- Poate deveni tristețea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?
Cel mai tainic dintre anotimpuri
Ce este, în fond, melancolia? O tânjire nedefinită... Așteptarea oarecum dureroasă a ceva nedeslușit... Dacă ar fi deslușit, n-ar mai fi melancolie, ar fi dor. Pentru melancolie ai nevoie de un pic de singurătate... Și, mai cred eu, de o oarece stare de neprihănire... Aștepți să-ți pice ceva de nu știu unde, poate din cer... Un dar neprecizat. Să te mângâie, să-ți stingă zbaterea interioară. Căci toamna, zbaterea din afară se mută tot mai mult înlăuntru. Și-ți mai trebuie tinerețe sau măcar o stare de tinerețe. Melancolia îi stă bine celui tânăr, celui ce se pregătește pentru a pleca la drum și încă nu știe cum i se va așterne și totul este misterios în cale-i. Melancolia poate fi bună și fertilă atunci când este temporară, căci sensibilizează ființa. Ea poate deschide întru Poezie, iar Poezia este totdeauna izbăvitoare. Dar melancolia devine nocivă atunci când se prelungește, când se instalează și devine spleen. La mine, melancolia vine, acum, mai mult din nostalgie. Nostalgia atâtor întâlniri frumoase cu toamna... Când eram copil, când eram adolescent, toamna mi-era anotimp preferat... Apoi aveam să aud de la poetul Ioan Alexandru cum că tinerii ar iubi mai mult toamna, iar bătrânii primăvara, fiecare nouă primăvară reprezentând pentru ei ieșirea, cu oarece biruință, din pericolele pe care le presupune iarna, pentru trupurile lor slăbite. Eram încă tânăr atunci... Acum sunt... tomnatic, dar toamna mi-a rămas și-acum preferată. Asta, și pentru că până astăzi, toamna mi se pare cel mai blând și cel mai romantic dintre anotimpuri. Și cel mai tainic. Toamna începi să te aduni, să te întorci la sine. Să te recauți și să te regăsești. Totodată, parcă ești îndemnat mai tare la visare. Și atunci, o anumită melancolie este de neocolit și chiar binefăcătoare. Ea cântă pe coardele ascunse, altfel cam uitate ale ființei, trezind sonuri de o frumusețe revelatoare. Mai întâi coboară dinspre vară toamna timpurie, cea cu temperaturi blânde, cu lumină mierie. Acum începea școala, venea reîntâlnirea zilnică cu colegii, după o vară lungă, cu o vacanță mare. Simțeai în prima zi mirosul acela de clasă primenită, de cărți și caiete noi, de uniforme încă netăvălite prin praful din curtea școlii sau de pe maidane. Mie-mi plăcea la școală, cu emoțiile ei, toate, de multe feluri, cu firești succese și inerente eșecuri. Aveam colegi buni și, în viața noastră de școlari, cu toată sărăcia, era multă voie bună. Apoi, toamna începeau campionatele la multe sporturi, dar, pentru noi, băieții, un interes deosebit îl prezenta cel de fotbal. Fiecare, pe maidanele pe care ne jucam miuțele, aveam numele dublat de al unui mare fotbalist simpatizat. Mai pe urmă, în adolescență, toamna însemna și timpul când cultura se întorcea din vacanță, începutul stagiunilor artistice. Ale cinematecii, ale teatrelor... Erau stagiuni mult așteptate, pentru că erau minunate. Erau anii aceia, '65-'71, ani de frumoasă și mai liberă efervescență culturală. În teatru, eram întâmpinați cu premiere surprinzătoare. Pe timpul studenției mele s-au exprimat o sumă excepțională de regizori de teatru: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Lucian Giurchescu, Vlad Mugur, Radu Penciulescu, Andrei Șerban...
Pentru mine, toamna se leagă neabătut și de Cotrocenii copilăriei mele, cartierul acesta simplu și distins, prietenos și fermecător. Hălăduiam singur sau cu prietenii pe multele străduțe cu nume de doctori (Carol Davila, Lister), frumos și misterios încrucișate, prin părculețe (celebra "Țăcălie"), suiam și coboram scări tainice și romantice. Copaci bătrâni se uneau tunel, deasupra străzilor acestora. Majoritatea caselor erau vile, unele mai modeste, altele mai făloase. Fiecare cu poveștile ei necunoscute. Cu pomi și cu flori prin curți sau prin micile grădini ce le înconjurau. Stăruiau până spre iarnă trandafiri, flori sau boboci. Așa și înghețau, amintind de zilele văratice, până la căderea zăpezii. După înnoptare, toate ferestrele erau mai vestitoare de taine, dar îndeosebi cele ale fetelor în floare... Seara, peste tot, lumina palidă a felinarelor, cu un halou de abur rece, "londonez", împrejur. Mai era și Grădina Botanică, cu farmecul ei desuet, ascunsă, liniștită, însuflețită numai de intrările și ieșirile studenților de la Botanică. Și prin curțile acelea ale Cotrocenilor erau și câțiva gutui, țintiți de noi de cum se înfiripau fructele. Trebuia să fii atent și să le furi ("să le julești", spuneam noi în argoul maidanului) înaintea altora și în ciuda vigilenței proprietarilor. Nu era tocmai ușor. Făceai o echipă, nu prea mare (doi, trei, patru). Unii stăteau de șase, alții, mai agili și mai viteji, se cățărau în pom. Trebuia acționat repede, repede. Gutuile le strecurai în sân sau le aruncai ca pe mingi, celor de jos. Prada se împărțea după contribuție, cei care se cățăraseră luând partea leului. De obicei, luate prea devreme, erau necoapte și-ți strepezeau dinții. Dar gutuile, globuri mari de aur, erau socotite o pradă de soi și mare era bucuria să le adulmeci, să le ștergi puful și apoi să le mănânci, chiar dacă cu noduri și înecându-te. Dar era atracția acestor mari globuri aurii, care sunt cu totul și cu totul ale toamnei. Și să nu uit castanele! Castanele îți dau brusc o bucurie copilăroasă. Cum cad ele din copac, pocnind, cu țepii lor, cu luciul lor atât de plăcut la vedere și la mângâiere... Până astăzi, castanele mă fac copil! Copil al toamnei!
Au fost ani când toamna, într-o perioadă sau alta a ei, m-a chemat și primit pe dealuri. Mă duceam pentru ea anume. Privești ca hipnotizat culorile pădurilor, de la un galben palid de tot, prin ruginiuri de tot felul, până la stacojiul cel mai înfocat, dar toate conținând aur. Căci toamna e de aur și are aură. Aur stins, nu strălucitor. Aur blând, primitor și odihnitor. Cu nesfârșite nuanțe, țintindu-ți inima. Tămăduitor. Urcam pe văi în sus, tot mai sus. Pe drum, se înșirau satele, cu livezile lor încărcate cu poame: prune, pere, gutui, mere... Mere roșii, de toamnă, aninate a sărbătoare, precum globurile în bradul de Crăciun. Un roșu cu totul neasemuit, care ți-l amintește pe cel din obrajii fetelor împurpurate de emoție! Fructe veselitoare și îmbietoare, mirosind frumos a toamnă, a livadă, a prospețime de început de lume. Căci, departe de a fi un sfârșit, toamna este mai degrabă un început. La cei vechi, iar în Biserică până astăzi, acum este începutul anului. Amintind de începutul lumii. De prin ogrăzi se înalță, fuior ademenitor, fumul focurilor de curățire. Pe marginea râurilor, cazane de țuică te atrag cu mirosul lor iute și amețitor. În jurul lor, țărani care stau de veghe la focuri, mai gustând un păhărel, mai povestind... Dacă treci prin preajmă, ești îmbiat și tu. La țuică și la vorbă. Nu se face să nu te oprești, să nu guști, să nu schimbi o vorbă. Una bună! Dimineața, satele și toate siluetele dimprejur sunt cuprinse de negură și devin fantomatice, trimițând povești de demult. Dimineața le găsești pe toate brumate. Ce frumusețe au plantele patinate cu brumă! Dar brândușele! Câtă bucurie îți dă vederea brândușelor viorii-vineții, presărate des prin iarbă. Le vei revedea anul viitor, în primăvara timpurie. Parcă se fac ele punte de logodnă între anotimpurile de trecere. Peste iarnă, peste vară...
Ceea ce mai iubesc mult la toamnă este revărsarea florilor, valuri, valuri, pe trotuarele urbei. Tufănele, crizanteme, dumitrițe, moțul-curcanului, creasta-cocoșului, ochiul-boului... Flori țărănești, nu aduse cu avionul din Olanda. Cu culorile lor intense, adânci, de nenumărate nuanțe, purtând în ele o lumină pe care florile altor anotimpuri parcă nu o prea au. Buchete imense te îmbie! Mă cuprinde o dorință irezistibilă de a-mi umple brațele cu ele și a le duce și a le lăsa la ușa tuturor fetelor minunate pe care le îndrăgesc. Sunt flori care te cheamă, care-ți vorbesc, care-ți sar în brațe.
Oricum, chiar și când ești cutreierat de nostalgii, toamnă fără măcar un pic de melancolie nu se poate... Îi este ingredientul care-i dă un farmec de necuprins și de nestins. Dar probabil că lucrul cel mai de luat în seamă, cel mai prețios, este acela că toamna este anotimpul cel mai bun pentru îndrăgostirile adevărate. Și, desigur, de aici vine și melancolia și tot de aici și calea de a o rodi, stingând-o frumos.
COSTION NICOLESCU
Stăpâna ploilor
În fereastra uitată deschisă, toamna e un fel de vară mai coaptă, mai matură, mai obosită un pic, dar de o frumusețe aparte, căci trăiește din lumina de miere care se lasă peste lume ca un clopot protector, lăsând cerul înalt și adânc. Lumină ușor tristă, ce se retrage încet printre pomi, lipsită de putere, blândă, duioasă ca o mângâiere.
Culori grele, de catifele orientale, arome și parfumuri iuți și puternice, frunze care cad măsurând asfințitul, toate dau pământului o gravitate îngândurată.
Sigur că vrei "să prinzi" o asemenea clipă, s-o ții cât mai mult, s-o transformi, s-o adaptezi, s-o faci, pe cât îți stă în putere, nepieritoare. Poate de aceea, uneori, în asemenea momente simți că-ți cresc aripi cu care poți să măsori și să redai întreaga măreție a toamnei, în vorbe, în culori, în muzică, după cum ți-s înzestrarea și harul. Și, dacă-ți pui mintea, cu un asemenea "bagaj" poți să treci chiar peste cealaltă toamnă, aceea cenușie, cu frig și ploi, cu ceață și ploi, cu noroaie și ploi, cu ploi și iarăși ploi. Căci mai presus de toate, dincolo de gusturi și arome, de culori și melancolii, toamna este stăpâna absolută a ploilor. Ce dar minunat! Ploi temeinice, mărunte, nesfârșite și încăpățânate, ploi de care te rogi să se sfârșească și care se opresc doar după ce te-au înconjurat în ceață și negură și te-au înfășurat într-o pâclă nedeslușită. Ploi care coboară dincolo de amintiri și te poartă către cei duși în altă lume. Ploi care șterg granițele dintre lumea lor și aceasta în care trăim, ploi făcute să fie iertare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veșnicie. Ploi care omoară și șterg ultimele semne de vară, pregătind pământul pentru marea nuntă cu iarna. M-a durut întotdeauna toamna ploilor. Mi-a plăcut, dar m-a durut de fiecare dată când s-a împlinit în noiembrie, luna în care am pierdut pe cineva drag. Câteodată mi se pare că s-a întâmplat asta în altă viață, că au trecut de-atunci secole nesfârșite, alteori e atât de proaspătă și de fierbinte durerea absenței, încât mă rog de ploi să spele orice urmă a ei.
Melancolia din această parte a toamnei este mai degrabă tristețe și predispune la însingurare. E perioada în care refuz sau amân cât pot orice întâlnire. Perioada în care pot să treacă ceasuri întregi fără să vorbesc, perioada în care, uneori, e-atât de greu, încât simt cum mă învăluie o platoșă din solzi uriași, verzui, care crește zilnic din carnea mea.
Știu doar că trebuie să aștept ca ea să treacă de la sine, că trebuie să cobor atât de mult în mine, încât să am sentimentul că n-am să mă pot reîntoarce printre semeni. Abia ajunsă în acel punct, mă pot uita înainte, niciodată în urmă, cu un dor tare mare de a fi ca ceilalți. Dar asta nu se întâmplă mai repede de căderea primei zăpezi, care e o altă sărbătoare salvatoare, ce înlătură tristețea și poate să readucă melancolia senină. Melancolia care te face să uiți iar fereastra deschisă și să te gândești la toamna veșnică a Creatorului care își lasă urma printre cețurile zdrențuite dintre crengi, în măceșele ridicate semeț către nori, printre florile opărite de frig, în ierburile brumate în nopți sticloase, sub stele picurând peste lume și în tăcerea încremenită care se scurge de pe frunzele de aramă. Cum să nu-ți dorești să fie toamnă mereu?
OTILIA ȚEPOSU
Strada Armoniei colț cu Toamnei
Se spune că violoniștii cred că instrumentele vechi rețin vocea celor ce le-au fost stăpâni. Tot astfel cred eu că se întâmplă cu toamna, mai ales cu toamna. Atât de îndrăgită de poeți. Și fiecare dintre noi devine mai melancolic când se dezgolesc copacii și cerul se pustiește de păsări și norii scriu văzduhul cu versuri citite de stele și de plopii curioși.
Și toamna, ea, toamna, dintre toate anotimpurile, poartă coroana grea, de aur, a melancoliilor ce ne încoronează viețile, indiferent de vârstă, de gusturi, de loc pe pământ. Prin ocheanul melancoliei, lumea este mai frumoasă, mai aproape de inimă, ca și poezia. Ca și iubirea. Te face să retrăiești ce ai pierdut sau ce ai câștigat. Te face mai bogat în amintiri. Te face mai bun. Toamna e anotimpul Poeziei. Ea reține atâtea voci, ale atâtor poeți de neuitat. Asemeni viorilor vechi. Voci de reamintit, când ploaia nu se mai termină, ca azi. Când vântul acoperă zumzetul albinelor și se însoțește cu jazz-ul stropilor de ploaie. Când Nichita Stănescu șoptește parcă numai pentru tine: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta", sau Odysseas Elytis îți toarnă în pahar "vinul bălai, cu pata soarelui într-însul".
E vremea lecturilor sub abajurul amurgului. E vremea să te vindeci de lumea zgomotoasă, de tristețile de împrumut și să te scalzi regește în versurile lui Arghezi, V. Voiculescu, Minulescu, dar mai ales în oceanul lui Bacovia.
Când stă să plouă, parcă toate locomotivele se umplu cu crizanteme, iar Chagall pictează netulburat în orașul nostru o fetiță cu basma roșie, care mulge, într-o mică și mai roșie căldare, norul cel mai alb, cel ce a păscut toată iarba din Herăstrău.
Dacă te întreabă cineva despre scânteile fericirii, să-i spui negreșit că le-ai văzut, chiar dacă numai în vis. Și să-i mai spui că în fiece toamnă, Sfântul Seren, grădinarul, adună stele de prin grădini, și tot el le așează pe raftul din cămară, chiar lângă mere. Și le citește rugăciuni până ce ele, stelele, se urcă iar la cer, de unde ne trimit scânteile fericirii de a fi vii, și cu luare aminte la cei din jur, și cu iubire, chiar și atunci când credem, triști, că nimeni nu ne mai iubește.
Și cum să fii trist toamna, când se naște pentru noi, toți, Maica Domnului, la 8 septembrie, și apoi ne întâmpină alt praznic împărătesc, 14 septembrie, ziua Înălțării Sfintei Cruci, și vine și octombrie, cu bucuria prăznuirii Sfintei Parascheva și a Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir și a Sfântului Dimitrie Basarabov, protectorul Bucureștilor, iar în noiembrie, ultimii trandafiri îmbracă poteca pe care trece copila Maria pe drumul spre templu, pe 21 noiembrie, când sărbătorim intrarea Maicii Domnului în biserică și Biserica Doamnei din inima Bucureștilor își sărbătorește hramul cu cântări îngerești, și părintele Toader, cu cântarea "Iubi-te-voi, Doamne" ne ridică pe toți la cer și ne uită acolo?
Într-o altă toamnă, departe de casă, în munții Pennsylvaniei, eram la Sfânta Mânăstire a Acoperământului Maicii Domnului. Adânc în pădure, maica stareță Olimpiada a înălțat un paraclis închinat Sfântului Serafim de Sarov. Din lemn curat. Micuț, cu o ușă strâmtă și o singură fereastră. Dinăuntru se aude murmur de rugăciuni și cântări de glasuri cristaline. După o vreme, ies trei copii și pornesc prin pădure înapoi, spre Mânăstirea din vârf de munte. Îi întreb cum îi cheamă. Cu ochii lăsați sfielnic în jos, îmi răspund pe rând: Andrew, Luke, Mary. Precis Îngerul le-a numărat pașii.
O toamnă acasă. În pelerinaj la Schitul Crasna. La masa pelerinilor se află și patru copii. Patru frați: Ioana, Mihai, Constantin și Nicolae. Au venit la Sfânta Liturghie din satul lor, aflat la 8 km, peste dealuri și păduri. Precis Îngerul le-a numărat pașii.
Sau toamna, pe insula Gotland. Cu casele ei mici, albe, parcă de pe vremea vikingilor. Și mereu cu cununi de ceață. Merg pe strada ce pornește de la Casa Poeziei. Pe strada cu case doar pe o parte. Ca o dantelărie fină. De cealaltă parte a micuței străzi, o pajiște și malul abrupt. Și biserica, uriașă corabie cu o clopotniță ivindu-se precum un felinar luminând și orașul de jos. Și vântul, oaspetele nelipsit, împărțind cu dărnicie frunze acoperișurilor pleșuve, dar și micilor grădini pustii. Biete decorații ale verii indiene, pentru griurile toamnei scandinave.
În ferestre: pene, miei din plastilină și mici corăbii pe talgere de balanță. Pene pierdute de marile păsări migratoare ce au odihnit pe cele mici, prea obosite pe drumul spre sud. Și camera mică, albă, cu o masă albă, lipită de fereastră și două scaune zvelte, tot albe.
La perete, o laviță albă, cu o cutie ce poate fi trasă și preschimbată în pat.
Ca-n copilărie, la Apold.
Și drept lampă: o lebădă. Prevestire a zăpezii.
Și în încheiere o rețetă inedită contra tristețurilor de orice fel: ceaiul de păducel, scris într-o zi de octombrie, în trenul ce mă purta spre orașul copilăriei:
Păducel, cuvânt mângâietor,
în tine îmi așez azi capul
ca-n poala mamei.
Mălai mărunt e un alt nume al tău,
un nume mai tânăr,
pentru bobițele tale rubinii.
Tu, cavaler din oștiia pădurii,
în bătălia lui noiembrie cu zăpada.
Tu, haină celestă
a ochilor mei obosiți.
Tu, aripă bună
spulberând valurile tristeții.
Bun pentru inimă, ceaiul de păducel, spune bătrâna din compartiment.
semeni cu suratele măcieși îți șoptesc eu, cele din care bunica făcea gemul acela care înmirezma toată strada Balanței și tot Sibiul.
Păducel, cuvânt în care mă-nveșmânt acum, la început de iarnă, când locuiesc pe strada Armoniei, colț cu Toamnei.
(August Strindberg spunea că toamna e primăvara lui.)
LILIANA URSU