Dimineaţa când a plecat Alexandru

Afară e toamnă.

O toamnă ca toate toamnele în care l-am iubit pe Alexandru, când pe tru­pul meu se amestecau vântul şi atingerile lui, în care ploaia măruntă şi rece devenea sărutarea lui caldă. L-am iubit aşa cum iubesc toamna. Atunci, demult, după atâta tăcere apăsătoare din viaţa mea, care în­cepuse să mă scoată din sărite, după ce mă săturasem până peste cap să mă mai prefac stăpână pe situaţie şi îngropată în muncă, după nişte ani de singurătate şi aşteptări, l-am întâlnit pe el şi s-a auzit iar râsul meu, ca o avalanşă care umplea toate cotloanele ca­sei. Atunci, dacă deschideam orice sertar, printre ciorapii mei coloraţi şi eşarfele de domnişoară, îşi făcuse cuib şi iubirea, iubirea mea pentru Alexandru.
În primele zile ale relaţiei noastre îmi ziceam că nu va dura, credeam că e doar o iluzie, ca toate ce­lelalte, şi eram speriată nevoie-mare, că voi ajunge în aceeaşi situaţie. Mi se întâmplase de atâtea ori înainte să fiu minţită, dezamăgită, înşelată, toate relaţiile mele de până atunci se terminaseră brusc şi prost, lăsând în mine nişte răni adânci. De cele mai multe ori, bărbaţii din viaţa mea plecau, de obicei fără prea multe cuvinte şi fără explicaţii, iar eu rămâneam doar cu aşteptarea, cu care mă hrăneam şi îmi umpleam tim­pul. Ca să pot merge mai departe, după câte o des­părţire, îmi repetam mereu că în viaţă, mai mult decât orice, e important să aştepţi, că cele mai bune lucruri se întâmplă numai atunci când închizi ochii şi iubeşti pe cineva atât de tare până te doare, oricât de departe ar fi acea persoană, pentru că numai atunci când arzi pe dinăuntru ca o torţă, numai atunci poţi spune că trăieşti. De la unii aşteptam un simplu telefon, de la alţii o urare de sărbători, iar pe unii îi aşteptam total, să se întoarcă la mine şi să reluăm de unde rămă­seserăm.
Dar el era altfel, el nu era ca ceilalţi. El îmi spunea mereu că nu va pleca niciodată, îmi spunea că iubirea e magia în care împarţi lumea la doi, că ea începe în clipa în care intri în sufletul unui om şi coşi neîntrerupt, zi şi noapte, ca un pitic, toate crăpăturile pe care le găseşti acolo, abandonate de alţii înaintea ta, că nu e de ajuns să spui un cuvânt ca să vindeci lumea întreagă, ci trebuie să te dedici total, până la ultima suflare, să renunţi la fiecare bucăţică de aer şi să o dăruieşti. El credea, ca şi mine, că sufletul nu e ma­tematică, să aduni unu cu doi, şi că în dragoste pro­misiunile nu se rostesc, ci se adeveresc. El mă învăţa, în fiecare zi, că viaţa adevărată e viaţa în care doi oameni se privesc în ochi, aşa cum mă privea el, în care certurile sunt la fel de dese ca zâmbetele, în care simţi că ai merge pe lumea cealaltă după cineva, când nu contează dacă plouă sau ninge, o viaţă în care trăieşti, o viaţă în care iubeşti, unde totul e subînţeles şi inclus.
Dar într-o dimineaţă, când eu mă gândeam că am găsit, în sfârşit, omul cu care aş putea, într-adevăr, să trăiesc tot restul vieţii, singurul pe care să îl aştept, să îl aştept seara să se întoarcă de la muncă, să îl aştept dimineaţa să se trezească, care să şteargă toate aşteptările mici şi mari din trecutul meu, Alexandru a plecat şi el. Şi de atunci am înţeles că aşa e lumea. Oa­menii mai vin, mai stau, dar până la urmă tot pleacă. Am înţeles că iubirea e doar o plastilină moa­le şi cleioasă, cu care-ţi umpli mintea şi care-ţi mur­dăreşte mâinile, ca o râie de care nu mai poţi scăpa, în oricâte ape te-ai spăla, ca o ceaţă de toamnă prin care nu te mai vezi nici măcar pe tine. Iubirea îţi su­ceşte minţile şi te face să dai tot, când ştii foarte bine că nu vei primi nimic la schimb.
De ceva timp, de când el a plecat, casa mea, în care până mai ieri plutea iubirea, aşa cum pluteşte fumul de ţigară care-ţi inundă nările, pare mare şi goală, pustie ca o secetă care înghite şi cea mai verde pădure. De când el a plecat, dimineţile se aşază greu peste mine, ca un zumzet continuu, de parcă aş locui într-un stup imens de albine. Obiectele din casă mă fixează cu privirea, unele certându-mă că n-am făcut destul, că l-am lăsat, că poate n-am râs suficient sau poate am râs chiar prea mult, altele, mai indulgente, mă compătimesc, fiind cumva de partea mea. Uşa de la intrare pare că a fost inventată doar ca el să aibă pe unde să se întoarcă, iar din tablourile atârnate pe pereţi, acolo unde altădată se lipea mirosul de cafea, se scurg toate clipele pe care noi doi, eu şi cu el, le-am trăit împreună. Cana­peaua mă cuprinde gata să mă îngroape, vrând să-mi ţină toată de cald în absenţa lui, şi-mi bruiază orice pas pe care îl fac ("Îţi mai aduci aminte de prima noap­te, în care tu erai cel mai fericit om dintre toţi oamenii? Aşteaptă-l. Aşteaptă-l, fiindcă lucrurile bune se întâmplă numai atunci când aştepţi".) Mă tra­ge spre ea ca un vârtej, în aşter­nu­turile în care e îmbibat încă parfumul lui, şi chiar cred, pentru o secundă, că poate dacă nu voi mai co­borî niciodată din pat, va trece toată durerea asta mare pe care o simt, care mă apasă, de parcă aş fi un gân­dac pe care eşti gata să-l striveşti. Îl voi aştepta, căci nu am altceva de făcut şi nu am nevoie de nimic altceva pe lume, nici de apă şi nici de aer, vreau doar să-l iubesc pe el, iar el să nu mai plece niciodată. Mă întorc pe partea cealaltă şi da, pare o idee bună, o idee ex­celentă chiar, îl voi aştepta, iar el va veni într-un final, trebuie să vină, şi se va şterge totul, de parcă nici n-ar fi fost. Şi poate că va veni tot într-o zi de toamnă, aşa cum a venit prima dată, şi o vom lua de la capăt. Va veni, la un moment dat, va veni, pen­tru că îl voi aştepta, chiar dacă va veni doar el, fără iu­birea lui. Vom inventa noi iubirea, încă o dată, şi totul va fi bine.
Frigiderul mă priveşte din colţul lui şi parcă-l văd cum se scutură în faţa mea, ca un părinte dezamăgit: "Nu înţelegi? Uită-l, a plecat şi nu se va mai întoarce. Fericirea e o iluzie, ca toate celelalte, iar el este ca toţi ceilalţi. Trezeşte-te şi mergi mai departe".
Mă ridic şi-mi torn o cafea şi îmi aduc aminte când îi turnam şi lui, când dimineţile începeau în doi. Ca în dimineaţa în care a plecat, spunându-mi că vrea să-şi vadă de viaţa lui, când eu credeam că eu sunt, de fapt, viaţa lui. Dimineaţa în care ochii mei nu mai citeau nimic în privirea lui, când a plecat fără să spună un cuvânt şi a tras după el, pe holurile blocului, pe scări, pe toate trotuarele, cele mai bune lucruri din mine, lăsând în urmă doar o carcasă goală. Poate dacă mă străduiesc mai mult decât în trecut, poate dacă ne unim forţele, dacă şi frigiderul cel rece, şi canapeaua, şi tablourile, şi ceasul din perete îl vor striga îm­pre­ună cu mine, să se audă până departe, uşa de la intrare se va deschide din nou, iar el, cu zâmbetul lui de copil, va spune doar atât: "M-am întors. Şi am târât după mine înapoi, de departe, cele mai bune lucruri din tine".
ILINCA - Tulcea