O dezamăgire: apatia Ardealului, în cazul Roşia Montană

Când, în toamna anului trecut, peste 6.000 de oameni s-au ridicat la Bârlad împotriva exploatării gazelor de şist, opinia publică a privit cu stupoare ima­ginile de la televizor şi relatările din ziare şi de pe Internet.

6.000 de oameni la Bârlad, la o de­monstraţie? 6.000 de oameni nu se mai strân­seseră de multă vreme, nici măcar la mar­şu­rile anemice - cu scoatere din producţie, sand­vişuri şi excursie gratuită în Capitală - ale ma­rilor centrale sindicale. 6.000 de oameni nu adunaseră, la Bucu­reşti, iarna trecută, toate televiziunile şi toţi banii investiţi de sforarii din spatele actualei puteri, pentru a da jos Guvernul Boc. 6.000 de oameni era, în anii din ur­mă, un record, chiar şi pentru festivalul FânFest, avan­postul cu iz hippy al protestatarilor îm­potriva exploatării cu cianuri de la Roşia Montană, care nu aveau, toţi, o agendă strict ecologistă. La Bârlad, însă, în 2012 şi 2013, 6.000 de oameni ieşeau în stradă ca să-şi ferească oraşul şi împrejurimile lui de pericolele ex­ploa­tărilor prin metoda fracturării hidraulice. Exemplul Bârladului a fost un prim semnal că, în cazul unor mize importante, cultura protestului veritabil poate prinde din nou rădăcini într-o Românie obosită să-şi mai apere drepturile în faţa nestăpânitei nesimţiri şi corupţii a clasei politice şi a lăcomiei mediului de afaceri. Ultimele săptă­mâni au demonstrat, într-adevăr, că Bârladul nu e un caz singular. Începute timid, la Cluj şi la Bucureşti, protestele declan­şate de depunerea la Parlament a legii "cu dedi­caţie", care ar urma să faciliteze exploatarea aurului de la Roşia Montană, au reuşit să aducă în stradă zeci de mii de persoane, cele mai mari cifre de la fenomenul Piaţa Universităţii din 1990. Clujul a fost mereu în fruntea luptei pentru salvarea Roşiei Montane. O mână de tineri dezin­hibaţi şi entuziaşti ţin piept, de ani de zile, propa­gandei RMGC şi lobby-ului constant făcut de clasa poli­tică pentru Gold Corporation. Ei au lansat primele slo­gane pro-Roşia Montană, ei sunt autorii siglei în roşu şi verde care e azi pe toate pancartele protestatarilor, ei sunt şi azi în fruntea luptei, la Cluj şi la Bucureşti. Clujul a scos în stradă 12.000 de oameni, iar asta, înainte ca stu­denţimea, adevăratul motor al oraşului, să revină din va­canţă. La sute de kilometri distanţă de tumultul din inima Ardealului, Bucureştiul a dublat cifra Clujului: 25.000 de oameni au luat pieptiş marile bulevarde ale Ca­pitalei pentru a scoate lumea la luptă pentru cauza Ro­şiei Montane. Dar, în timp ce Drumul Taberei, Colen­tina şi Piaţa Romană ies în stradă, în timp ce Clujul scoate săp­tămânal peste 10.000 de manifestanţi, Alba Iulia, Oradea, Timişoara, Aradul, Hunedoara, Mureşul, Sibiul şi Bra­şovul scot maximum câteva sute. De ce, oare, marile oraşe din Ardeal, mai ales cele situate geo­grafic în jurul Roşiei Montane, sunt insensibile la ciopârţirea Apuse­nilor şi la gravele ameninţări de mediu care le-ar afecta, direct, şi pe ele? Nu sunt conştienţi de pericolul uri­aş al cianurii, care îi va afecta, fără milă, pe toţi? De ce moţii, băştinaşii Apusenilor, nu au reuşit în toţi aceşti ani să se strângă şi să se afişeze ca o forţă, aşa cum au fă­cut-o bârlădenii? La mijloc e mai mult decât o miză eco­nomică sau ecologică, Roşia Montană înseamnă istoria Apu­­senilor, e sufletul Transilvaniei, locul afirmării naţio­nale, plă­tită, nu o dată, cu viaţa. De ce tocmai ardelenii se do­vedesc apatici în aceste momente? La cât de încă­pă­ţânaţi sunt Victor Ponta şi ai lui în a sus­ţine proiectul RMGC, lupta pentru Roşia Montană se anun­ţă lungă şi dură. E timpul ca Ardealul să se trezească.