ANA RUXANDRA ILFOVEANU - "Ne strângem puterile şi lucrăm. Dacă istoria ne va consemna, vom vedea"

Saga marilor pictori români

Ruxandra Ilfoveanu s-a instalat de ani buni în elita picturii româneşti. Ea a fost prezentă în expoziţii de prestigiu, în ţară şi în străi­nă­tate, din Franţa şi Germania, până în Olanda şi Nor­ve­gia. La 66 de ani, artista lucrează mai departe cu fre­nezie şi imaginaţie. Şi pentru că mai are ceva de spus, dar şi pentru că simte că ora afirmării internaţionale a României în artă se apropie. Ruxandra Ilfoveanu este, de asemenea, un caz foarte rar de artist, care face parte dintr-o familie de artişti plastici de o valoare excep­ţională. Soţul ei, Sorin Ilfoveanu, este unul dintre marii maeştri de azi ai picturii româneşti. Nici cei doi băieţi n-au sărit departe de trunchi. Fiul cel mare, Adrian Ilfoveanu (cu care "Formula AS" a realizat deja un amplu interviu) este azi unul dintre cei mai promiţători sculptori ai României, iar Nicu Ilfoveanu este un artist foto-video afirmat şi el, cu brio, pe plan internaţional. Unul dintre secretele familiei Ilfoveanu se află la Ră­deşti, în Argeş, "gura de Rai" în care cei patru artişti se duc de mult timp verile, să lucreze. Despre toate acestea şi despre destule altele, aveam să aflu într-un captivant dialog cu Ruxandra Ilfoveanu.

O lume mirifică

Atunci când am intrat în atelierul de pictură al Ru­xandrei Ilfoveanu, o adiere seducătoare m-a prins re­pe­de, ca un abur de esenţe magice. Odată cu ea, în ate­lierul de pe bulevardul Ion Mihalache din Bucu­reşti, m-a cuprins liniştea... Forfota abrazivă a oraşului se oprise la uşa atelierului, absorbită de forţa închi­pui­rilor din tablourile pictoriţei, care stăteau aliniate cu­minţi, pe lângă pereţi, aşezate într-o ordine a sufletului numai de ea ştiută. Şi din ele, explodau nişte forme surprinzătoare, în culori puternice, la întretăierea din­tre suprarealism şi expresionism, făcută după o re­ţetă proprie artistei. În mijloc trona şevaletul şi, lângă el, o masă pentru desenat plină de tuşuri, baiţuri, creioane cu grafitul moale şi o preţioasă colecţie de hârtii de desen. Şi lângă ele, cărţi. M-am aşezat într-un colţ, cu o ceaşcă de cafea în faţă, gata de interviu. Dar tot nu-mi puteam desprinde ochii de pe închipuirile mag­netice care mă înconjurau.
Ruxandra Ilfoveanu este o apariţie gracilă, poate doar profunzimea privirii ei îi trădează forţa creato­rului. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, pictoriţa a început să-mi vorbească despre tabourile ei. "Vedeţi, eu desenez şi pictez între real şi imaginar. Încerc să fac o istorie a spectaculosului, pentru că lumea, pentru mine, a fost şi este un spectacol. Un spectacol pe ca­re-l descopăr mereu, plină de uimire. Dacă mă gân­desc la ceva care a fost cândva, desenul meu merge mai uşor. Dacă mă gândesc la acum, desenul merge mai greoi. «Cândva» are ceva din imaginaţia bogată a copilului. «Acum» are tristeţea vârstei în faţa urâ­tu­lui care guvernează, adesea, lumea. Şi totuşi, în «acum» există uimirea şi înţelegerea în faţa schim­bării necontenite a lumii. De aceea, pregătesc pentru 2014 o carte-obiect, care se va numi Scurta istorie a lumii mele. Poate că va fi viaţa mea pictată, aşa cum vom încerca să o povestim în parte, împreună".

Decoraţiile bunicului

- D-nă Ruxandra Ilfoveanu, copilăria este, pen­tru toţi creatorii, determinantă pentru drumurile de mai târziu. Cât îi datorează copilăriei pictorul din dvs.?

- Eu m-am născut în Ploieşti, în anul 1947, pe 5 de­­cembrie, luna în care Regele a abdicat şi destinul Ro­mâniei se schimba radical. Oricum, am avut o co­pilărie destul de liberă, chiar şi sub noul regim, fiindcă va­canţele le făceam la ţară, la bunicul meu. Mă du­ceam la Podenii Vechi, în Prahova. Mai târziu, am pic­tat şi câteva peisaje acolo. La ţară nu prea se schim­ba­seră multe, fiindcă ţăranii de acolo încă nu pier­du­seră pământul. Aşa că tihna patriarhală dintre războaie s-a păstrat acolo, o vreme. Asta, până a început şi aici co­lec­tivizarea. Bunicul a pătimit şi el, a făcut puşcărie şi, până la urmă, tot a dat pământul, iar asta l-a ter­mi­nat. Dar noi eram copii, făceam tot felul de trăsnăi, trăiam în aer liber, citeam, visam, mai desenam. Ci­team cărţi vechi ale bunicului, scotoceam după tot fe­lul de relicve pe care el le păstra din vremuri ce păreau atât de departe şi care pe noi ne fermecau, cu magia lor simplă, cum au fost acele cutii de tutun regal găsite în pod. Bunicul meu fusese ţărănist şi îl iubea pe rege. Fiindcă aşa ştia el. Făcuse primul război mondial şi avea decoraţii de la Mărăşeşti. Pe mine, copilăria la ţară, alături de el, m-a marcat frumos. Aveam o liber­tate deplină. Ce putea fi mai frumos?

Întâlnirea cu Gopo

- Când v-aţi descoperit talentul pentru pictură?

- Din primele clase. Am avut norocul ca la Casa Pionierului să fie un Cerc de desen foarte bun. Şi acolo am desenat încă din clasele primare. Şi tot acolo mi s-a mai întâmplat ceva care a contat mult pentru mine. Într-o zi, a venit la noi Ion Popescu-Gopo (marele ci­neast, autorul "omuleţului" din filmele de desene ani­mate). Şi după ce ne-a vorbit, s-a interesat cine e cel mai talentat copil la desen. M-au pus pe mine în fa­ţă, lângă el, am făcut şi poze cu Gopo. Iar el ne-a po­vestit atunci, în amănunt, despre omuleţul lui cosmic: cum l-a făcut, ba ne-a învăţat şi pe noi cum să-l facem. Pen­tru mine a fost un imbold extraordinar atunci, la cei nici 10 ani ai mei. Ei, şi după ani de zile, Adi, băia­tul meu, a câştigat concursul pentru sculptura-simbol a Festivalului de film Gopo, şi statueta Premiilor Gopo, care li se decernează actorilor, a fost realizată de el. Curioasă coincidenţă.

- Cum v-aţi hotărât să urmaţi calea artei? Când s-a produs declicul decisiv?

- M-am apropiat lin de artă. Eram la un liceu teoretic din Ploieşti, dar mergeam şi la Şcoala Popu­lară de Artă. Până să mă hotărăsc să dau la Belle-Arte, mă pasiona şi geografia, drept să spun. Visam să călă­toresc, visam să fiu cercetător prin Africa, să descopăr triburi. Mă pusesem cu burta pe învăţat geografie, dar desenam în continuare. Şi, până la urmă, am ales... As­ta-i cu visele... Am ales ar­tele plastice şi am făcut pic­­tura. Îmi plăcea enorm să desenez. Imediat ce am ter­minat, a trebuit să plec la post, undeva, pe Valea Dof­tanei. Dar eu voiam să mă duc în satul bunicului, era şi foarte aproape de Ploieşti. Am vrut să încerc la inspec­torat să-mi schimb repar­ti­ţia. Bunicul a ţinut să vină şi el cu mine, şi şi-a pus de­co­raţiile pe piept, de la Mără­şeşti. Rezultatul? Am fost daţi afară imediat, amândoi, din clădire. Nici nu m-au lăsat să vorbesc. Nu le-au plăcut decoraţiile bunicului.

- În anii facultăţii s-a pe­­trecut şi marea întâlnire a vieţii dvs., l-aţi cunoscut pe Sorin Il­foveanu, marele pictor de azi. Cum a fost povestea dvs. de dra­goste?

- A fost o poveste frumoasă. Eram colegi de fa­cul­tate. Pe atunci eram foarte liberi, non­con­formişti. Până a început, într-o zi, o razie printre studenţii care aveau bar­bă. Uşile facultăţilor erau pă­zite şi cei cu barbă şi plete (aşa cum era şi Sorin) trebuiau, obli­ga­toriu, să şi le dea jos. Iar cel mai vânat era Institutul de arte plas­ti­ce Ion Gri­go­res­cu, unde se făceau şi întâlnirile stu­denţeşti de sâm­bătă seara, la care veneau şi studenţii de la arhi­tectură şi de la alte facultăţi. Erau petreceri frumoase, cu orchestră, cu dans. Atmosfera asta, de opresiune şi nesupunere a creat multe solidarităţi. Şi după ce s-a terminat facul­tatea, m-am căsătorit cu Sorin.

Apocalipsa

- Se spune că în ciuda culorii lor comuniste, anii '60 - '70 au însemnat pentru artişti o perioadă de libertate...

- Noi nu eram liberi decât în atelierele noastre. A fost un fel de boemie de mare ţinută. Cum era un vernisaj, lumea venea, umplea sala, şi cu toată sărăcia lucie în care trăiai, făceai acolo, o fasole bătută, şi apoi urmau întâlnirile la atelier. Şi dacă erau mai multe ate­liere, toate erau des­chise, pentru că toţi ne spriji­neam. Şi, fi­indcă se putea câş­tiga cu o lu­crare o da­mi­gea­nă-două de vin, mai erau şi dis­cuţiile, ce­va mai "li­bere". A­poi a ve­nit, ca un trăs­net urât, să­răcia cruntă a a­nilor '80 -'90, de ca­re îmi vine greu şi azi să îmi amin­tesc. Atunci ne-am trans­format toţi în nişte ani­male care alergau după mâncare pen­tru pu­iul lor, pen­trucopi­lul lor. Eu stă­team des la cozi, aveam doi copii de hrănit, pe urmă tre­buia să mă duc la şcoală, şi nu voiam să las nici atelierul. Iar umi­lin­ţele la care eram su­puşi ca artişti au fost prea destule. Până în 1989, de pil­dă, era obligatoriu să ai o profesie. Şi dacă te găseau pe stradă după 11 noaptea, te legitimau şi te întrebau unde lucrezi. Pentru ei era nimic că eşti artist şi mem­bru al Uniunii Artiştilor Plastici. Trezirea din starea asta aproape apocaliptică a venit după Revo­luţie. Atunci am redevenit din nou oameni. Pentru artişti, a fost o deschidere mare, după 1989, dar care n-a durat prea mult. La fel ca şi scriitorii, şi ei au avut mereu ne­voie, ca să poată să trăiască şi să creeze, de un sprijin fi­nanciar. Iar arta românească fusese lăsată de izbe­lişte. Cu Sorin a fost altfel, el era deja format la Re­vo­­luţie, aşa că a putut să iasă pe piaţă şi să vândă. Eu, în schimb, pierdusem câţiva ani cu creşterea copiilor. Aşa că, abia după 1989 m-am apucat mai intens de lucru.

- Cum se conturase, până atunci, drumul dvs. artistic, d-nă Ruxandra Ilfoveanu?

- Totul a început, pentru mine, prin 1977. Atunci m-am hotărât să mă pregătesc pentru admiterea în U.A.P. Pe atunci, era o treabă foarte serioasă să intri în Uniune, nu erai admis oricum. Şi am pictat un an întreg, noapte de noapte, până la patru dimineaţa. Iar ziua mă duceam să predau elevilor, la şcoală. Ci­tisem din Mircea Eliade, cum îşi proiectase el pro­gramul de studiu, mulţumindu-se cu doar patru ore de somn pe zi. Şi am încercat să fac şi eu la fel. Dar ajunsesem să dorm ziua pe catedră şi m-am îmbol­năvit. Am intrat însă în Uniune şi am făcut câteva ex­poziţii bune. Dar dintre toate expoziţiile mele de di­nainte de '90, cel mai tare m-a marcat cea din toamna lui 1989, de la "Si­me­za", de pe bulevardul Magheru, în plin centrul Ca­pi­talei. Tocmai se pregătea ultimul congres al lui Ceau­şescu, atunci când m-am trezit eu să expun. Şi miliţia era peste tot, până şi în galeria mea au intrat numai miliţieni. Se mai rătăcea câte un vizitator pe fugă, dar sala a fost goală, ca niciodată. Şi tot în zilele alea, îmi dispăruseră nişte cărţi de artă. La început, n-am ştiut cum au putut să dispară aşa, deo­da­tă, până m-am lă­murit că mi le-au luat miliţienii, care crezuseră că-s sub­versive. La închiderea expoziţiei, pictorul Ion Dumitriu m-a ajutat să-mi car lucrările în mare viteză, fiindcă, tot aşa, ne presa miliţia. Mi-am dus lucrările acasă şi am plecat la ţară. Pe atunci, aveam deja căsuţa din Rădeşti, unde-mi duceam copiii şi unde am pictat veri la rând. Cam înainte de Crăciun, am hotărât să re­nunţăm şi la televizorul de la ţară, că nu mai aveam ce vedea. Şi, la trei zile după asta, cum stă­team toţi la un foc de lemne, am auzit la radio: "Ceau­şescu a că­zut!".

- Pentru creaţia dvs., a contat perioada de descă­tuşare survenită după '90?

- A contat. În primul rând, eram mult mai liniştită. La şcoală nu mai aveam decât jumătate de normă, pen­tru că voiam să pictez mai mult şi începuse şi proble­ma banilor, salariul de profesoară nu-mi mai ajungea. Şi mi-am zis că mai bine merg la atelier şi îmi bag lucrările prin galerii, aşa cum făcea şi soţul meu, Sorin. Ne-am descurcat. Ne-au cres­cut copiii, erau deja mă­rişori. Aveam 40 de ani şi ma­tu­ritatea mea artistică s-a produs abia atunci cu adevărat. Prin 1995. Când am avut prima ex­po­ziţie de după 1989, la Ga­leria Apo­llo, în 1996, am putut să-mi aleg drumul. Fiecare ar­tist are un drum al său. Eu am cochetat şi cu non-figurativul, dar am a­juns la concluzia că un fi­gu­rativ bine dozat şi bine gândit poate face mai mult. Acum au trecut anii, dar tot merg zi de zi în atelier. Recu­pe­rez timpul pier­­dut. Am lucrări pentru patru expoziţii, dar tot nu-mi ajung. Vreau ceva nou, mai am ceva de spus. La un plasti­cian, maturitatea vine după 40 de ani. Nu poţi să fii matur cu trei lucrări.

Patrulaterul Ilfoveanu

- Să vorbim acum despre "patrulaterul" Ilfo­vea­nu. Cum vă explicaţi această minune: patru plas­ticieni din aceeaşi familie, toţi de mare calibru?

- Îmi aduc aminte de ceva. Eram copil, în primele clase, şi eram foarte curioasă. Mama lucra la cinema­tograf şi mă lăsa să mă duc în cabina proiecţionistului. Era ceva extraordinar pentru mine să văd de unde vin filmele alea. Mă minunam mereu cum proiecţionistul, când vedea un film mai vechi, uzat, îl tăia bucăţi şi-l lipea. Şi mai era şi fanta aceea prin care te puteai uita să vezi cum merge filmul. Nu era doar o simplă po­ves­te, era o altă lume pentru mine. Şi târziu, tot prin­tr-o coincidenţă stranie, Nicu, băiatul meu cel mic, s-a apucat de film. Am făcut cu el pregătire o vară, a intrat la foto-video, o secţie nouă a Institutului, s-a ţinut de meserie şi e bun. Pe undeva, poate că i-am transmis şi lui patima asta a mea. Îmi amintesc că le făceam teatru de păpuşi, când erau copii. Cred că pentru formarea copiilor noştri întru artă, a mai contat şi biblioteca noastră bogată, pe care am avut-o dintotdeauna, şi la care Sorin a ţinut foarte mult. El se ocupă şi-acum cu biblioteca, noi doar împrumutăm de la el şi citim. Băieţii amândoi au luat seriozitatea în muncă de la el. Poate şi de la mine, că şi eu îmi văd serios de treabă. De altfel, ei, bărbaţii familiei, sunt scu­tiţi de treburile cotidiene. I-am scutit eu de gătit şi de cumpărături.

- Soţul dvs. e mare pictor. Nu v-a influenţat?

- La început, ţineam foarte mult cont de părerea lui, dar asta dintr-un act de iubire. L-am admirat ex­traor­dinar pe Sorin. Era un tip talentat, lansat devreme şi cu mare putere de muncă. Dar el nu a insistat în a-mi da sfaturi prea multe. Îmi spunea: "Faci cum crezi tu", şi îşi vedea de meseria lui. Dar odată cu maturi­zarea mea ca artist, n-am mai avut nevoie de opinia lui şi nici nu sunt geloasă pe gloria lui, cum nu sunt in­vi­dioa­să pe nici un artist.

- Să încheiem "patrulaterul Ilfoveanu". Care sunt relaţiile dintre artiştii familiei?

- Acasă, în Bucureşti, toţi discutăm despre artă, când suntem la masă. Nicu are un punct de vedere clar format şi nu-l scoţi din el. Tata e ăla mare. E maestrul. Adi vorbeşte mai greu şi mai ales despre sculptura lui. Ne place să stăm fiecare în locul lui din casă, singuri. Eu am mansarda, de pildă. Şi Sorin nu urcă, Doamne fereşte, când mă bag la mansardă şi încep să citesc sau să desenez. E spaţiul meu, poate mai dezordonat în com­paraţie cu al lui Sorin, un loc plin de tipicărie, cu cre­ioanele în casetuţe, nu mai spun cărţile... Nu m-ating de ele, pentru că i-aş strica ordinea. Iar băieţii au, şi ei, locul lor. Şi toţi lucrăm în pace. Mai strig eu: "Veniţi la masă, de pe unde sun­teţi!".

Raiul de la Rădeşti

- Aş vrea să depănaţi acum şi câteva amintiri din raiul de la Rădeşti, pe care îl ocupaţi tot în patru.

- Este o zonă foarte fru­moasă, între dealuri, spre Câm­pulung Muscel. Mai întâi am avut acolo o căsuţă mică, pe care o cumpărasem cu tot ce era în jurul ei. Am văruit-o, am aranjat-o şi, de atunci, va­canţele şi sărbătorile acolo le-am făcut. Şi-n fiecare an, am mai adăugat câte ceva la casă. Nici acum n-am ter­minat. Pe copii, cred că asta i-a convins şi i-a format: au simţit pă­mântul, dealurile şi tot peisajul acela curat, îm­pre­ună cu libertatea de-acolo. Ei s-au format între Bucu­reşti, unde stăteam iarna, şi sărbătorile şi verile de la Rădeşti. Şi chiar dacă au crescut, încă se întorc aco­lo, nu pot să plece. Şi-au făcut prieteni în sat, au prie­teni din copilărie. Din păcate, Rădeştiul a început să se de­populeze, pleacă mulţi în Italia, la lucru. Deşi, de la un timp, au început să vină tineri de la oraş, care îşi fac căsuţe sau le închiriază. După 2000, eu am expus şi un Jurnal de familie, cu fotografii colate pe hârtie fă­cută ma­nual, text şi desen. Sunt fotografii vechi, de la Ră­deşti, făcute de Nicu. Ele marchează clipele trăite aici, alături de prieteni. Am fost întotdeauna încon­juraţi de prieteni, am avut invitaţi în fiecare an. După 2000, au venit regretatul Mihai Oroveanu, Andrei Ple­şu şi atâţia alţii. La Rădeşti, a fost întotdeauna o efer­vescenţă inte­lectuală puternică. Iar noi lucrăm intens şi acum. Sorin îşi vede de treaba lui, într-un pavilion, eu am altă că­măruţă. Atelierul meu e lipit de bucătărie, aşa că nu-i mare lucru să mă duc să cotrobăi şi după mâncare. Adi lucrează imens, are o grădină frumoasă, care este do­meniul lui. Nicu face fotografii, pleacă ba la Câm­pu­lung, ba la Curtea de Argeş. Colindă zona, nu stă o clipă lo­cului. La Rădeşti ne vedem cu toţii de vise. Plecăm acolo şi nu mai ştim de nimic.

Cu trei flori nu faci o grădină

- Cât de greu e să fii pictoriţă la noi, d-nă Ruxan­dra Ilfoveanu, într-o artă dominată de bărbaţi?

- E o poziţie mai dificilă să fii artistă. Dacă e să vorbim despre doamnele care sunt de vârsta mea - cele mai multe dintre ele sunt mai puţin active, acum. Dar nu toate. Unele lucrează intens: Ioana Bătrânu, de pil­dă, care este mai tânără decât mine, sau Angela To­ma­seli, care încă se ţine bine şi face expoziţii tari. Angela are un ritm la care nu vrea să renunţe şi e mai mare decât mine cu vreo trei ani. Mai este şi Silvia Ra­du. Ar trebui s-o amintesc şi pe Alma Redlinger. Din pă­cate, doamnele artelor plastice româneşti nu au că­pătat totdeauna premiile şi distincţiile pe care le merită. Ba mi s-a mai spus că femeile pictoriţe ar fi mai prost plătite decât pictorii, nu numai la noi, ci şi în toată lumea.Deşi nu-mi vine să cred. Şi ar trebui să vorbim şi de marile pictoriţe care au fost. Cine mai ştie azi des­pre ele? Între războaie, noi, românii, am avut o des­chi­dere mare în toată Europa şi până-n America. La noi a fost o mişcare feministă puternică, condusă, prin­tre altele, de Cecilia Cuţescu-Stork. Georgeta Nă­pă­ruş a fost şi ea una dintre doamnele mari ale plasticii noas­tre. Era din Comarnic, de lângă Ploieşti. Era aşa de vâ­noasă, mi-o aduc aminte, lângă pictorul Octav Gri­go­res­cu, bărbatul ei. Mergeam la mare, cu copiii, şi lo­cu­iam la aceeaşi gazdă. Şi ea îl dădea la o parte pe Octav, când trebuiau să scoată apa de la fântână, că până sco­tea el o găleată, ea doar aşa, făcea cu mâna o învâr­ti­tură, şi gata! Era o femeie talentată şi zdravănă. Îmi pare rău că în ultimii ani nu m-am dus la ea, deşi mă chema. Îmi pare rău când se duce câte-o artistă, că şi aşa sunt puţine. Cu trei flori nu faci o grădină. Dar noi ne strângem puterile şi lucrăm. Dacă istoria ne va consemna, vom vedea.