MONICA MĂDAŞ - "Sunt doar o flacără, dansând pe comori!"

- Actriţă-păpuşar, interpretă de jazz -

Monica Mădaş este o făptură scân­teie­toare, dăruită cu un pogon de talente, pe care le onorează cu aceeaşi dăruire "în­dră­gos­tită": cântă, dansează, joacă în filme, face ani­maţie şi creează păpuşi. Dar toate astea le face la Lon­dra, printre ceţurile Tamisei, unde locuieşte de şase ani. În vara aceasta, Monica a venit acasă pentru o că­lă­torie pe care o face deja în mod ritualic în Ma­ra­mureş, de mai mulţi ani încoace, ca să desco­pere lumea străveche a satului şi mu­zica lui. Şi nu a fost singură acolo, ci în­so­ţită de şapte in­terpreţi de muzică tradi­ţională, din şapte ţări diferite, uniţi într-un proiect intitulat "Roots Revival Romania" ("Rădăcini re­înviate"). Con­cer­tul final al proiectului, pre­zentat la Sala Radio din Bucu­­reşti, a fost un prilej bun de a sta de vorbă cu Mo­nica Mădaş, de a o "întoarce pe toate fe­ţele" pe această ar­tistă com­plexă şi de a o vă prezenta, îm­preună cu toate izbânzile ei.

Hori şi hăulite

- Locuieşti acum peste mări şi ţări, dar unde-ţi sunt rădăcinile, Monica?

- M-am născut şi am crescut la Oradea, un oraş pe care îl iubesc nespus. Tata e ar­delean şi mama ol­teancă, de lângă Craiova, iar va­canţele mi le petreceam la bunica din sud... N-o să uit ni­ciodată cum mergeam cu trenul personal câte o noapte întreagă până acolo. La capătul drumului lung, după vorba molcomă şi formalismul ardelenilor, re­descopeream de fiecare dată satul oltenesc, cu viaţa lui în ritmuri de sârbă ameţi­toare şi tonalităţile "acute" ale vocilor aruncate peste uliţe şi peste uluci. La bunica aveam o bătătură mare la dis­poziţie, în care făceam exerciţii de gimnastică la sol, în faţa unei asis­tenţe de copii din vecini, care mă înco­rona cu premii peste pre­mii... Şi aşa îmi mai trecea aleanul nereuşitei mele sportive: mama mă dăduse la gimnastică de la patru ani, eram foarte bună şi fusesem selecţionată pentru lotul naţional, dar din păcate, la vizita medicală am descoperit că aveam nevoie de ochelari, şi încă de unii cu dioptrii foarte mari! Au urmat mai multe operaţii, dar cred că, în cele din urmă, ve­derea mea s-a îmbunătăţit simţitor, spălându-mă cu apă de iz­vor, în munte, pe unde am tot um­blat apoi, când am cres­cut şi am des­coperit singură, cu ruc­sacul în spate, puterea şi gene­rozitatea na­turii. Dar în anii pe­trecuţi la bu­nica, strângeam copiii şi făceam cor cu ei, spectacole de teatru cu po­veşti de-ale mele şi mu­zică spe­cial compusă. Pentru a reprezenta personajele, foloseam ori bibelouri, ori le compuneam din andrele înfipte în ghemele de croşetat ale mamei şi ale bunicii. Îmi plăcea să exprim toată lumea asta din interiorul meu, în care trăiam cu spirit de aventură şi pasiune. Am citit poveşti din copilărie şi o fac chiar şi acum. Cred în ele şi intru foarte uşor în lumea lor. Încă din liceu scriu poezie, am participat la câteva festivaluri de lirică, şi desenez foarte bine. De mi­că desenez, îmi plăcea să desenez rochii, făceam haine pentru păpuşi şi credeam că o să fac design vestimentar.

- Dar muzica, ea când a venit?

- De mică am fost legată şi de muzică, în primul rând, prin vocea mamei mele, care cântă foarte frumos muzică oltenească. Şi-mi cânta tot timpul. Pe urmă, părinţii mei s-au despărţit... Dar cât am stat cu tata, mi-l amintesc cântând la taragot. Re­peta foarte mult acasă, era foarte ambiţios, voia să cânte la fel de bine ca Luca Novac, un mare taragotist bănăţean. Îi plăcea şi Dumitru Fărcaş şi încerca să-mi explice care sunt diferenţele între stilurile celor doi. Taragotul era pentru tata nostalgia pentru lumea pier­dută a copilăriei. Bunicul meu fusese un cete­raş vestit în satul lui, însă ma­rea traumă a copilăriei ta­tei fusese moartea, de tânără, a mamei sale. Bunicul s-a re­căsătorit şi tata a avut o ma­mă vitregă ("Baba Dochia", mi-o amin­tesc şi eu, o femeie tare apri­gă, care avea, şi ea, doi bă­ieţi, dintr-o căsătorie ante­rioară). Din cauza aceas­ta, tata era un om dur şi in­tro­vertit, greu se deschidea, chiar şi cu mine, când eram o copilă... Sensibilitatea la el are o altă dimensiune, în mu­zică! În rest, tata lucra pe un excavator. Îmi amintesc că m-a luat odată cu el în cabină şi am avut o senzaţie minu­nată, să văd lumea de sus, dintr-un fel de "poziţie de forţă", din măruntaiele acelei maşini uriaşe şi ciu­date. Am căutat să-mi iubesc părin­ţii aşa cum sunt şi niciodată nu am emis pretenţii în faţa lor. Când am ajuns la facultate, mama plângea, când vedea că fetele celelalte sunt îmbrăcate şi eu nu aveam o haină bună pe mine, dar căutam să o fac să zâmbească şi-i spu­neam să nu se necăjească. Din pri­mul meu salariu, i-am cumpărat mamei o fustă şi o blu­ză... Am făcut o echipă grozavă eu cu mama! De la 31 de ani, m-a cres­cut singură! Îi datorez enorm! Eu locuiesc la Londra de cinci ani, dar şi acum suntem legate una de cealaltă, vorbim mereu la telefon şi ne încurajăm în a merge mai departe, chiar dacă singure, fiecare pe câte o parte de conti­nent...

Păpuşile şi-un pogon de pământ

- În afara copilăriei, a existat un alt moment al vieţii care ţi-a trasat, mai apoi, destinul?

- După ce-am terminat Liceul de Filologie din Ora­dea şi-am urmat tot acolo cursurile Şcolii Populare de Artă, am intrat într-un grup de meditaţie orientală şi am plecat prin ţară cu ei. Stăteam în munţi, în tabere de câte două luni, în Bucovina, pe Rarău, timp în care duceam o viaţă în mijlocul naturii, după principii foar­te sănătoase. Dormeam în cort, beam apă de izvor, mân­cam exclusiv hrană naturistă, citeam (şi comen­tam) foarte multă filosofie, ezoterism, făceam în fie­care zi câte două ore de medi­taţie şi de respiraţie. Asta nu însemna că ne puneam pi­cioarele în cap sau pe după ceafă, în cine ştie ce poziţii imposibile. Mi-au prins foarte bine la vârsta aceea aceste exerciţii de auto­cunoaştere. Au fost 3 ani foarte buni, după care am plecat, pentru că mi s-a părut că totul o luase într-o direcţie nesănătoasă. Venise un puhoi de lume, erau sute de oameni în tabără, era un camping uriaş, în care unii îşi aduseseră televizoareşi le conectau la bateria ma­­şinii, se uitau la ştiri şi cri­ticau societatea... Apoi au în­ceput să intre şi bani, că unele cursuri se plăteau, şi atunci lucrurile s-au stricat, totul degenerase, ca la noi, la români. Mă bucur că am avut acest discernământ să mă desprind de ei când trebuia, alţii s-au lăsat prinşi într-o capcană din care nu au mai ieşit. Şi mă mai bucur de ceva: că atunci m-am îndrăgostit de munte, stăteam verile în natură şi câte două luni (la un mo­ment dat, nu mâncam decât ce culegeam din pădure şi beam numai apă de izvor, în care puneam ace de brad să stea o zi). Era minunat! Erau zile în care aproape nu mâncam, posteam, dar aveam destulă energie cât să urcăm pe toate potecile din munte, pe unele trasee des­tul de dificile. Trăiam cu energia aceea extraor­dinară a muntelui şi a naturii. Şi în acest spirit de atunci, am făcut un an de Ecologie la Bucureşti, la prima universitate particulară apărută la noi, Univer­sitatea Ecologică a lui Dolphy Drimmer. Am avut pro­fesori foarte buni, aveam cursuri la Muzeul de Geo­logie şi îmi plăcea la nebunie. Dar trebuiau plătite, doar era o facultate particulară, aşa că nu mi-am mai putut permite să o continui. M-am întors la Oradea şi m-am dus să mă angajez la Teatrul de Păpuşi, aflasem că era un post liber. Mi-am luat chitara cu mine la con­curs, am dat o mică reprezentaţie one-woman show, am făcut un moment de improvizaţie foarte comic, căci mie mi-a plăcut tot timpul să fac oamenii să râdă şi atât de mult m-a prins aventura aceasta, încât am rămas... devotată teatrului de pă­puşi pentru totdeauna. E atât de minunat să te afli în faţa unei săli pline de copii, să-i auzi chicotind sau mirându-se în cor, încât îm­părtăşeam o energie atât de pură, pozitivă, care mă încărca şi îmi dă­dea entuziasm pentru mai de­par­te. Mergeam la festivaluri cu Tea­trul din Oradea şi că­deam în ad­miraţia Teatrului de Păpuşi "Ţăn­dărică" din Bucu­reşti, care în­totdeauna venea cu ceva nou, sur­­prinzător ca expresie teatrală, iar asta mi se părea for­midabil! Îmi spuneam: "Doamne, ce talen­te, ce păpuşi, ce producţie!... Pen­tru mine, "Ţăndărică" era "Hol­lywood", scris aşa, cu luminiţe orbitoare care sclipeau, ca în Las Vegas! Mă întrebam: "Oare o să ajung şi eu vreodată să lucrez acolo?". Răspunsul era: "Da!" Era posibil! Şi tot ce mi-a rămas de făcut, după doi ani şi jumătate la Teatrul din Oradea, a fost să vin la Bucureşti şi să dau examen la Academia de Teatru şi Film, secţia Teatru - Marionete. Îmi trebuiau bani ca să plătesc taxa de înscriere, opt sute de mii, ţin minte şi acum, şi i-am cerut tatălui meu. A spus că nu are, şi atunci l-am rugat să-mi vândă bicicleta... Nici asta n-a făcut, n-a înţeles ce facultate e aia la care înveţi să te joci cu păpuşile: el voia să fiu avocat sau doctor! Dar a vândut mama, în pofida voinţei bunicii, un pogon de pământ, şi mi-a trimis banii. M-am simţit ca Nicu­laie Moromete care mergea la şcoală pe banii de pe pământ, suprema jertfă a familiei. Mama nu s-a îndoit nicio clipă că era bine ce voiam eu să fac, întotdeauna a fost de acord cu ideile mele, oricât de fantasmagorice ar fi părut, şi m-a susţinut!... Erau, deci, doar patru locuri la ATF la buget, iar eu trebuia să intru pe unul din ele, altfel nu aveam cu ce să-mi plătesc studiile. Şi am intrat a doua! Am lucrat o perioadă pentru o com­panie independentă de teatru pentru copii, "Li­belula", iar în anul trei de facultate, am început, cu un en­tu­ziasm nebun şi plină de spe­ranţă, să lucrez în Teatrul "Ţăndărică". Dar entu­ziasmul a mai scăzut, când am văzut că se reluau piese din anii '60, cu aceleaşi pă­puşi. Problema banilor bloca orice nou proiect, eram plă­tiţi destul de puţin... După trei ani, mi-am dat de­mi­sia şi, puţin după aceea, m-am mutat la Londra.

- A mai rămas un capitol: jazzul...

- Eu am început să cânt jazz graţie regretatei Anca Parghel. A avut un workshop la Conservator şi m-am dus şi eu, am cântat o doină românească în stil im-provizatoric şi ei i-a plăcut foarte mult. Imediat m-a invitat să cânt la clubul în care cânta ea, serile, şi acolo, la Art Jazz Club, lângă Galeriile Orizont, am debutat eu! Anca Parghel avea o energie grozavă şi-i plăcea să strângă oameni tineri şi să-i înveţe, să-i ajute, era un foarte bun pedagog de jazz, pe lângă faptul că era o mare cântăreaţă... Am cântat acolo, cu ea, iar cei de la club m-au şi solicitat cu două proiecte, pe care le-am realizat rapid, pentru că le aveam în minte de mult. Unul a fost "Doina Jazzului", cu Arthur Balogh şi George Dumitriu, şi un alt proiect, "Jazz Do It!", în care cântam la pian şi recitam din poeziile mele, pe un fond de proiecţie vizuală şi de coregrafie. Pentru proiectele acestea am fost nominalizată pentru debut la Gala Premiilor Jazz din 2006.
Am făcut apoi masterul în "Animaţie film", pe con­ceptul de "release the inner child", de eliberare a co­pi­lu­lui din tine, prin joc, interacţiune, lumi în oglindă. Am avut şi o experienţă cinematografică, am apărut în filmul "Binecuvântată fii, închisoare!", în regia lui Nicolae Mărgineanu, ca actriţă. Dar am avut succes şi ca film-maker, unul din filmuleţele de ani­maţie, "Bars" ("Gratii") pe care l-am făcut în timp ce eram în­că masterandă, a fost premiat la Festivalul "CineMaIubit", cu Premiul Special al Juriului. Iar celălalt film, "Vagabond", pe care l-am făcut la Cluj, la un workshop legat de TIFF, a câştigat Premiul Spe­cial al Publicului. Cam acestea ar fi reperele de care m-ai întrebat...

La Londra, cu un rucsac, o chitară şi o carte de rugăciuni

- După atâtea succese, de ce ai plecat la Londra? Nu le puteai împlini aici?

- Am plecat la Londra în 2007, cu ocazia unei expoziţii pe care sculptoriţa Mariana Gordan o vernisa la "Institutul Cultural Ro­mân" şi pentru care mă chemase să-i fac ilustraţia muzicală. Gordan este unul dintre artiştii de vârf ai Lon­drei. Între perfor­man­­­ţele ei se numără rea­li­zarea lu­cră­rii în mozaic pentru trei sta­ţii de me­trou din Lon­dra şi câşti­garea unui concurs de portretistică la "Royal Aca­demy of Art"... A fost căsă­torită cu sculp­torul Mircea Roman, şi atunci, la eveni­mentul ace­la, am pre­zentat împreună un film despre operele lui Mir­­cea Ro­man, numit "De­zorient Ex­press", un dis­curs despre ororile co­munismului şi des­pre încor­setările ideo­logice în artă, la care eu am făcut ilustraţia muzicală, iar prietenul meu de atunci a realizat mon­tajul. Filmul a fost trimis apoi la câteva festivaluri internaţionale, a câştigat Pre­miul "Eras­mus", la Viena. Iar eu am rămas la Londra, plecată din România doar cu un rucsac, cu chitara şi cu o cărticică de rugăciuni. Am cu­noscut câţiva muzicieni foarte talentaţi, cu care m-am integrat ra­pid în viaţa muzicală londoneză, cum este Meg Hammil­ton, vio­lonistă, şi Bogdan Văcărescu, român, un violonist foarte talentat şi el, care locuieşte la Lon­dra de mai mulţi ani şi are o formaţie, "Paprika Bal­ca­nika", care promovează muzica balcanică şi în spe­cial muzica românească, lăutărească. Împreună cu ei, am cântat la Londra, dar şi în multe alte oraşe din Ma­rea Britanie, iar la ultimul meu album, "Monooka's Cara­van", am lucrat împreună. Chitara cu care ple­casem din ţară s-a stricat, în schimb, am avut norocul, anul ăsta, să primesc cadou de ziua mea o chitară foarte bună, vintage, cu o formă foarte plă­cută, uşoară, sună foarte frumos şi mă inspiră tare mult! Dar eu cânt şi la fluier, la tilincă... Şi mai cânt la pian, improvizez, mă acompaniez atunci când cânt jazz.

- Pari să te fi adaptat uşor în capitala britanică. Lucrezi, ţi-ai găsit prieteni...

- Din primul moment mi-a plăcut Londra, m-am simţit ca acasă. Dar după despărţirea de fostul meu prieten, după zece ani de relaţie, a urmat o readaptare la viaţa de una singură, o schimbare destul de dură... Chiar anul trecut mă gândeam că nu ştiu dacă mai vreau să stau acolo, pentru că nu reuşeam să mă detaşez, să dau un pas înapoi şi să privesc tot tabloul fără mânie şi furie. Poate că încărcătura aceasta de culoare din vocea mea vine şi din faptul că trec prin aceste nelinişti sentimentale... Dar tot răul e spre bine. Mi-am mo­bilizat energia în alte pro­iecte, artis­tice. Mu­zica m-a ajutat foarte mult: când încep să cânt, sunt doar o flacără dansând pe comori! Nu mai sunt eu, Monica, şi pro­­ble­me­le mele sentimen­ta­le... astea dispar, cu totul... ca să reapară apoi, când ultimul sunet se pierde în eter... În fine, artiştii şi inimile lor me­reu zdro­bite!... Asta e o dis­cuţie lun­gă...
Apoi, marele noroc pro­fesional a fost că am început să lucrez cu "Institutul de Mu­zică Evreiască" din Lon­dra, Jewish Mu­sic Ins­titut. Am lu­crat la un proiect apli­cat pe mu­zica evreiască din Eu­ropa de Est. Ei pro­mo­vează mult klez­mer, muzica evre­iască din zona balcanică, iar eu am putut veni cu pie­se din Ma­ramureş şiBu­covina, cu evidente in­­fluenţe evre­ieşti în li­nia melodică. Cu acest fel de muzică sunt im­pli­cată într-un pro­iect din sud-estul Euro­pei, care are o aplicaţie în câteva şcoli din nor­dul Lon­drei, unde îi în­vă­ţăm pe copii muzică, ur­mând o poveste pe care am conceput-o eu şi care care se numeşte "Patru anotim­puri". Pro­iectul a avut mare succes anul trecut şi l-am reluat acum, la reîn­ceperea şcolilor, din septembrie. Şi tot prin Ins­ti­tutul Muzical Evre­iesc voi susţine nişte work­shop-uri pen­tru copii în noul Centru Cultural E­vre­iesc, cu pă­puşi con­fec­ţionate de mi­ne, mu­zică tradiţională şi po­veşti despre sărbătorile tra­diţionale. Am mai lu­crat şi cu studenţi mas­te­ranzi, la "Central School of Speach and Drama", am fost "visiting lec­turer", şi a fost o ex­pe­rienţă foarte frumoasă. Cu proiectul meu "Monooka's Ca­ra­van" mer­gem înainte: am avut concerte în locuri foarte bune, am cântat şi la Ro­yal Albert Hall, şi la Union Chappel, în des­chiderea unui mare band din New York, care a câş­tigat Grammy, con­cert sold-out. La mijlocul lui septembrie, am avut un concert mare la King's Place, care este o locaţie extraordinară, am avut din nou concert la Institutul Cultural Român din Lon­dra (cu spectacolul "Modern Poetry in Trans­lation") iar pe 29 septembrie, în Tra­falgar Square, am participat la o horă-protest "Save Roşia Montana"! Mă gândesc şi la un viitor album, aş vrea să lucrez pe muzica lui Anton Pann, la care voi colabora cu muzicieni turci, greci, iranieni, libanezi şi ar­meni. Pentru că între timp am cu­noscut mai mulţi muzicieni din Grecia, din Turcia, şi mă simt foarte legată de muzica bal­canică şi orientală.

Despre dragoste, cu Pălăguţa şi Toader Fodor

- Ce îţi doreşti acum, Mo­nica?

- Îmi doresc să am aici, la Londra, sau măcar în apropierea ei, o casă din lemn şi piatră, cu covoare şi velinţe româneşti, ca în camera de zestre a oricărei case din Maramureş. Şi să vină un bărbat bun să mă cea­ră, cu zestrea mea cu tot! Şi să trăim în iubire şi bună pace, aşa cum am văzut eu în vara aceasta, pe Pălăguţa şi Toader Fodor, din Ieud, că au trăit şi trăiesc şi a­cuma, de 50 de ani îm­preună! Vă puteţi ima­­gina? Dar să vi-i zu­gră­vesc, mai bine: în­tr-una din zilele petre­cute în Maramureş, am fost la Ieud şi am făcut acolo un workshop cu grupul "Iza". Au cântat băr­baţii din grup, iar fe­meile ne-au făcut panco­ve. După ce am terminat work­shop-ul, ne-am dus într-o altă parte a Ieudului, într-o casă gospodărească, unde se aduna­seră, îmbrăcaţi în port, mai mulţi oameni din sat. Eram cu toţii într-un foişor din lemn, era chiar în aju­nul Sfin­tei Mării, şi acolo i-am cunoscut pe Pă­lăguţa şi Toader Fodor, un formidabil cuplu de bătrâni, el de 81 de ani, ea de 69, cu o dragoste nestin­să între ei, ce se vădea în priviri, în cuvinte calde şi blânde, în gesturi măsurate. Ţinuseră postul de două săptămâni, în ajunul Sfintei Mării se treziseră în zori, făcuseră două căpiţe de fân din ălea mari, apoi s-au îmbrăcat frumos, au venit în Ieud, au stat şi au cântat cu noi. Am cân­tat şi eu o doină ma­ra­mureşeană, "Mândră floare-i no­rocu'". Au fost im­presionaţi, m-au plăcut imediat. Aveam emoţii, pentru că ei suntfoarte conservatori în ce priveşte muzica. Şi am ru­gat-o pe lelea Pălăguţă să ne cânte şi dumneaei ceva şi o zâs o strigătură de joc, cu un glas de copiliţă, subţire. Ioi, îmi venea să o mănânc, atât era de scum­pă! Erau aşa de frumoşi împreună, că nu puteam să-mi dezli­pesc ochii de pe ei! Stăteau unul lângă altul, frumos îmbrăcaţi şi cuminţi, ca doi coconi. Din când în când, ea se întorcea către bărbatul său şi-i zicea, blând şi molcom ca o apă lină: "D-apăi, aşa şi-aşa...", şi el îi răs­pundea cu gravitate Pălăguţei lui: "Da... no, iee..."!!!