De câte ori sunt fericit sau doar puţin trist, dau fuga în Cişmigiu. Parcul acesta are un parfum imperceptibil, un abur curat, de iasomie cerească. De aceea, acolo am avut totdeauna tăria să îmi întrupez şi să-mi trăiesc visele. Şi asta mi se întâmpla încă din adolescenţă, când împreună cu prietenii mei, împătimiţi ca şi mine în religia literaturii şi a matematicii, ne plimbam toată ziua cu bărcile şi prefiram aleile parcului, punând la cale, dezinvolţi şi solari, soarta lumii. După îndrăgostiri nu prea tânjeam noi atunci. Cişmigiul era Capşa noastră de tineri inteligenţi şi nevinovaţi. Alături, încorsetată în poduri şi în caldarâmuri, Dâmboviţa curgea prin acelaşi spaţiu bătrân, al Crailor de Curtea Veche. Un spaţiu neţărmurit şi viu, rămas aproape neschimbat. Şi noi visam cu încrâncenare în Cişmigiu, lângă maeştrii ascunşi în statuile parcului, că orele astrale ale României se vor întoarce, chiar dacă anii negri '80 ne apăsau încă. Visam doar absolutul, aproape îl vânam. Nimic altceva nu ne mulţumea. Şi la fel simt şi azi, când intru în Cişmigiu. De aceea, marile mele iubiri sunt legate de parcul ăsta. Iubirile mele - dibuiri de Don Juan însingurat, credincios până la moarte unui ideal din adolescenţă. Un visător de serviciu, veşnic în căutarea iubirii, veşnic îndrăgostit. Vânător şi vânat al iubirii perfecte. Dar să vă spun povestea mea.
Ploaia de flori
Ziua în care destinul meu s-a răsucit brusc nu anunţa nimic deosebit. Era o zi de vară care deborda de culorile parcului şi de miresmele acvatice care se ridicau din lac, ca dintr-o pajişte de apă. Eu mă plimbam cu barca şi tocmai mă adăpostisem de soare, la umbra unui pod. Mă plimbam, e un fel de-a spune. Toată ziua mă tolănisem în barcă, dezlegând probleme de geometrie. O duceam aşa din primăvară, de când începusem să chiulesc de la cursurile Facultăţii de Matematică, avid să descopăr singur, între sălcii şi ape, mistere insolite şi abstracte. Stam aşa, cufundat în visare, cu mâinile-n valuri, când, deodată, în jurul meu au început să cadă flori... Flori multe, petale de flori albe... o ploaie diafană de petale mă înconjurase cu un cerc mic, de linişte. M-am frecat la ochi şi am privit buimac în sus. Atunci am văzut-o. Sta rezemată pe balustrada podului, chiar deasupra mea, privindu-mă cu un aer absent-sfidător. Palmele ei, cu degete lungi, încă mai ţineau câteva flori albe.
- Cine eşti? - am întrebat-o, încremenit în barca mea care, nu ştiu de ce, începuse să mi se pară nesigură, o coajă de nucă.
- Mă numesc Anna Ecaterina Orlova - mi-a răspuns cu voce gravă şi cumva poruncitoare necunoscuta răsărită de nicăieri în viaţa mea, ca o ceaţă de vară, ciudată şi magnifică.
- Eşti rusoaică? - am îngăimat. Forţa apariţiei ei mă intimida.
- Rusoaică albă - mi-a răspuns mândră. Clipele acelea stranii le retrăiesc şi acum, scăpate pentru vecie din plasa realităţii. Între timp, ea coborâse de pe pod mai aproape de mine şi începuse să mă privească atent, cum stam tolănit între cărţile mele. Avea expresia aceea a ei gravă, cu care aveam să mă obişnuiesc cu timpul şi care avea să-mi lipsească, mai târziu. Am început s-o studiez şi eu, pe-ndelete. Era o prezenţă puternică Anna Orlova. Înaltă, cu nişte blugi mulaţi, de sub care i se ghiceau picioarele cabrate şi lungi "până în amigdale". Faţa îi era foarte albă, de o paloare marmoreană. Avea o privire somnolentă şi grea, de parcă ar fi căzut în cine ştie ce transă aristocratică şi veche, din strămoşi. Iar ochii îi erau de o culoare incredibilă şi rară! Ochi galbeni, de un galben schimbător şi ameţitor: ba de culoarea mierii de flori de câmp - dacă era fericită, ba de un galben intens şi pur, ca ochii prădători de felină, atunci când se înfuria şi scăpăra dezlănţuită cu privirea fante iuţi de lasere.
- De ce ai presărat flori pe apă, în jurul meu, domniţă Orlov? Te macină singurătatea, aşa tânără şi frumoasă cum eşti? - am provocat-o, cu o îndrăzneală subită, pe care nu mi-o ştiam, eu, care până atunci fusesem sfios şi nehotărât cu fetele.
- Mi-a plăcut cum stăteai acolo, în fundul bărcii, rupt de lume, între câteva foi. Cu chipul tău studios, de Zburător. Şi m-am gândit că ţi-ar sta bine sub o ploaie de flori. Cât despre singurătate, este o boală cu care lupt de mult, dar încă nu i-am găsit nici leacul, nici vaccinul.
Am rugat-o să coboare la mine în barcă şi ea a acceptat. Era un amurg lung, de vară. Ne-am plimbat şi-am vorbit pe-ndelete, pe apele micului lac, cu copacii lui încovoiaţi straniu, ca nişte călugări în rugăciune. Atunci mi-a spus istoria ei. Avea sânge albastru Anna Orlova. Era contesă, iar tatăl ei, care încă mai trăia, era prinţ Galiţîn - o familie rusească străveche, ce făcuse istoria Rusiei. La Sankt Petersburg, Galiţînii ridicaseră, cu 200 de ani în urmă, o catedrală emblematică a oraşului, iar un conte Orlov cucerise pentru ţar, cu numai un regiment de cazaci, Siberia - rezervorul de bogăţii al lumii. În 1918, hăituiţi de hoardele bolşevice, bunicii Annei îşi lăsaseră pe pustii moşiile uriaşe din Basarabia şi veniseră la Bucureşti, ca să trăiască într-o discreţie suverană. În vremea asta, rudele lor rămase în Rusia fuseseră exterminate de Stalin, în anii marii terori. Toţi cei din familia Annei predau franceza şi rusa, pe malurile Dâmboviţei. Anna era studentă, şi ea, la Franceză. Iar rusa doar o vorbea, fără s-o scrie. O scârbea bolşevismul, de-aia refuzase să scrie ruseşte. Poveştile ei aveau o încărcătură şi-un farmec aparte, cum le spunea cu vocea ei gravă, privindu-mă cu ochii grei. Seara se lăsase peste parc şi noi stam acum pe o bancă de sub o salcie uriaşă. O priveam cu nesaţ şi nu-mi puteam dezlipi privirea de la ochii ei galbeni, emoţionat de duioşia sufletului ei slav, când răzvrătit şi când suav, o duioşie care izbucnea prin toţi porii fiinţei ei. Şi acolo, sub salcia bătrână de la marginea apei, am înţeles că dragostea mă atinsese cu aripa ei, pentru prima oară în viaţa mea. Eram o fărâmă de jar, arzând în palma ei albă.
*
Timpul căutărilor
Anii '90 veniseră, în sfârşit, şi pentru România, iar noi doi ne continuam netulburaţi legătura. Eram două suflete ce păreau de nedespărţit. Dar anii '90 aduseseră mari schimbări şi în Rusia, unde vechea aristocraţie începuse să fie iar la mare preţ. Şi contesa Anna Ecaterina Orlova, iubita mea cu picioare lungi, piele albă şi ochi de felină, a aflat dintr-un ziar elveţian că s-ar putea să mai aibă câteva rude în viaţă, la Sankt Petersburg. Şi şi-a dorit să mergem acolo, să le cunoască. Călătoria în oraşul ultimilor ţari a fost prima mea ieşire din ţară. Mă plimbam ca beat de uimire printre palatele uriaşe şi baroce şi printre catedralele ortodoxe, cu cupolele lor multicolore. Şi scriam poeme. Matematica era deja istorie pentru mine, nu-mi mai acoperea spaţiul acela al libertăţii pe care simţeam că-l pot cuceri pe deplin, numai prin literatură.
Ne-am plimbat şi cu barca în Rusia, pe lacul palatului Ecaterinei cea Mare. Avea să fie ultima noastră plimbare. Dar eu nu ştiam încă. Câteva zile mai târziu, Anna mi-a spus că este interesată de-un alt bărbat. Nu-l iubea, dar avea nevoie de-un timp de reflecţie şi de singurătate. Timpul căutărilor... Acolo, la Sankt Petersburg, s-a frânt totul! Acolo, Anna Orlova îşi găsise rudele, dar tot acolo cunoscuse şi un conte rus. Degeaba îmi repetase ea de atâtea ori că românii sunt mai blânzi decât ruşii, de aceea nu se poate îndrăgosti decât de un român. Sângele ei albastru îşi cerea drepturile. Aşa că m-am întors singur în ţară. Şi pe Anna n-am revăzut-o niciodată. A dispărut dureros de straniu, la fel cum răsărise în viaţa mea: un abur incandescent, pe care îl îndrăgisem într-o zi magnifică de vară.
*
Timpul căutărilor venise acum şi pentru mine. Cu destinul frânt şi mototolit de degetele lungi şi albe ale contesei Orlova, m-am năpustit asupra femeilor. În câteva luni, m-am transformat într-un spărgător atomic de inimi. Dar nu voiam să mă răzbun pe şiragurile mele de iubite, şi nici să-mi bat joc de ele, pentru eşecul meu major de dinaintea lor. Poate că voiam să recuperez timpul pierdut sau poate căutam mai departe iubirea perfectă, dezamăgit că n-o atinsesem. Eu, obişnuit să lupt ca un matador, să atac, să nu mă dau învins, eu, care am crezut mereu în absolutul de neatins, dar care în lumile matematice pare la îndemână, devenisem un Don Juan care dibuia dragostea printr-o asceză sucită, senzuală. Şi toate femeile care mi-au dăruit în anii aceia dragostea lor mi-au lăsat, printr-o delicată osmoză, şi ceva din sufletul lor, ajutându-mă să supravieţuiesc şi să mă vindec. După un timp, amintirea Annei Orlova încetase să mai fie o fantomă chinuitoare. Atunci a venit iar rândul Cişmigiului să-şi pună pecetea lui norocoasă pe soarta mea.
Canarul auriu
Câteva zile după ce începusem noi doi să vorbim sub salcia mea uriaşă, Lydia m-a invitat să-i văd atelierul de sculptură. M-a primit îmbrăcată la fel de elegant, în ţinută de seară. "Tot aşa elegant mă îmbrac, în rochii negre şi în dantele, şi când sculptez. Chiar dacă mă umplu de praf de marmură, de rumeguş şi de lut", mi-a spus. "De ce?", am întrebat-o. "Fiindcă pentru mine, arta e o sărbătoare continuă. Aşa că o cinstesc cum se cuvine, îmbrăcându-mă ca pentru o recepţie de gală". Apoi Lydia a pus muzică şi am început să dansăm fericiţi, înconjuraţi de statui, de închipuirile ei viguroase şi expresioniste, când tragice, când şugubeţe. Şi la un moment dat, în atelierul uriaş a început să răsune "Canarul" lui Phoenix. L-am ascultat amândoi nemişcaţi, vrăjiţi de aceeaşi vrajă veche şi imparabilă a cântecului. Apoi l-am pus iar, şi iar... Şi atunci s-a produs miracolul! Pe unul dintre geamurile de sus ale atelierului uitat deschis, a intrat o pasăre mică. Pasărea a zburat un timp pe sub tavanul înalt, fără să se zbată, fără să-i fie frică. Pe urmă s-a aşezat pe unul din Îngerii de lut ai Lydiei. Ne-a lăsat, liniştită, să ne apropiem de ea, purtându-se ca şi cum ar fi fost lângă noi de când lumea. Şi când ne-am uitat la ea mai bine, micuţul ghemotoc de pene era "galben ca un gălbenuş", exact cum îl descria cântecul Phoenicşilor, pe care noi îl tot ascultam mai departe, cu ardoare. Un canar coborâse peste noi în seara aceea de începuturi, din atelierul Lydiei. Am înţeles amândoi că acela era un semn vestitor. Poate că un Înger se strecurase în atelierul Lydiei. Un Înger întrupat într-un canar auriu şi mic coborâse peste noi să ne anunţe să nu trecem unul pe lângă altul, irosindu-ne vieţile. Ne-am îmbrăţişat îndelung şi strâns, pe lada cu lut a Lydiei, ca doi îndrăgostiţi, rătăciţi unul de altul şi care s-au regăsit - chiar dacă nu se cunoscuseră până atunci. Ne-am îmbrăţişat şi, în lutul moale, trupurile noastre au lăsat o urmă de o gingăşie nespusă. Era semnul iubirii care coborâse iar asupra mea, printre visele mele sfărâmate şi iar înviate. Atunci am ştiut amândoi că nu ne vom despărţi niciodată.
Epilog
Poate că povestea vieţii mele nu este, cu adevărat, a unui spărgător atomic de inimi. Dar dacă voi fi fost câte puţin din toate acestea, cred că am fost mai degrabă un cuceritor fragil. Un Don Juan de zăpadă, care şi-a jucat toată viaţa pe-o carte, a ars şi s-a topit cu viaţă şi cu suflet cu tot, la flacăra iubirii fără margini, pe care câteva femei speciale s-au îndurat să mi-o dăruiască, făcându-mă, o vreme, cu prea plinul năprasnic al inimilor lor, părtaş cu absolutul. Aşa că dacă ar fi să las o urmă prin Cişmigiul în care am trăit, de atâtea ori, visele iubirilor mele, mi-ar plăcea să scriu ceva lângă salcia aceea uriaşă, sub care am fost fericit. Să scriu cu litere de iarbă: "Atenţie! Pe aici a trecut Don Juan cel oploşit în fericire şi din zăpadă zămislit. Bucuraţi-vă, aşa cum s-a bucurat şi el, de frumuseţea eternă a vieţii".
CAROL ILIE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
