6.000 de oameni la Bârlad, la o demonstrație? 6.000 de oameni nu se mai strânseseră de multă vreme, nici măcar la marșurile anemice - cu scoatere din producție, sandvișuri și excursie gratuită în Capitală - ale marilor centrale sindicale. 6.000 de oameni nu adunaseră, la București, iarna trecută, toate televiziunile și toți banii investiți de sforarii din spatele actualei puteri, pentru a da jos Guvernul Boc. 6.000 de oameni era, în anii din urmă, un record, chiar și pentru festivalul FânFest, avanpostul cu iz hippy al protestatarilor împotriva exploatării cu cianuri de la Roșia Montană, care nu aveau, toți, o agendă strict ecologistă. La Bârlad, însă, în 2012 și 2013, 6.000 de oameni ieșeau în stradă ca să-și ferească orașul și împrejurimile lui de pericolele exploatărilor prin metoda fracturării hidraulice. Exemplul Bârladului a fost un prim semnal că, în cazul unor mize importante, cultura protestului veritabil poate prinde din nou rădăcini într-o Românie obosită să-și mai apere drepturile în fața nestăpânitei nesimțiri și corupții a clasei politice și a lăcomiei mediului de afaceri. Ultimele săptămâni au demonstrat, într-adevăr, că Bârladul nu e un caz singular. Începute timid, la Cluj și la București, protestele declanșate de depunerea la Parlament a legii "cu dedicație", care ar urma să faciliteze exploatarea aurului de la Roșia Montană, au reușit să aducă în stradă zeci de mii de persoane, cele mai mari cifre de la fenomenul Piața Universității din 1990. Clujul a fost mereu în fruntea luptei pentru salvarea Roșiei Montane. O mână de tineri dezinhibați și entuziaști țin piept, de ani de zile, propagandei RMGC și lobby-ului constant făcut de clasa politică pentru Gold Corporation. Ei au lansat primele slogane pro-Roșia Montană, ei sunt autorii siglei în roșu și verde care e azi pe toate pancartele protestatarilor, ei sunt și azi în fruntea luptei, la Cluj și la București. Clujul a scos în stradă 12.000 de oameni, iar asta, înainte ca studențimea, adevăratul motor al orașului, să revină din vacanță. La sute de kilometri distanță de tumultul din inima Ardealului, Bucureștiul a dublat cifra Clujului: 25.000 de oameni au luat pieptiș marile bulevarde ale Capitalei pentru a scoate lumea la luptă pentru cauza Roșiei Montane. Dar, în timp ce Drumul Taberei, Colentina și Piața Romană ies în stradă, în timp ce Clujul scoate săptămânal peste 10.000 de manifestanți, Alba Iulia, Oradea, Timișoara, Aradul, Hunedoara, Mureșul, Sibiul și Brașovul scot maximum câteva sute. De ce, oare, marile orașe din Ardeal, mai ales cele situate geografic în jurul Roșiei Montane, sunt insensibile la ciopârțirea Apusenilor și la gravele amenințări de mediu care le-ar afecta, direct, și pe ele? Nu sunt conștienți de pericolul uriaș al cianurii, care îi va afecta, fără milă, pe toți? De ce moții, băștinașii Apusenilor, nu au reușit în toți acești ani să se strângă și să se afișeze ca o forță, așa cum au făcut-o bârlădenii? La mijloc e mai mult decât o miză economică sau ecologică, Roșia Montană înseamnă istoria Apusenilor, e sufletul Transilvaniei, locul afirmării naționale, plătită, nu o dată, cu viața. De ce tocmai ardelenii se dovedesc apatici în aceste momente? La cât de încăpățânați sunt Victor Ponta și ai lui în a susține proiectul RMGC, lupta pentru Roșia Montană se anunță lungă și dură. E timpul ca Ardealul să se trezească.