- Poate deveni tristeţea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?
MATEI FLORIAN
Bonjour Tristesse
N-ai putea trăi fără mine, mi-a spus doamna aceea înaltă şi palidă. Şi nici măcar n-a zâmbit când a spus asta. N-ai putea trăi fără mine, ţi-e dor de mine de crăpi, ţi se face dor imediat ce te las în pace, te dai de ceasul morţii şi nu-ţi găseşti liniştea, n-ai putea trăi fără mine, ascultă-mă ce-ţi spun. Mă vrei, ţi se pare că doar aşa te găseşti pe tine, dacă mă ţii pe mine în braţe, mă săruţi şi mă dezmierzi, ţi se pare că sunt frumoasă, cea mai frumoasă, că aduc ploaia şi înserarea, că îi fac pe câini să latre şi câte şi mai câte. Eşti un prost şi un aiurit, deja te văd, singur cuc la bătrâneţe, te văd şi mi-e milă de tine.
Eram singuri la marginea lumii şi cineva dădea ora exactă. La finalul următor va veni toamna, va începe să plouă, să îngălbenească frunzele, să se lase ceaţa. I-am spus să tacă - a tăcut - , m-am lipit de ea, iar ea a foşnit, s-a cuibărit la pieptul meu, albastră, palidă şi înaltă. Mi-era bine cu ea, eram îndrăgostit până peste cap, doar ne ştiam de atâta vreme şi mă obişnuisem cu hachiţele ei. Ştiam că o să mă însoţească o vreme pe drumul spre casă, apoi o să se facă nevăzută. Ştiam că o să mă iau cu ale mele, că, la început, nici n-am să observ că a dispărut, că o să mă prefac că nici nu există, că nici n-am stat de vorbă vreodată. Şi ştiam că are dreptate, că nu pot trăi fără ea, că va veni un timp în care mi se va face un dor nebun s-o strâng din nou în braţe, când mă voi simţi părăsit şi voi începe s-o caut, s-o chem, s-o strig, s-o urlu, când nimeni şi nimic nu mă va mai face să mă simt eu, doar ea, doar ea, doar ea, dragostea mea palidă, înaltă şi albastră, cea care aduce ploaia, înserarea şi îi face pe câini să latre.
Să mai stăm, i-am spus, n-aş vrea să plec iar tu să dispari, e atât de bine cu tine, aici, singuri, la marginea lumii. Cum vrei, mi-a spus, iar vântul care a început să foşnească era răcoros şi aducea cu el înserarea, lumina cobora încet, palidă şi albastră, iar prin ea pluteau nişte frunze. Să nu uit, mi-am zis, să nu uit, din lucrurile astea vei trăi multă vreme de acum înainte, să nu uit. Îi spuneam: ştii, băi frumoaso, toamna începe cu tine sau cu tine începe toamna, îţi dau cuvântul meu de onoare. Ea ştia, desigur, şi nu se supăra pe mine, mă privea lung şi se lăsa dezmierdată, ne ştiam de atâta vreme, de când eram copii, şi eu, şi ea, şi încremeneam amândoi într-un colţ, pândind luminile de faruri pe vreun perete. Tu m-ai făcut să scriu, să nu mă părăseşti niciodată, îi spuneam, cu tine nu pot fi singur, oricât de singur aş fi, în fine, îi tot şopteam verzi şi uscate, iar ea mă asculta şi începea să plouă, să latre câinii, să se lase ceaţa. Of, băi dragostea mea, aş vrea să rămânem aşa încremeniţi, noi şi toamna asta care începe de la picioarele noastre, să ne umplem
E toamnă acum şi am iarăşi nevoie de ea. Îi dau târcoale, o chem. Vreau să-mi fie aproape şi vreau să scriu. Am nevoie de ea, de liniştea ei blândă, de ceaţa ei albastră care mă îndepărtează de tot şi toate, singur şi viu, până la marginea lumii. Ea, dragostea mea arămie, femeia care m-a făcut întotdeauna să scriu: tristeţea. Tristeţea care nu mai e tristeţe, tristeţea ca o tânjire, ca o desprindere, ca o plutire liniştită deasupra acestei lumi. Tristeţea care mă face să înţeleg. "Bonjour Tristesse", i-aş spune, iar ea m-ar certa şi ar rămâne o vreme cu mine, până când s-ar face noapte, frig şi târziu.
Tristeţea merge mână-n mână cu bucuria. De cele mai multe ori sunt acelaşi lucru.
ADINA ROSETTI
Meteo-melancolie
M-a vizitat prima dată prin clasa a şaptea, nu ştiam exact cum se numeşte şi de unde vine, dar mă ţintuia ore-ntregi cu ochii în tavan, după ce terminam lecţiile, care deveneau tot mai greu de suportat. La început am crezut că era tristeţe, dar nu, tristeţea era altceva, o durere care începea surd, mocnit, şi apoi creştea, mă împresura din toate părţile, şi numai lacrimile o mai domoleau, o îmblânzeau, până când se retrăgea şi dispărea aproape de tot, ca un animal rănit care se refugiază tăcut înapoi, în adâncurile din care a ieşit. Acum era altceva, tristeţea aia se împletea cu aşteptare, visare cu ochii deschişi, un soi de dor nelămurit, şi după o vreme, am început să mă întreb dacă nu cumva toate astea ar fi putut avea vreo legătură cu ploaia interminabilă de afară, cu umezeala şi aburul care pluteau de la primele ore ale dimineţii peste oraş, cu frigul şi cu norii care ţineau mereu departe lumina soarelui. Avea legătură, am descoperit, cu o oarecare voluptate, şi descoperirea asta m-a uimit şi m-a încântat, aşa cum, demult, pe când aveam vreo 4-5 ani şi stăteam cu tata în sufragerie, ascultând muzică la magnetofon, am început deodată să plâng sfâşietor, fără să ştiu de ce, nu mi se-ntâmplase nimic rău, şi-abia după o vreme mi-am dat seama că plâng din cauza muzicii care mi se părea incredibil de frumoasă şi tristă.
N-aş fi putut să scriu rândurile astea, dacă afară n-ar fi o ploaie bezmetică şi nesfârşită, iar Bucureştiul n-ar fi devenit o mlaştină plină de creaturi duşmănoase, care se încăpăţânează să-l străbată de la un capăt la altul, ciocnindu-se între ele. Ştiu că asta n-are prea mult a face cu acea stare inefabilă care te-ndeamnă la visare poetică, ci e mai mult o "enervare" de toamnă, enervarea specifică oamenilor care locuiesc în Bucureşti şi încep să aibă mii de treburi, încă de la venirea dimineţii, iar toamna e doar începutul unui lung şir de neplăceri, cu cauze pendulând între starea meteorologică şi starea drumurilor. Poate că am crescut prea mult şi lipsa de timp a început să îmi alunge până şi plăcerea de-a mă lăsa cuprinsă de tristeţuri.
Am încercat chiar ieri, am chemat-o pe domnişoara Melancolie, de obicei nu se lăsa rugată prea mult, venea de îndată ce mă găsea singură şi fără chef de nimic, n-avea nevoie decât de o vreme mohorâtă, de o ploaie bacoviană, de câteva clişee poetice cu ramuri care bat în geam sau poteci solitare, şi apărea, instalându-se pentru cel puţin câteva zile, fără niciun fel de grijă că o voi lua pe sus şi-o voi duce la doctor. Ştia că e în siguranţă cu mine, că-mi place destul de mult prezenţa ei, mai ales dacă e îndeajuns de drăguţă încât să mă facă să mă aşez la laptop (aş fi vrut să zic la birou, cu un toc şi-o călimară, dar vremurile s-au schimbat...) şi să încep să scriu câte ceva. Sau măcar am fi stat împreună zile întregi, cufundate împreună în lumea dintre copertele unei cărţi. Acum, însă, a refuzat să mă viziteze. Mintea ta e prea ocupată şi nu mai am loc - mi-a explicat domnişoara Melancolie, într-o scurtă apariţie -, eşti prea plină de Clara şi Anton, de dusul lor la şcoală şi la grădiniţă, în loc să stai cu nasul în cărţi, studiezi preţurile hăinuţelor de iarnă, nu stai locului o clipă, simt că mă destram numai când te privesc cum roboteşti, şi-mi piere orice chef de vizite, nu suport ţipetele şi nici râsetele de copii, îmi dau dureri de cap, eu nu pot lucra în condiţiile astea - a continuat ea, înţepată - , am nevoie de linişte şi solitudine, numai aşa îmi fac apariţia şi pot garanta spleen intelectual, reverie şi alte stări subtile, pe care tu n-o să le mai cunoşti, cel puţin nu în următorii zece ani. Am oftat şi am rugat-o să mai treacă, totuşi, poate ne mai putem împrieteni, chiar şi în condiţiile astea vitrege. I-am arătat, pe internet, buletinul meteorologic: "Uite, se anunţă ploi de toamnă, preferatele tale!", i-am promis că o tratez cu muzică tristă, cu ciocolată amăruie şi elegiile lui R.M. Rilke. La nevoie, i-am promis că-i recit din Eminescu. A clătinat din cap şi-a spus că se mai gândeşte... Încă aştept răspuns.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
