Anchetă sentimentală: "A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva"...

Redactia
- Vă fac bine melancoliile toamnei?

- Poate deveni tristețea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?

MATEI FLORIAN
Bonjour Tristesse


N-ai putea trăi fără mine, mi-a spus doamna aceea înaltă și palidă. Și nici măcar n-a zâmbit când a spus asta. N-ai putea trăi fără mine, ți-e dor de mine de crăpi, ți se face dor imediat ce te las în pace, te dai de ceasul morții și nu-ți găsești liniștea, n-ai putea trăi fără mine, ascultă-mă ce-ți spun. Mă vrei, ți se pare că doar așa te găsești pe tine, dacă mă ții pe mine în brațe, mă săruți și mă dezmierzi, ți se pare că sunt frumoasă, cea mai frumoasă, că aduc ploaia și înserarea, că îi fac pe câini să latre și câte și mai câte. Ești un prost și un aiurit, deja te văd, singur cuc la bătrânețe, te văd și mi-e milă de tine.
Eram singuri la marginea lumii și cineva dădea ora exactă. La finalul următor va veni toamna, va începe să plouă, să îngălbenească frun­zele, să se lase ceața. I-am spus să tacă - a tăcut - , m-am lipit de ea, iar ea a foș­nit, s-a cuibărit la piep­tul meu, albastră, palidă și înaltă. Mi-era bine cu ea, eram îndrăgos­tit până peste cap, doar ne știam de atâta vreme și mă obișnuisem cu hachițele ei. Știam că o să mă însoțească o vreme pe dru­mul spre casă, apoi o să se facă nevăzută. Știam că o să mă iau cu ale mele, că, la început, nici n-am să observ că a dis­părut, că o să mă prefac că nici nu exis­tă, că nici n-am stat de vorbă vreodată. Și știam că are dreptate, că nu pot trăi fără ea, că va veni un timp în care mi se va face un dor nebun s-o strâng din nou în brațe, când mă voi simți părăsit și voi începe s-o caut, s-o chem, s-o strig, s-o urlu, când nimeni și nimic nu mă va mai face să mă simt eu, doar ea, doar ea, doar ea, dragostea mea palidă, înaltă și albastră, cea care aduce ploaia, înse­rarea și îi face pe câini să latre.
Să mai stăm, i-am spus, n-aș vrea să plec iar tu să dis­pari, e atât de bine cu tine, aici, singuri, la marginea lumii. Cum vrei, mi-a spus, iar vântul care a început să foșnească era răcoros și aducea cu el înserarea, lumina cobora încet, palidă și albastră, iar prin ea pluteau niște frunze. Să nu uit, mi-am zis, să nu uit, din lucrurile astea vei trăi multă vreme de acum înainte, să nu uit. Îi spuneam: știi, băi frumoaso, toamna începe cu tine sau cu tine începe toamna, îți dau cuvântul meu de onoa­re. Ea știa, desigur, și nu se supăra pe mine, mă privea lung și se lăsa dezmierdată, ne știam de atâta vreme, de când eram copii, și eu, și ea, și încremeneam amândoi într-un colț, pândind luminile de faruri pe vreun perete. Tu m-ai făcut să scriu, să nu mă părăsești ni­ciodată, îi spuneam, cu tine nu pot fi singur, oricât de sin­gur aș fi, în fine, îi tot șopteam verzi și uscate, iar ea mă asculta și începea să plouă, să latre câinii, să se lase ceața. Of, băi dragostea mea, aș vrea să rămânem așa încremeniți, noi și toamna asta care începe de la pi­cioarele noastre, să ne umplem de brumă și să mi­rosim a reavăn, aș vrea să stau aici cu tine și să se tot însereze până la sfârșitul sfârșitului, aș mai vrea doar să aud cum trece un tren pe vale, să nici nu-l văd, doar să-l aud cum trece, știi, sunt înnebunit după trenurile care trec, aș sta o viață la marginea pădurii toamna și aș asculta cum trec trenurile pe vale, mi-aș mai aprinde câte o țigară, recunosc, iar apoi aș face dragoste cu tine, m-aș trezi năuc și ar fi tot seară și tot toamnă și aș lua-o de la început, înțelegi, spune-mi că înțelegi. Ea dă­dea din cap, din ce în ce mai palidă și mai albastră, îmi spunea "tristule-fericitule" și mă trimitea acasă. Hai, du-te acasă, că ți-e frig și te așteaptă oamenii ăia. Promite-mi că ai să mai vii, îi spuneam, promite-mi că am să te mai văd, promite-mi că ai să mă mai lași să te dez­mierd și să te sărut, promite-mi. Nu-ți promit ni­mic, zicea, știi bine că doar tu mă poți aduce înapoi și știi bine că nu poți trăi doar cu mine o viață, că e de ajuns și o înserare ca asta, acum, aici, când vine toam­na. Știam. Într-un târziu, simțeam că e frig și că e noapte, că mi-au amorțit picioarele și că mi-e foame. Ea nu mai era cu mine, mă părăsise tiptil, așa cum o făcea mereu. Mă întorceam spre casă și, cumva, sim­țeam că e bine, că nu poate fi altfel, că am s-o port cu mine, oricât de mult aș uita-o.
E toamnă acum și am iarăși nevoie de ea. Îi dau târcoale, o chem. Vreau să-mi fie aproape și vreau să scriu. Am nevoie de ea, de liniștea ei blândă, de ceața ei albastră care mă îndepărtează de tot și toate, singur și viu, până la marginea lumii. Ea, dra­gostea mea arămie, femeia care m-a făcut întotdea­una să scriu: tristețea. Tristețea care nu mai e tris­tețe, tristețea ca o tânjire, ca o desprindere, ca o plu­tire liniștită deasupra acestei lumi. Tristețea care mă face să înțeleg. "Bon­jour Tristesse", i-aș spune, iar ea m-ar certa și ar ră­mâne o vreme cu mine, până când s-ar face noapte, frig și târziu.
Tristețea merge mână-n mână cu bucuria. De cele mai multe ori sunt același lucru.

ADINA ROSETTI
Meteo-melancolie


M-a vizitat prima dată prin clasa a șaptea, nu știam exact cum se numește și de unde vine, dar mă țintuia ore-ntregi cu ochii în tavan, după ce terminam lecțiile, care deveneau tot mai greu de suportat. La început am crezut că era tristețe, dar nu, tristețea era altceva, o durere care începea surd, mocnit, și apoi creștea, mă împresura din toate părțile, și numai lacrimile o mai do­moleau, o îmblânzeau, până când se retrăgea și dis­părea aproape de tot, ca un animal rănit care se re­fu­giază tăcut înapoi, în adâncurile din care a ieșit. Acum era altceva, tristețea aia se împletea cu așteptare, visare cu ochii deschiși, un soi de dor ne­lămurit, și după o vreme, am în­ceput să mă întreb dacă nu cumva toate astea ar fi putut avea vreo legătură cu ploaia inter­mi­nabilă de afară, cu umezeala și aburul care pluteau de la primele ore ale dimineții peste oraș, cu frigul și cu norii care țineau me­reu departe lumina soarelui. Avea legătură, am descoperit, cu o oa­re­care voluptate, și descoperirea asta m-a uimit și m-a încântat, așa cum, demult, pe când aveam vreo 4-5 ani și stăteam cu tata în sufragerie, ascultând muzică la magnetofon, am început deodată să plâng sfâșietor, fără să știu de ce, nu mi se-ntâmplase nimic rău, și-abia după o vreme mi-am dat seama că plâng din cauza muzicii care mi se părea incredibil de frumoasă și tristă.
Pentru început, m-am lăsat cu totul în voia acestei noi stări care se numea, atât de frumos, "melancolie". Îi găsisem numele într-o carte scrisă de un adolescent miop, care locuia într-o mansardă cu fereastră rotundă, ca de vapor. Cum pe vremea aia îl iubeam tare mult pe acest adolescent miop, cu tot cu melancoliile lui, care loveau mai ales toamna, am început s-o ademenesc pe domnișoara Melancolie - destul de statornică, de altfel - să mă viziteze mai des (afară oricum ploua și era frig, deci nu era prea greu), să ne împrietenim, să ne spu­nem povești una alteia, mai ales ea mie, pentru că în clasa a șaptea, eu nu aveam prea multe povești, în schimb, proaspăta mea prietenă cunoștea îndeaproape o mulțime de scriitori și poeți care-i dedicaseră cărți, po­eme sau - aveam să aflu ceva mai târziu - chiar fil­me. Citeam și notam conștiincioasă într-un caiet citate pe care le găseam pline de sens, mai ales dacă era vor­ba despre sinucidere sau singurătate (Maupassant: "Si­nuciderea este speranța celor care nu mai cred în ni­mic, supremul curaj al învinșilor", Pappini: "Omul sin­gur, absolut singur, absolut despuiat, care nu cere nimic, care nu vrea nimic, care a atins culmea dezin­teresului prin clarviziune eroică..." etc. etc.), alături de versuri tembele din Guns'n'Roses ("And it's hard to hold a candle/ In the cold November rain") sau Nir­vana ("I feel stupid and contagious"). În caz că vă în­trebați, am păstrat caietul și-l mai răsfoiesc uneori. Mai ales toamna.
N-aș fi putut să scriu rândurile astea, dacă afară n-ar fi o ploaie bezmetică și nesfârșită, iar Bucureștiul n-ar fi devenit o mlaștină plină de creaturi dușmă­noa­se, care se încăpățânează să-l străbată de la un capăt la altul, ciocnindu-se între ele. Știu că asta n-are prea mult a face cu acea stare inefabilă care te-ndeamnă la visare poetică, ci e mai mult o "enervare" de toamnă, ener­varea specifică oamenilor care locuiesc în Bucu­rești și încep să aibă mii de treburi, încă de la venirea di­mineții, iar toamna e doar începutul unui lung șir de ne­plăceri, cu cauze pendulând între starea meteo­ro­logică și starea drumurilor. Poate că am crescut prea mult și lipsa de timp a început să îmi alunge până și plăcerea de-a mă lăsa cuprinsă de tristețuri.
Am încercat chiar ieri, am chemat-o pe domnișoara Melancolie, de obicei nu se lăsa rugată prea mult, ve­nea de îndată ce mă găsea singură și fără chef de ni­mic, n-avea nevoie decât de o vreme mohorâtă, de o ploa­ie bacoviană, de câteva clișee poetice cu ramuri care bat în geam sau poteci solitare, și apărea, insta­lându-se pentru cel puțin câteva zile, fără niciun fel de grijă că o voi lua pe sus și-o voi duce la doctor. Știa că e în siguranță cu mine, că-mi place destul de mult pre­zența ei, mai ales dacă e îndeajuns de drăguță încât să mă facă să mă așez la laptop (aș fi vrut să zic la birou, cu un toc și-o călimară, dar vremurile s-au schim­bat...) și să încep să scriu câte ceva. Sau măcar am fi stat împreună zile întregi, cufundate împreună în lu­mea dintre copertele unei cărți. Acum, însă, a refuzat să mă viziteze. Mintea ta e prea ocupată și nu mai am loc - mi-a explicat domnișoara Melancolie, în­tr-o scur­­tă apariție -, ești prea plină de Clara și Anton, de dusul lor la școală și la grădiniță, în loc să stai cu nasul în cărți, studiezi prețurile hăinuțelor de iarnă, nu stai locului o clipă, simt că mă destram numai când te pri­vesc cum robotești, și-mi piere orice chef de vizite, nu suport țipetele și nici râsetele de copii, îmi dau dureri de cap, eu nu pot lucra în condițiile astea - a continuat ea, înțepată - , am nevoie de liniște și solitudine, nu­mai așa îmi fac apariția și pot garanta spleen intelec­tual, reverie și alte stări subtile, pe care tu n-o să le mai cunoști, cel puțin nu în următorii zece ani. Am oftat și am rugat-o să mai treacă, totuși, poate ne mai putem împrieteni, chiar și în condițiile astea vitrege. I-am arătat, pe internet, buletinul meteo­ro­logic: "Uite, se anunță ploi de toamnă, preferatele tale!", i-am promis că o tratez cu muzică tristă, cu cio­colată amăruie și elegiile lui R.M. Rilke. La nevoie, i-am promis că-i recit din Eminescu. A clătinat din cap și-a spus că se mai gândește... Încă aștept răspuns.