Festivalul George Enescu

[sapou]Şi a fost muzică bună...
Şi au fost muzicieni excepţionali...
Şi a fost ediţia a XXI-a![/sapou]Pentru iubitorii de muzică, Festivalul Enescu este precum o chemare sub drapel. Sunt trupe regulate, de bază (cei cu abonamente), şi oas­te de strânsură (cei cu bilete ocazionale). "Războiul" acesta a durat în acest an 28 de zile, adesea cu mai mul­te bătălii pe zi. Cei ce au ales să par­ti­ci­pe au intrat într-un alt ritm de a trăi, în alte sfere. Pentru ei, con­certele nu sunt distracţie, ci lucrare şi luptă întru desco­perire şi rafinare de sine. Împlinirea unei aşteptări nă­dăj­dui­toare de doi ani.
Ca unul ce nu deosebeşte două note una de alta, care apreciază muzica mai degrabă prin prisma cons­truc­ţiei de ansamblu şi a atmosferei de supremă vibrare interioară pe care reuşeşte s-o inducă, atunci când este bună şi într-o bună in­terpretare, vă voi povesti, în vir­tu­tea unei mi­nime onestităţi, în primul rând, despre acele evenimente la care mi-a bătut inima mai tare sau la care interesul meu, dintr-un motiv sau altul, a fost trezit cu osebire. Voi pune inima îna­inte, pentru că ea îmi simte (şi judecă, oare?) cu mult mai bine decât ure­chea. Aşadar, despre acele petreceri ce mi-au căzut mai dragi.
Trei au fost ciclurile Festivalului de care m-am bucurat: "Recitaluri şi concerte camerale" (după-amia­za), "Mari orchestre ale lumii" (seara), "Concertele de la miezul nopţii" (la trecerea spre o altă zi, dar numai la sfârşit de săptămână). Atât muzica, în principiu di­ferită ca tip, cât şi momentul zilei făceau ca atmosfera să fie vizibil diferită la cele trei momente ale zilei.

După-amiaza, la ora 5: ceaiuri tari şi parfumate!

După-amiezele au fost dedicate, în principiu, "reci­talurilor şi concertelor camerale". Aşadar, acelei muzici pentru formaţii restrânse, care ar putea fi produsă şi într-o cameră mai mare... Ca odinioară la reşedinţele princiare.
Au putut fi ascultaţi în cadrul acestui ciclu, în re­cital sau acompaniaţi de mici orchestre, o serie de monştri sacri ai artei interpretative a zilelor noastre: Evgheni Kissin (strălucitor îndeosebi în Skriabin, căruia i-a fost dedicată întreaga parte a doua a con­cer­tului; un compozitor atât de aparte, pe care-l îndrăgesc, dar care, din păcate, se cântă atât de rar), Ma­xim Ven­gerov (răpitor de inimi, sublim, cum se şi cuvenea, în Mozart şi Bach), Murray Perahia... Ce poţi să spui des­pre Murray Perahia? E destul să spui Murray Pe­rahia, ca să spui tot ce trebuie spus. Altfel, calificativele riscă să devină banalităţi...
Au fost concertele acestora unele cu cea mai mare audienţă, la publicul cel mai variat, concerte la care "s-au rupt porţile".
Un solist aparte a fost pentru mine părin­tele Jean-Claude Pennetier, pe care-l vă­zusem anterior, de trei ori, la Paris, în cadrul Fes­ti­va­lului "De dragul frumo­sului", organi­zat anual de Mitropolia noastră pentru Eu­ropa Occi­den­tală şi Meridională. Aproape necu­nos­cut la noi, el este considerat astăzi unul dintre pianiştii francezi cei mai de frun­te, având o excelentă cotă pe piaţa muzicală, dacă ar fi să ne orien­tăm şi numai după preţurile ridicate ale CD-urilor înregistrate cu el. Sigur, faptul că este şi preot ortodox, cu slujire regulată în cadrul menţionatei mitro­polii, îmi sporea puţin inte­re­sul şi dragul faţă de el. Atât în viaţă, cât şi în mu­zica pe care o in­terpretează, este un om şi un muzician care de­gajă fineţe, delicateţe, no­bleţe, augustă linişte. Parcă îşi continua slujirea de la altar la Ateneu, Îi slujea lui Dumnezeu cân­tând. A venit cu un pro­gram care a cuprins Fauré, Debussy, Enes­cu. A fost minunat, în­de­o­sebi în părţile care cereau rafinament. Din pă­cate, a avut cea mai proastă sală pe care am pu­tut s-o văd pe tot parcursul Festivalului. Deşi de­parte de a fi pli­nă, ea a fost mai zgomotoasă şi mai agitată ca oricând, bru­ind muzica şi trăi­rile pe care aceasta le genera. L-am dus a doua zi dimineaţa, du­mi­nică fiind, la biserica studen­ţi­lor de la Univer­sitate (rusă), ca să slujească şi să-i bucure pe cei de acolo cu un cuvânt de învăţătură.
Într-o altă după-amiază, m-am lăsat uns la ini­mă de excepţionala interpretare a unui trio de Schubert (nr.1) de tripleta Silvia Marcovici (vi­oară), Evgeny Kissin (pian), Alexander Knia­zev (violon­cel). M-a bucurat mult s-o revăd pe dra­ga noastră de Silvia Marcovici, păstrându-şi strălucirea şi profun­zimea interpretării, precum şi fru­museţea chipu­lui, precum şi un anumit aer adolescentin, de fată de treabă, de bună camaradă, pe care, de altfel, am des­co­perit-o eu prima dată, atunci când a câştigat Con­cursul in­ter­naţional George Enes­cu, în 1970. O, tem­pora! Dar, peste ea timpul a trecut cu multă delicateţe.

Seara: vinul cel bun!

Festivalul s-a deschis în seara zilei de 1 septembrie, în forţă, în mare forţă, cu concertele orchestrei Staatkapelle Ber­lin, dirijată de Da­niel Barenboim. Aceiaşi protago­nişti şi în a doua seară. În programe - Enescu (Rap­so­dia română nr. 2), Elgar (Simfonia nr. 2), Verdi (Quattro pezzi sacri). Îndeosebi cu Verdi a impresionat Daniel Barenboim. Pe lângă geniul său de muzician, a ştiut să se împrietenească cu publicul, prin stilul său jovial, bonom, glumeţ. Nu pierdea pri­lejul să sărute fetele, fie ele doamne din orchestră, fie solista, fie domnişoarele care-i aduceau flori la sfârşit. Mi-am zis: iată un exemplu bun! De urmat! Spre entu­ziasmul spectatorilor, a ţinut să proclame la despărţire: "Fes­tivalul Enescu in veci!" Dar, parcă, pentru mulţi, aten­ţia a fost îndreptată mai tare spre Radu Lupu (marele pianist de origine română - n.red.), care a fost solistul ambelor seri. În prima, cu Beethoven (Con­certul nr. 3), în a doua, cu Mozart (Concertul pentru do­uă piane, îm­preună cu dirijo­rul). În serile acelea, mă gândeam că mai bine ar fi fost ca părţile a doua de concert să fie cele cu Ra­du Lupu, ca să fi plecat cu muzica lui în noi, acasă, păstrând toată mireasma sonurilor stârnite de el, prin pliere iubitoare şi ştiutoare pe compunerile acelor nepreţuiţi compozitori.
Şi toată lumea aştepta nerăb­dă­toare, fremătând, ca pe un eve­ni­ment excepţional, recitalul de la Ateneu. Ur­ma să fie o seară Schu­bert, dedicată Mihaelei Ur­su­leasa, un gest nobil, cu adevărat demn de un mare ar­tist şi de un om adevărat. Mi-am adus aminte cu nos­talgie cum am cunoscut-o pe Mihaela, pe când avea 11 ani, tot la un Festival Enescu, când, în­tr-o seară, îm­preună cu profe­soara ei de atunci, Stela Enache, avea locul chiar lângă mine, la Ateneu. Şi cum m-a invitat la prima ei participare la Festival, care se petrecea într-un concert colectiv al tinerelor speranţe, la Conser­vator. Acum o plângem cu toţi şi ne pare rău, dar m-am gândit cum de atâtea ediţii de Festival, cât trăia, nu a fost invitată de organi­zatori... Of, Mihaela!

Magicianul suprem

Seara cu Radu Lupu a fost una în care am urcat într-o altă lume. De mult, de mult de tot n-a mai fost bătrâna sală a Ateneului atât de arhiplină. Burduşită! Practic, concertul a avut nu două, ci trei părţi, căci cele patru bisuri au egalat în durată părţile iniţiale ale con­certului. Nu ne venea să ne mai despărţim. Dacă slo­ganul acestei ediţii de Festival a fost "Magia există", atunci magicianul suprem a fost Radu Lupu. Este im­perial, olimpian. Nu observi la el aproape nicio mi­mică corporală sau a feţei. Muzica parcă picură la el, stâr­nind în noi ecouri, nesfârşite reverberaţii, gânduri, tră­iri, înălţări... Un înţelept al pianului! Ajuns în­tr-un vârf de pisc, dincolo de nori, unde ne poar­tă şi pe noi. Ame­ţitor! Concertul acesta, îm­preună cu apariţiile lui din se­rile prece­dente, se va ţine după noi, ne va urmări mul­tă vreme. Mă gândeam că Radu Lupu, pentru apa­riţiile sale, dar în­deosebi pentru cea de la Ateneu, poate căpăta pre­miul de excelenţă unic al acestei ediţii de Fes­tival, dacă un astfel de premiu departajator ar exis­ta. Şi chiar dacă în continuare s-au adăugat şi alte mo­mente culminante, despre care voi spune, parcă n-aş renunţa nici acum la acest gând. Căci a fost un Festival deosebit de bogat, cu multe piscuri, cu multe decolări, cu nenumărate plutiri. Şi ar mai trebui obser­vat, cum remarca o prietenă, cum Radu Lupu pare un ultim re­prezentant al unui alt tip de interpret, al acelor titani ai celei de-a doua jumătăţi a veacului trecut, tip pe cale de a se stinge. Era un timp când spiritualitatea şi mistica muzicii prevala asupra tehnicii şi virtuozită­ţii, fără ca acestea să lipsească, totuşi.
A venit imediat după aceea Pittsburgh Symphony Orchestra, condusă de austriacul Manfred Honeck, un om distins, foarte ele­gant în gesturi. Din informaţiile ziarului Fes­tivalului reieşea că este actualmente cea mai apreciată şi cea mai bine plătită orchestră din America. Şi s-au străduit să ne-o arate prin interpre­ta­rea măiastră a Simfoniei nr. 5 a lui Dmitri Şostakovici. Au fost extrem de ge­ne­roşi şi au dat o mulţime de bisuri. Dar pentru mine alta a fost aşteptarea ace­lei seri. Ea se numea Yuja Wang! O desco­perisem acum câţiva ani pe Mezzo, cântând la festivalul de la Verbier. Am îndrăgit-o atunci pe loc, pentru felul ei aproape erotic de contact cu muzica şi cu pianul. O dăruire totală, sinceră, spontană, firească, frustă. O intrare în muzică şi o impregnare totală de ea. O bucurie frenetică! Având în acelaşi timp o anumită în­ţelegere a profun­zi­milor, dar una care aparţine tine­reţii şi numai tinereţii. Cân­tând, ea nu-şi mai aparţine, nu mai aparţine ni­mănui, numai muzicii. Ne-a dăruit un Con­cert nr. 1 de Ceaikovski minunat. A cântat cu aplombul tinereţii. A fost ca o văpaie pe scenă, în toate cele, de la prezenţa fizică şi îmbrăcăminte, la cea mu­zicală. Am privit-o îndelung, pe când dădea autografe. O fetiţă în fond. Parcă, încă, de la liceul de muzică... După chip, după privire, după zâmbet... Chiar dacă una care prin felul de a se îmbrăca şi a-şi pune în evi­denţă prezenţa fizică vrea să pară mai mare decât este. La bis: un vals de Chopin. Dans! Gama putinţelor ei la vârf este deja foarte largă. M-am bucurat enorm să mă văd confirmat în simţirile şi aprecierile mele atunci când am citit, în suplimentul Festivalului, la un critic atât de exigent precum Ecaterina Stan, că nu a găsit în interpretarea ei din acea seară "nici cu «dinadinsul» un cât de mic nod în papură". (Şi câţi nepricepuţi nu s-au străduit şi li s-a părut că au găsit astfel de noduri!...) Aceasta este Yuja Wang, o fată minunată, de toată isprava! Numai bună de îndrăgit şi de ascultat! Pe Yuja Wang o iau eu să mergem la furat de gutui parfumate... (Dar parcă n-aş lăsa-o acasă nici pe conaţionala ei, Gong Li!)
Multe au fost reuşitele şi culmile acestui Festival, dar dacă el va rămâne marcat pentru totdeauna prin ceva cu totul şi cu totul special, apoi aceasta este te­tralogia wagneriană. Un asemenea eveniment nu prea poţi să prinzi la Bucureşti decât o dată în viaţă. În alte capitale importante poate că niciodată. Orice super­lative au devenit parcă neputincioase în faţa acestei împliniri. Dificultatea a fost extremă din toate punctele de vedere, de la interpretarea propriu-zisă până la lo­gis­tica adunării şi asamblării la Bucureşti a atâtor nume, a atâtor forţe muzicale wagneriene de primă mână ale zilelor noastre. Aş începe enumerarea me­ritelor prin cea a orchestrei Rundfunk - Sinfonieor­ches­ter Berlin. Ea însăşi a fost un solist excepţional. Totul în inter­pre­tarea ei degaja prestanţă, eleganţă, consonanţă, nobleţe, profundă şi modestă înţelegere. Lucrul acesta nu ar fi fost posibil, desigur, fără strădania excepţională a unui şef de orchestră înţelept, sensibil, cu o mare experienţă, precum Marek Ja­nowski, un excelent cunoscător şi interpret al operei wagneriene. Nu a fost deloc uşor, la cei 74 de ani ai săi, să facă faţă unui efort fizic impre­sio­nant, cu peste două ore de dirijat continuu uneori şi încă cu acea foarte mare concentrare cerută de muzica in­terpretată. Dar s-a achitat eroic de datoria sa, slu­jin­du-ne cu ab­negaţie şi inegalabilă măiestrie. Despre so­liştii propriu-zişi, cu vocile lor minunate şi cu impli­carea dramatică, s-ar putea vorbi numai la superlativ şi toţi trebuie po­meniţi cu recunoştinţă: Elils Silins (Wotan), Christian Elsner (Loge), Martin Winkler (Alberich), Arnold Bezuyen (Mime - parcă cu o notă în plus), Daniela Denschlag (Erda), Petra Lang - care interpreta cu explozivă plăcere sau Catherine Foster (Brünnhilde), Stefan Vinke (Siegfried), Günther Groissböck (Hunding). Dar, ca totdeauna, a trebuit să am o favo­rită, iar aceasta a fost pentru mine cu totul excepţionala mezzosoprană germană Katerin Kulman (Fricka). O siluetă plăcută, o alură tinerească, o dis­tincţie naturală, o simplitate primăvăratică. O adevărată doamnă! Ei îi voi trimite scrisoarea mea de dragoste... Dar şi ro­mâncele distribuite în rolurile walkiriilor (cele opt - pe alese, numai una şi una!) sau ale fetelor Ri­nului au fost la mare, mare înălţime, contribuind la reu­şita gene­rală... Pe parcursul a opt zile am asistat la "un spec­tacol omogen", cum spunea un prieten, dar omo­gen la nivelul cel mai înalt. Un eveniment istoric pentru interpretarea tetralogiei în România, după cum remarca acelaşi prieten venit anume de la Paris pentru acest mag­nific eveniment cultural. Este ceva cu care te întâl­neşti o dată în viaţă la Bucureşti. Orice alt eve­niment din Festival poate fi refăcut, dar a reface pro­ducerea tetralogiei la nivelul la care s-a făcut în acest Festival este aproape imposibil. În cele patru seri de graţie, mu­zica lui Wagner a devenit plăcută şi recep­tabilă chiar şi pentru cei care se tem de ea şi o resping ab initio. Pe nedrept, după cum s-a putut constata acum.

Un bijutier medieval: Cristian Mandeal

La sfârşitul Festivalului, am pus şi noi în cununa lui nestematele pe care le avem, anume, pe străluciţii şi strălucitorii dirijori Horia Andreescu şi Cristian Man­deal, ambii, în partea de orchestră, cu simfonii de Mahler. Cel dintâi cu Simfonia nr. 2, conducând Russian National Orchestra, cel de-al doilea cu Simfonia nr. 3, la pupitrul lui Royal Philarmonic Or­chestra. Au fost două interpretări entuziasmante, pe care le putem număra printre reuşitele cele mai de vârf ale Festivalului. Şi asta fără nici un fel de patriotism inadecvat. Sigur, atunci când s-a gândit închiderea Festivalului cu Cristian Mandeal, aceasta a fost şi ca o recunoaştere şi o încununare a înaltului său statut de artist la care a ajuns. Şi dacă "finis coronat opus", apoi cu adevărat Festivalul a fost bine şi fru­mos încununat prin concertul lui Cristian Mandeal cu Royal Philar­monic Orchestra, care a fost demn de ceea ce s-ar numi un concert de gală. (Vecina mea de scaun a intuit acest lucru şi s-a îmbrăcat ca atare: de nuntă!) Beneficiind şi de un excelent "instrument", Cristian Mandeal a şlefuit cu minuţie de bijutier medieval o interpretare me­mo­rabilă. Ne­sfârşitele detalii din ţesătura muzicală ne-au fost desluşite şi puse în lumină într-o explorare iniţia­tică fascinantă.
S-ar mai fi putut găsi pentru Festivalul acesta un titlu generic precum "De la Radu Lupu la Cristian Man­deal", având în vedere începutul şi sfârşitul. Doi prieteni, două genii ale muzicii interpretative, liceeni plecaţi din ace­laşi oraş transilvan, Bra­şov, cu traiectorii diferite. Unul plecat de tânăr din ţară, celălalt rămas aici, spre re­zis­tenţă şi mân­gâierea me­lomanilor au­toh­toni. Acum se pot în­tâlni în cadrul aceleiaşi ma­nifes­tări culturale şi să ne facă să visăm la un viitor con­cert îm­pre­ună.
Să nu uităm să dăm o notă foarte bună co­rurilor româneşti care au cola­bo­rat strălucit la împlinirea mul­tor concerte: Corului Fi­lar­monicii "George Enes­cu", pregătit de Io­sif Ion Prunner; Co­rul Academic Ra­dio, pregătit de Dan Mi­hai Goia, Corul de cameră "Pre­ludiu" pregătit de Voicu Enăchescu. Au avut de inter­pretat muzici foarte diverse şi de un grad ridicat de dificul­tate.

Miezul nopţii: şampanie şi artificii!

Zglobiile şi coloratele focuri de artificii s-au pe­trecut spre miezul nopţii. Precum luminiţele acelea care explodează pe cer şi-l luminează şi aduc copilă­reas­că bucurie şi încântare, precum şampania care se revarsă din cupe prin spuma ei, stârnind dansul, in­clusiv cel al inimilor. Se cobora mult în timp, la miez de noapte, spre preclasic şi baroc sau, cel mai de-aproape, la în­ceputul clasicului. Vivaldi, Monteverdi, Händel, Mozart... Ce bucurie! Ce muzică! Ce formaţii mu­zi­cale! Ce instru­men­te de epocă! Ce voci! Par­că intrai la un bal din vremuri galante, dar un bal celest, nepri­hănit...

La final...

Una dintre ţintele prin­­cipale ale Festi­va­lului este aceea ca să facă cunos­cută muzica lui George Enescu, ca ea să pătrundă în reperto­riul unor for­ma­ţii şi in­ter­preţi de ma­re presti­giu. Şi, într-ade­văr, s-a cântat destul de multă muzică de George Enescu şi, dacă ne refe­rim la străini, parcă mai bine ca la alte ediţii.
Spectatorii au benefi­ciat pe tot parcur­sul Fes­ti­va­lului de supli­men­tul Enescu, realizat de ziarul Adevărul şi distri­buit gra­tuit la fiecare concert. Puteai găsi în el o bună pre­zen­tare a ceea ce ur­ma să se producă, pre­cum şi cronici per­tinente la evenimentele deja pe­tre­­cute. Plus ma­te­riale despre viaţa şi crea­ţia lui George Enes­cu. Plus di­ferite inter­vi­uri, în ge­ne­ral foarte in­teresante şi lă­muritoare. S-a putut ob­serva cum spiritul cri­tic a devenit deosebit de clement. Cronicile au fost, în ge­neral, en­co­miastice, pen­tru toate ma­nifestările, rarele ob­ser­­vaţii critice cu greu răzbătând printre rânduri, ca să nu supere. Poate pe bună dreptate, pentru că scăderile au fost rare şi nu prea mari. Lucrul a­cesta a fost valabil şi pentru public, care a apla­udat cu gene­rozitate tot (în oarece parte şi ca un tribut pentru bisurile aşteptate), numai durata aplauzelor şi căldura lor fă­când să desluşim câteva supremaţii. De altfel, ca o ob­servaţie generală, putem spune că a fost un Fes­tival la ca­re bisurile au constituit o componentă de bază, pro­babil stabilită dinainte în protocol, pentru că altfel nu se prea explică cum de au existat părţi de program care în forma lor prevăzută durau numai 20-25-30 de mi­nute. Dar, adevărat este că un bis îţi dă o plăcere apar­te, poate şi o concentrare aparte, deoarece el vine ca un dar neprevăzut, şi cine este acela care să nu se bucure de un dar mai mult decât de ceva cuvenit?
Mi-a plăcut frumuseţea şi delicateţea multora din­tre interpretele de prim rang (chiar prim!) care s-au pro­dus în cadrul Festivalului (pianistele Yuja Wang, surorile Katia şi Marielle Labèque, Claire-Marie le Guay...; violonistele Vilde Frang, Lisa Batiashvili, Alissa Margulis, Hylary Hahn...; violoncelista Aman­da Forsyth; solistele vocale Violeta Urmana, Ludmila Monasyrska, Elisabeth Kulman, chiar şi cele opt walkirii...). Tare mă mai mir când văd cum câteodată Dumnezeu dă totul, de la măiestria artistică până la frumuseţea chipului. Dar, să nu uităm că Dumnezeu es­te şi El artist... Şi, cel mai ade­sea, am fost încântat şi de rochiile lor, denotând bun gust şi respect pentru privirea auditoriului.
Unul dintre farmecele şi provo­cările Festivalului este contactul cu oamenii. Îţi întâlneşti acum zi de zi prieteni care sunt şi ei atraşi de fes­tinul Festivalului. Spre deosebire de restul anului, acum îi întâlneşti aproa­pe zilnic, şi vederea lor, fără un efort special, într-un cadru cu totul prietenos şi promiţător, te mân­gâie. Vezi oameni care te salută cu căldură, dar pe care nu mai ştii de unde-i cunoşti, unde i-ai mai în­tâlnit şi cum îi cheamă. Te jenezi să-i întrebi frontal asupra acestor "detalii" spre dumirire... Sunt chi­puri care-ţi amintesc de alte chipuri dragi şi prin asta capătă un rost pentru tine. Sunt oameni pe care acum îi descoperi şi îi cu­noşti. Aceş­tia provin, cel mai adesea, dintre vecinii de fotoliu, cu care te în­soţeşti timp de o lună, cu care devii coleg, cu care ajungi să te simţi dintr-o familie spiri­tuală, cu care schimbi zâmbete, priviri, cu­vinte, păreri, informaţii... Cu care trăieşti muzica împreună şi, vă asi­gur, nu este o trăire ca oricare. Oa­menii aceştia cu care te bucuri îm­preună, oameni ale căror chipuri le re­întâlneşti, eventual, la viitorul Fes­tival.
De multe ori, muzica face ade­vărate minuni. Îi transformă incre­di­bil pe oameni. Nu se ştie pentru cât timp, dar atunci, pe loc,în mod si­gur. Se vede asta după lumina şi stră­lucirea de pe chipurile lor. E ui­mitor cum câteva note în pianissi­mo pot ţine cu sufletul la gură şi amuţi o sală de câteva mii bune de oameni! E un sentiment îmbătător să vezi pe viu personalităţi des­pre care ai auzit, pe care le-ai văzut numai pe coperta discurilor sau la televizor. Emisia directă a sunetului creează o comunicare mai apro­piată şi cu un farmec sporit. Totul este viu, cu toate binefacerile şi cu toate im­preciziile pe care le presupune viaţa.
Şi dacă tot s-au împlinit în timpul Fes­ti­valului 100 de ani de la naşterea minu­na­tei noastre Maria Tănase, să închei cu cu­vinte dintr-unul din cântecele ei: "Zică lu­mea orişice,/ Eu tot cred în dragoste...". Căci ce alt­ceva a fost pentru mine, şi de această dată, Festivalul Enescu, dacă nu o frumoasă şi de neuitat poveste de dragoste cu muzica, cu muzicienii, cu anumiţi iu­bi­tori de muzică, cu timpul acela scos din curgerea lui obiş­nuită, altfel prea adesea monotonă.