Raymond Queneau (1903-1976) e un caz fericit: se numără şi acum, la 110 ani de la naştere, printre cei mai populari scriitori francezi, dar şi printre cei mai studiaţi în mediile academice. Explicaţia ar fi că experimentele lui literare, algoritmurile prin care demonstrează că limbajul are un potenţial de comunicare infinit sunt ingenios-distractive, dar se pretează de minune şi comentariului savant. În general, literatura experimentală e plicticoasă pentru cititorul de plăcere. Queneau a dovedit că ea poate fi fermecătoare, entuziasmant de simpatică, dincolo de tehnici, reguli autoimpuse sau subtilităţi culturale ce pot scăpa neiniţiaţilor. Aparent, cărţile ce i-au adus celebritate nu sunt dificil de înţeles, cititorul obişnuit sesizând în primul rând efectul hilar şi ludic din "Exerciţii de stil" (1947), din romanul "Zazie în metrou" (1959) şi din originalul joc poetic combinatoriu numit O sută de mii de miliarde de poeme (1961) - toate cu o mare influenţă asupra literaturii contemporane, de la deja perimatul "nou roman" la postmodernism. Queneau rămâne însă unic şi complex, mai uşor de iubit decât de definit. S-a spus despre el că e un fel de enciclopedist glumeţ (chiar a condus colecţia Pléiade şi a făcut parte din faimosul comitet de lectură de la Gallimard), un poet cu nostalgia matematicii şi a ştiinţelor, un jongleur cu limbaje şi cunoştinţe din variate domenii. Dar mai presus e un inovator care a "meşterit" în toate genurile literare, serios şi haios în acelaşi timp, şi liric şi absurd, şi sceptic şi tandru, şi vag şi precis, şi popular şi erudit (aş putea continua aşa până mâine). Dacă poemele lui începuseră să fie publicate la noi încă de la sfârşitul anilor 60, întâi în revista "Secolul 20", care a însemnat atât de mult pentru (între)deschiderea spre Occident de după moartea lui Dej, apoi în volumul tradus de Ion Caraion, faimoasele "Zazie în metrou" (în traducerea lui Laszlo Alexandru) şi "Exerciţiile de stil" au trebuit să aştepte căderea comunismului pentru a apărea la Editura Paralela 45, unde au avut mai multe ediţii. Cea mai recentă, a treia din Exerciţii... a fost publicată de curând şi mă grăbesc să v-o semnalez, fiindcă, bănuiesc, nici acum tirajul nu e mare. Ca să vă fac poftă de această carte despre care se poate vorbi mult şi de bine, trebuie să vă spun care e şpilul ei: o întâmplare oarecare, cu un tip care se ceartă cu un alt pasager într-un autobuz aglomerat, apoi coboară şi e văzut în alt loc parizian, e povestită de 99 de ori în stiluri şi forme literare diferite. Unitatea în varietate a subiectului pare la început ciudată şi te intrigă, apoi pe măsură ce îmbracă tot mai multe stiluri şi forme (de la poezie rimată la scrisoare oficială, de la telegramă la odă, de la stilul medical la cel filosofic, de la tanka la modern style etc.), efectul comic al jocului şi uluitoarea inventivitate lexicală a lui Queneau te captivează şi înţelegi ce şi-a propus să demonstreze cu acest volumaş care a revoluţionat gândirea despre scriitură. Şi anume că stilul în sine, indiferent de subiect, poate fi semnificant, că retorica e mai importantă decât conţinutul şi că ea poate naşte extrem de diverse texte folosind game variate de procedee, că limbajul şi forma convenţională sunt purtătoare de mesaj. Cum Queneau era un virtuoz în explorarea structurilor lingvistice, a posibilităţilor semantice şi sonore ale limbii franceze, vă daţi seama ce dificil sunt de echivalat în româneşte "Exerciţiile de stil". Romulus Bucur plus Irina Grădinariu şi Luminiţa Boarză (pe care le-am găsit menţionate cu litere minuscule doar în descrierea CIP) au reuşit o adaptare la posibilităţile limbii române, istoricizată altfel decât franceza, dar cu acelaşi triumf al jocului lexical, sonor şi grafic. Traducătorii s-au ridicat la înălţimea capodoperei lui Queneau. Îmi pare rău doar că editorul n-a făcut ediţia bilingvă, pentru a pune mai bine în valoare munca lor.
SELECŢIA "FORMULA AS"
Raymond Queneau, "Exerciţii de stil", traduse de un colectiv coordonat de Romulus Bucur, prefaţă de Luca Piţu, Ed. Paralela 45 (tel. 0248/63.31.30), 144 p.
Raymond Queneau (1903-1976) e un caz fericit: se numără şi acum, la 110 ani de la naştere, printre cei mai populari scriitori francezi, dar şi printre cei mai studiaţi în mediile academice. Explicaţia ar fi că experimentele lui literare, algoritmurile prin care demonstrează că limbajul are un potenţial de comunicare infinit sunt ingenios-distractive, dar se pretează de minune şi comentariului savant. În general, literatura experimentală e plicticoasă pentru cititorul de plăcere. Queneau a dovedit că ea poate fi fermecătoare, entuziasmant de simpatică, dincolo de tehnici, reguli autoimpuse sau subtilităţi culturale ce pot scăpa neiniţiaţilor. Aparent, cărţile ce i-au adus celebritate nu sunt dificil de înţeles, cititorul obişnuit sesizând în primul rând efectul hilar şi ludic din "Exerciţii de stil" (1947), din romanul "Zazie în metrou" (1959) şi din originalul joc poetic combinatoriu numit O sută de mii de miliarde de poeme (1961) - toate cu o mare influenţă asupra literaturii contemporane, de la deja perimatul "nou roman" la postmodernism. Queneau rămâne însă unic şi complex, mai uşor de iubit decât de definit. S-a spus despre el că e un fel de enciclopedist glumeţ (chiar a condus colecţia Pléiade şi a făcut parte din faimosul comitet de lectură de la Gallimard), un poet cu nostalgia matematicii şi a ştiinţelor, un jongleur cu limbaje şi cunoştinţe din variate domenii. Dar mai presus e un inovator care a "meşterit" în toate genurile literare, serios şi haios în acelaşi timp, şi liric şi absurd, şi sceptic şi tandru, şi vag şi precis, şi popular şi erudit (aş putea continua aşa până mâine). Dacă poemele lui începuseră să fie publicate la noi încă de la sfârşitul anilor 60, întâi în revista "Secolul 20", care a însemnat atât de mult pentru (între)deschiderea spre Occident de după moartea lui Dej, apoi în volumul tradus de Ion Caraion, faimoasele "Zazie în metrou" (în traducerea lui Laszlo Alexandru) şi "Exerciţiile de stil" au trebuit să aştepte căderea comunismului pentru a apărea la Editura Paralela 45, unde au avut mai multe ediţii. Cea mai recentă, a treia din Exerciţii... a fost publicată de curând şi mă grăbesc să v-o semnalez, fiindcă, bănuiesc, nici acum tirajul nu e mare. Ca să vă fac poftă de această carte despre care se poate vorbi mult şi de bine, trebuie să vă spun care e şpilul ei: o întâmplare oarecare, cu un tip care se ceartă cu un alt pasager într-un autobuz aglomerat, apoi coboară şi e văzut în alt loc parizian, e povestită de 99 de ori în stiluri şi forme literare diferite. Unitatea în varietate a subiectului pare la început ciudată şi te intrigă, apoi pe măsură ce îmbracă tot mai multe stiluri şi forme (de la poezie rimată la scrisoare oficială, de la telegramă la odă, de la stilul medical la cel filosofic, de la tanka la modern style etc.), efectul comic al jocului şi uluitoarea inventivitate lexicală a lui Queneau te captivează şi înţelegi ce şi-a propus să demonstreze cu acest volumaş care a revoluţionat gândirea despre scriitură. Şi anume că stilul în sine, indiferent de subiect, poate fi semnificant, că retorica e mai importantă decât conţinutul şi că ea poate naşte extrem de diverse texte folosind game variate de procedee, că limbajul şi forma convenţională sunt purtătoare de mesaj. Cum Queneau era un virtuoz în explorarea structurilor lingvistice, a posibilităţilor semantice şi sonore ale limbii franceze, vă daţi seama ce dificil sunt de echivalat în româneşte "Exerciţiile de stil". Romulus Bucur plus Irina Grădinariu şi Luminiţa Boarză (pe care le-am găsit menţionate cu litere minuscule doar în descrierea CIP) au reuşit o adaptare la posibilităţile limbii române, istoricizată altfel decât franceza, dar cu acelaşi triumf al jocului lexical, sonor şi grafic. Traducătorii s-au ridicat la înălţimea capodoperei lui Queneau. Îmi pare rău doar că editorul n-a făcut ediţia bilingvă, pentru a pune mai bine în valoare munca lor.
Raymond Queneau (1903-1976) e un caz fericit: se numără şi acum, la 110 ani de la naştere, printre cei mai populari scriitori francezi, dar şi printre cei mai studiaţi în mediile academice. Explicaţia ar fi că experimentele lui literare, algoritmurile prin care demonstrează că limbajul are un potenţial de comunicare infinit sunt ingenios-distractive, dar se pretează de minune şi comentariului savant. În general, literatura experimentală e plicticoasă pentru cititorul de plăcere. Queneau a dovedit că ea poate fi fermecătoare, entuziasmant de simpatică, dincolo de tehnici, reguli autoimpuse sau subtilităţi culturale ce pot scăpa neiniţiaţilor. Aparent, cărţile ce i-au adus celebritate nu sunt dificil de înţeles, cititorul obişnuit sesizând în primul rând efectul hilar şi ludic din "Exerciţii de stil" (1947), din romanul "Zazie în metrou" (1959) şi din originalul joc poetic combinatoriu numit O sută de mii de miliarde de poeme (1961) - toate cu o mare influenţă asupra literaturii contemporane, de la deja perimatul "nou roman" la postmodernism. Queneau rămâne însă unic şi complex, mai uşor de iubit decât de definit. S-a spus despre el că e un fel de enciclopedist glumeţ (chiar a condus colecţia Pléiade şi a făcut parte din faimosul comitet de lectură de la Gallimard), un poet cu nostalgia matematicii şi a ştiinţelor, un jongleur cu limbaje şi cunoştinţe din variate domenii. Dar mai presus e un inovator care a "meşterit" în toate genurile literare, serios şi haios în acelaşi timp, şi liric şi absurd, şi sceptic şi tandru, şi vag şi precis, şi popular şi erudit (aş putea continua aşa până mâine). Dacă poemele lui începuseră să fie publicate la noi încă de la sfârşitul anilor 60, întâi în revista "Secolul 20", care a însemnat atât de mult pentru (între)deschiderea spre Occident de după moartea lui Dej, apoi în volumul tradus de Ion Caraion, faimoasele "Zazie în metrou" (în traducerea lui Laszlo Alexandru) şi "Exerciţiile de stil" au trebuit să aştepte căderea comunismului pentru a apărea la Editura Paralela 45, unde au avut mai multe ediţii. Cea mai recentă, a treia din Exerciţii... a fost publicată de curând şi mă grăbesc să v-o semnalez, fiindcă, bănuiesc, nici acum tirajul nu e mare. Ca să vă fac poftă de această carte despre care se poate vorbi mult şi de bine, trebuie să vă spun care e şpilul ei: o întâmplare oarecare, cu un tip care se ceartă cu un alt pasager într-un autobuz aglomerat, apoi coboară şi e văzut în alt loc parizian, e povestită de 99 de ori în stiluri şi forme literare diferite. Unitatea în varietate a subiectului pare la început ciudată şi te intrigă, apoi pe măsură ce îmbracă tot mai multe stiluri şi forme (de la poezie rimată la scrisoare oficială, de la telegramă la odă, de la stilul medical la cel filosofic, de la tanka la modern style etc.), efectul comic al jocului şi uluitoarea inventivitate lexicală a lui Queneau te captivează şi înţelegi ce şi-a propus să demonstreze cu acest volumaş care a revoluţionat gândirea despre scriitură. Şi anume că stilul în sine, indiferent de subiect, poate fi semnificant, că retorica e mai importantă decât conţinutul şi că ea poate naşte extrem de diverse texte folosind game variate de procedee, că limbajul şi forma convenţională sunt purtătoare de mesaj. Cum Queneau era un virtuoz în explorarea structurilor lingvistice, a posibilităţilor semantice şi sonore ale limbii franceze, vă daţi seama ce dificil sunt de echivalat în româneşte "Exerciţiile de stil". Romulus Bucur plus Irina Grădinariu şi Luminiţa Boarză (pe care le-am găsit menţionate cu litere minuscule doar în descrierea CIP) au reuşit o adaptare la posibilităţile limbii române, istoricizată altfel decât franceza, dar cu acelaşi triumf al jocului lexical, sonor şi grafic. Traducătorii s-au ridicat la înălţimea capodoperei lui Queneau. Îmi pare rău doar că editorul n-a făcut ediţia bilingvă, pentru a pune mai bine în valoare munca lor.
Alte articole din acest numar
- ANDREEA RAICU - "Singurătatea este un dar minunat"
- Răspuns pentru RODICA, F. AS 1048 - "Soţul meu are varice dureroase şi vă cere un sfat"
- "Vă mulţumesc că mi-aţi salvat viaţa"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
