate, puterea şi generozitatea naturii. Dar în anii petrecuţi la bunica, strângeam copiii şi făceam cor cu ei, spectacole de teatru cu poveşti de-ale mele şi muzică special compusă. Pentru a reprezenta personajele, foloseam ori bibelouri, ori le compuneam din andrele înfipte în ghemele de croşetat ale mamei şi ale bunicii. Îmi plăcea să exprim toată lumea asta din interiorul meu, în care trăiam cu spirit de aventură şi pasiune. Am citit poveşti din copilărie şi o fac chiar şi acum. Cred în ele şi intru foarte uşor în lumea lor. Încă din liceu scriu poezie, am participat la câteva festivaluri de lirică, şi desenez foarte bine. De mică desenez, îmi plăcea să desenez rochii, făceam haine pentru păpuşi şi credeam că o să fac design vestimentar.
- Dar muzica, ea când a venit?
- De mică am fost legată şi de muzică, în primul rând, prin vocea mamei mele, care cântă foarte frumos muzică oltenească. Şi-mi cânta tot timpul. Pe urmă, părinţii mei s-au despărţit... Dar cât am stat cu tata, mi-l amintesc cântând la taragot. Repeta foarte mult acasă, era foarte ambiţios, voia să cânte la fel de bine ca Luca Novac, un mare taragotist bănăţean. Îi plăcea şi Dumitru Fărcaş şi încerca să-mi explice care sunt diferenţele între stilurile celor doi. Taragotul era pentru tata nostalgia pentru lumea pierdută a copilăriei. Bunicul meu fusese un ceteraş vestit în satul lui, însă marea traumă a copilăriei tatei fusese moartea, de tânără, a mamei sale. Bunicul s-a recăsătorit şi tata a avut o mamă vitregă ("Baba Dochia", mi-o amintesc şi eu, o femeie tare aprigă, care avea, şi ea, doi băieţi, dintr-o căsătorie anterioară). Din cauza aceasta, tata era un om dur şi introvertit, greu se deschidea, chiar şi cu mine, când eram o copilă... Sensibilitatea la el are o altă dimensiune, în muzică! În rest, tata lucra pe un excavator. Îmi amintesc că m-a luat odată cu el în cabină şi am avut o senzaţie minunată, să văd lumea de sus, dintr-un fel de "poziţie de forţă", din măruntaiele acelei maşini uriaşe şi ciudate. Am căutat să-mi iubesc părinţii aşa cum sunt şi niciodată nu am emis pretenţii în faţa lor. Când am ajuns la facultate, mama plângea, când vedea că fetele celelalte sunt îmbrăcate şi eu nu aveam o haină bună pe mine, dar căutam să o fac să zâmbească şi-i spuneam să nu se necăjească. Din primul meu salariu, i-am cumpărat mamei o fustă şi o bluză... Am făcut o echipă grozavă eu cu mama! De la 31 de ani, m-a crescut singură! Îi datorez enorm! Eu locuiesc la Londra de cinci ani, dar şi acum suntem legate una de cealaltă, vorbim mereu la telefon şi ne încurajăm în a merge mai departe, chiar dacă singure, fiecare pe câte o parte de continent...
Păpuşile şi-un pogon de pământ
- În afara copilăriei, a existat un alt moment al vieţii care ţi-a trasat, mai apoi, destinul?
- După ce-am terminat Liceul de Filologie din Oradea şi-am urmat tot acolo cursurile Şcolii Populare de Artă, am intrat într-un grup de meditaţie orientală şi am plecat prin ţară cu ei. Stăteam în munţi, în tabere de câte două luni, în Bucovina, pe Rarău, timp în care duceam o viaţă în mijlocul naturii, după principii foarte sănătoase. Dormeam în cort, beam apă de izvor, mâncam exclusiv hrană naturistă, citeam (şi comentam) foarte multă filosofie, ezoterism, făceam în fiecare zi câte două ore de meditaţie şi de respiraţie. Asta nu însemna că ne puneam picioarele în cap sau pe după ceafă, în cine ştie ce poziţii imposibile. Mi-au prins foarte bine la vârsta aceea aceste exerciţii de autocunoaştere. Au fost 3 ani foarte buni, după care am plecat, pentru că mi s-a părut că totul o luase într-o direcţie nesănătoasă. Venise un puhoi de lume, erau sute de oameni în tabără, era un camping uriaş, în care unii îşi aduseseră televizoareşi le conectau la bateria maşinii, se uitau la ştiri şi criticau societatea... Apoi au început să intre şi bani, că unele cursuri se plăteau, şi atunci lucrurile s-au stricat, totul degenerase, ca la noi, la români. Mă bucur că am avut acest discernământ să mă desprind de ei când trebuia, alţii s-au lăsat prinşi într-o capcană din care nu au mai ieşit. Şi mă mai bucur de ceva: că atunci m-am îndrăgostit de munte, stăteam verile în natură şi câte două luni (la un moment dat, nu mâncam decât ce culegeam din pădure şi beam numai apă de izvor, în care puneam ace de brad să stea o zi). Era minunat! Erau zile în care aproape nu mâncam, posteam, dar aveam destulă energie cât să urcăm pe toate potecile din munte, pe unele trasee destul de dificile. Trăiam cu energia aceea extraordinară a muntelui şi a naturii. Şi în acest spirit de atunci, am făcut un an de Ecologie la Bucureşti, la prima universitate particulară apărută la noi, Universitatea Ecologică a lui Dolphy Drimmer. Am avut profesori foarte buni, aveam cursuri la Muzeul de Geologie şi îmi plăcea la nebunie. Dar trebuiau plătite, doar era o facultate particulară, aşa că nu mi-am mai putut permite să o continui. M-am întors la Oradea şi m-am dus să mă angajez la Teatrul de Păpuşi, aflasem că era un post liber. Mi-am luat chitara cu mine la concurs, am dat o mică reprezentaţie one-woman show, am făcut un moment de improvizaţie foarte comic, căci mie mi-a plăcut tot timpul să fac oamenii să râdă şi atât de mult m-a prins aventura aceasta, încât am rămas... devotată teatrului de păpuşi pentru totdeauna. E atât de minunat să te afli în faţa unei săli pline de copii, să-i auzi chicotind sau mirându-se în cor, încât împărtăşeam o energie atât de pură, pozitivă, care mă încărca şi îmi dădea entuziasm pentru mai departe. Mergeam la festivaluri cu Teatrul din Oradea şi cădeam în admiraţia Teatrului de Păpuşi "Ţăndărică" din Bucureşti, care întotdeauna venea cu ceva nou, surprinzător ca expresie teatrală, iar asta mi se părea formidabil! Îmi spuneam: "Doamne, ce talente, ce păpuşi, ce producţie!... Pentru mine, "Ţăndărică" era "Hollywood", scris aşa, cu luminiţe orbitoare care sclipeau, ca în Las Vegas! Mă întrebam: "Oare o să ajung şi eu vreodată să lucrez acolo?". Răspunsul era: "Da!" Era posibil! Şi tot ce mi-a rămas de făcut, după doi ani şi jumătate la Teatrul din Oradea, a fost să vin la Bucureşti şi să dau examen la Academia de Teatru şi Film, secţia Teatru - Marionete. Îmi trebuiau bani ca să plătesc taxa de înscriere, opt sute de mii, ţin minte şi acum, şi i-am cerut tatălui meu. A spus că nu are, şi atunci l-am rugat să-mi vândă bicicleta... Nici asta n-a făcut, n-a înţeles ce facultate e aia la care înveţi să te joci cu păpuşile: el voia să fiu avocat sau doctor! Dar a vândut mama, în pofida voinţei bunicii, un pogon de pământ, şi mi-a trimis banii. M-am simţit ca Niculaie Moromete care mergea la şcoală pe banii de pe pământ, suprema jertfă a familiei. Mama nu s-a îndoit nicio clipă că era bine ce voiam eu să fac, întotdeauna a fost de acord cu ideile mele, oricât de fantasmagorice ar fi părut, şi m-a susţinut!... Erau, deci, doar patru locuri la ATF la buget, iar eu trebuia să intru pe unul din ele, altfel nu aveam cu ce să-mi plătesc studiile. Şi am intrat a doua! Am lucrat o perioadă pentru o companie independentă de teatru pentru copii, "Libelula", iar în anul trei de facultate, am început, cu un entuziasm nebun şi plină de speranţă, să lucrez în Teatrul "Ţăndărică". Dar entuziasmul a mai scăzut, când am văzut că se reluau piese din anii '60, cu aceleaşi păpuşi. Problema banilor bloca orice nou proiect, eram plătiţi destul de puţin... După trei ani, mi-am dat demisia şi, puţin după aceea, m-am mutat la Londra.
- A mai rămas un capitol: jazzul...
- Eu am început să cânt jazz graţie regretatei Anca Parghel. A avut un workshop la Conservator şi m-am dus şi eu, am cântat o doină românească în stil im-provizatoric şi ei i-a plăcut foarte mult. Imediat m-a invitat să cânt la clubul în care cânta ea, serile, şi acolo, la Art Jazz Club, lângă Galeriile Orizont, am debutat eu! Anca Parghel avea o energie grozavă şi-i plăcea să strângă oameni tineri şi să-i înveţe, să-i ajute, era un foarte bun pedagog de jazz, pe lângă faptul că era o mare cântăreaţă... Am cântat acolo, cu ea, iar cei de la club m-au şi solicitat cu două proiecte, pe care le-am realizat rapid, pentru că le aveam în minte de mult. Unul a fost "Doina Jazzului", cu Arthur Balogh şi George Dumitriu, şi un alt proiect, "Jazz Do It!", în care cântam la pian şi recitam din poeziile mele, pe un fond de proiecţie vizuală şi de coregrafie. Pentru proiectele acestea am fost nominalizată pentru debut la Gala Premiilor Jazz din 2006.
Am făcut apoi masterul în "Animaţie film", pe conceptul de "release the inner child", de eliberare a copilului din tine, prin joc, interacţiune, lumi în oglindă. Am avut şi o experienţă cinematografică, am apărut în filmul "Binecuvântată fii, închisoare!", în regia lui Nicolae Mărgineanu, ca actriţă. Dar am avut succes şi ca film-maker, unul din filmuleţele de animaţie, "Bars" ("Gratii") pe care l-am făcut în timp ce eram încă masterandă, a fost premiat la Festivalul "CineMaIubit", cu Premiul Special al Juriului. Iar celălalt film, "Vagabond", pe care l-am făcut la Cluj, la un workshop legat de TIFF, a câştigat Premiul Special al Publicului. Cam acestea ar fi reperele de care m-ai întrebat...
La Londra, cu un rucsac, o chitară şi o carte de rugăciuni
- După atâtea succese, de ce ai plecat la Londra? Nu le puteai împlini aici?
- Am plecat la Londra în 2007, cu ocazia unei expoziţii pe care sculptoriţa Mariana Gordan o vernisa la "Institutul Cultural Român" şi pentru care mă chemase să-i fac ilustraţia muzicală. Gordan este unul dintre artiştii de vârf ai Londrei. Între performanţele ei se numără realizarea lucrării în mozaic pentru trei staţii de metrou din Londra şi câştigarea unui concurs de portretistică la "Royal Academy of Art"... A fost căsătorită cu sculptorul Mircea Roman, şi atunci, la evenimentul acela, am prezentat împreună un film despre operele lui Mircea Roman, numit "Dezorient Express", un discurs despre ororile comunismului şi despre încorsetările ideologice în artă, la care eu am făcut ilustraţia muzicală, iar prietenul meu de atunci a realizat montajul. Filmul a fost trimis apoi la câteva festivaluri internaţionale, a câştigat Premiul "Erasmus", la Viena. Iar eu am rămas la Londra, plecată din România doar cu un rucsac, cu chitara şi cu o cărticică de rugăciuni. Am cunoscut câţiva muzicieni foarte talentaţi, cu care m-am integrat rapid în viaţa muzicală londoneză, cum este Meg Hammilton, violonistă, şi Bogdan Văcărescu, român, un violonist foarte talentat şi el, care locuieşte la Londra de mai mulţi ani şi are o formaţie, "Paprika Balcanika", care promovează muzica balcanică şi în special muzica românească, lăutărească. Împreună cu ei, am cântat la Londra, dar şi în multe alte oraşe din Marea Britanie, iar la ultimul meu album, "Monooka's Caravan", am lucrat împreună. Chitara cu care plecasem din ţară s-a stricat, în schimb, am avut norocul, anul ăsta, să primesc cadou de ziua mea o chitară foarte bună, vintage, cu o formă foarte plăcută, uşoară, sună foarte frumos şi mă inspiră tare mult! Dar eu cânt şi la fluier, la tilincă... Şi mai cânt la pian, improvizez, mă acompaniez atunci când cânt jazz.
- Pari să te fi adaptat uşor în capitala britanică. Lucrezi, ţi-ai găsit prieteni...
- Din primul moment mi-a plăcut Londra, m-am simţit ca acasă. Dar după despărţirea de fostul meu prieten, după zece ani de relaţie, a urmat o readaptare la viaţa de una singură, o schimbare destul de dură... Chiar anul trecut mă gândeam că nu ştiu dacă mai vreau să stau acolo, pentru că nu reuşeam să mă detaşez, să dau un pas înapoi şi să privesc tot tabloul fără mânie şi furie. Poate că încărcătura aceasta de culoare din vocea mea vine şi din faptul că trec prin aceste nelinişti sentimentale... Dar tot răul e spre bine. Mi-am mobilizat energia în alte proiecte, artistice. Muzica m-a ajutat foarte mult: când încep să cânt, sunt doar o flacără dansând pe comori! Nu mai sunt eu, Monica, şi problemele mele sentimentale... astea dispar, cu totul... ca să reapară apoi, când ultimul sunet se pierde în eter... În fine, artiştii şi inimile lor mereu zdrobite!... Asta e o discuţie lungă...
Apoi, marele noroc profesional a fost că am început să lucrez cu "Institutul de Muzică Evreiască" din Londra, Jewish Music Institut. Am lucrat la un proiect aplicat pe muzica evreiască din Europa de Est. Ei promovează mult klezmer, muzica evreiască din zona balcanică, iar eu am putut veni cu piese din Maramureş şiBucovina, cu evidente influenţe evreieşti în linia melodică. Cu acest fel de muzică sunt implicată într-un proiect din sud-estul Europei, care are o aplicaţie în câteva şcoli din nordul Londrei, unde îi învăţăm pe copii muzică, urmând o poveste pe care am conceput-o eu şi care care se numeşte "Patru anotimpuri". Proiectul a avut mare succes anul trecut şi l-am reluat acum, la reînceperea şcolilor, din septembrie. Şi tot prin Institutul Muzical Evreiesc voi susţine nişte workshop-uri pentru copii în noul Centru Cultural Evreiesc, cu păpuşi confecţionate de mine, muzică tradiţională şi poveşti despre sărbătorile tradiţionale. Am mai lucrat şi cu studenţi masteranzi, la "Central School of Speach and Drama", am fost "visiting lecturer", şi a fost o experienţă foarte frumoasă. Cu proiectul meu "Monooka's Caravan" mergem înainte: am avut concerte în locuri foarte bune, am cântat şi la Royal Albert Hall, şi la Union Chappel, în deschiderea unui mare band din New York, care a câştigat Grammy, concert sold-out. La mijlocul lui septembrie, am avut un concert mare la King's Place, care este o locaţie extraordinară, am avut din nou concert la Institutul Cultural Român din Londra (cu spectacolul "Modern Poetry in Translation") iar pe 29 septembrie, în Trafalgar Square, am participat la o horă-protest "Save Roşia Montana"! Mă gândesc şi la un viitor album, aş vrea să lucrez pe muzica lui Anton Pann, la care voi colabora cu muzicieni turci, greci, iranieni, libanezi şi armeni. Pentru că între timp am cunoscut mai mulţi muzicieni din Grecia, din Turcia, şi mă simt foarte legată de muzica balcanică şi orientală.
Despre dragoste, cu Pălăguţa şi Toader Fodor
- Ce îţi doreşti acum, Monica?
- Îmi doresc să am aici, la Londra, sau măcar în apropierea ei, o casă din lemn şi piatră, cu covoare şi velinţe româneşti, ca în camera de zestre a oricărei case din Maramureş. Şi să vină un bărbat bun să mă ceară, cu zestrea mea cu tot! Şi să trăim în iubire şi bună pace, aşa cum am văzut eu în vara aceasta, pe Pălăguţa şi Toader Fodor, din Ieud, că au trăit şi trăiesc şi acuma, de 50 de ani împreună! Vă puteţi imagina? Dar să vi-i zugrăvesc, mai bine: într-una din zilele petrecute în Maramureş, am fost la Ieud şi am făcut acolo un workshop cu grupul "Iza". Au cântat bărbaţii din grup, iar femeile ne-au făcut pancove. După ce am terminat workshop-ul, ne-am dus într-o altă parte a Ieudului, într-o casă gospodărească, unde se adunaseră, îmbrăcaţi în port, mai mulţi oameni din sat. Eram cu toţii într-un foişor din lemn, era chiar în ajunul Sfintei Mării, şi acolo i-am cunoscut pe Pălăguţa şi Toader Fodor, un formidabil cuplu de bătrâni, el de 81 de ani, ea de 69, cu o dragoste nestinsă între ei, ce se vădea în priviri, în cuvinte calde şi blânde, în gesturi măsurate. Ţinuseră postul de două săptămâni, în ajunul Sfintei Mării se treziseră în zori, făcuseră două căpiţe de fân din ălea mari, apoi s-au îmbrăcat frumos, au venit în Ieud, au stat şi au cântat cu noi. Am cântat şi eu o doină maramureşeană, "Mândră floare-i norocu'". Au fost impresionaţi, m-au plăcut imediat. Aveam emoţii, pentru că ei suntfoarte conservatori în ce priveşte muzica. Şi am rugat-o pe lelea Pălăguţă să ne cânte şi dumneaei ceva şi o zâs o strigătură de joc, cu un glas de copiliţă, subţire. Ioi, îmi venea să o mănânc, atât era de scumpă! Erau aşa de frumoşi împreună, că nu puteam să-mi dezlipesc ochii de pe ei! Stăteau unul lângă altul, frumos îmbrăcaţi şi cuminţi, ca doi coconi. Din când în când, ea se întorcea către bărbatul său şi-i zicea, blând şi molcom ca o apă lină: "D-apăi, aşa şi-aşa...", şi el îi răspundea cu gravitate Pălăguţei lui: "Da... no, iee..."!!!