Marin Mălaicu Hondrari - "Literatura amplifică viaţa, o face mai intensă. Cu bunele şi cu relele ei"

- Pasionat de literatură până la obsesie, melancolic, imprevizibil şi mereu pregătit de schimbare, ar putea fi el însuşi un personaj literar, dacă n-ar fi prea prins de scrierea propriilor cărţi. Dacă prezenţa lui în lumea literară e discretă, e şi pentru că titlurile sale îi sunt cei mai buni ambasadori: i-au adus nu doar aprecierea criticii şi bucuria uriaşă a cititorilor, ci şi pe cea, mai greu de câştigat, a regizorilor de film. De vorbă cu un scriitor care "trebuie să fie şi să nu se vadă", aşa cum lui însuşi îi place să spună -

De meserie cititor

- Îţi propun un joc la început de interviu. În cea mai recentă carte a ta, "Lunetistul", publicată de Editura Polirom, personajul principal întreţine o colecţie imaginară de fotografii, cărora, poate pentru a le scăpa de uitare, le dă titluri pe mici bucăţi de carton. Dacă te-ai pune în pielea lui, ce imagine din viaţa ta ţi-ar plăcea să revezi?

- Cred că mi-ar plăcea să am o fotografie cu schi­urile pe care mi le făcea tatăl meu, din lemn de paltin fiert şi apoi curbat la vârfuri, să nu se împlânte în zăpadă. Toată co­pilăria şi până târziu, în ado­les­cenţă, am schiat pe schiurile de lemn făcute de tata şi toate amin­tirile mele de iarnă sunt legate de ele. Nu făceam altceva decât să merg pe dealurile din afara Sân­georzului şi să-mi pun schiurile în picioare. Până la cinci ani, am locuit cu bunica mea, pe un deal, într-o casă mică, fără cu­rent electric. Coboram rar în oraş, atât de rar încât sora mea nici nu mă cunoştea. Când mă aşezam la ma­să, spunea "asta nu-i a noas­tră!" (râde)

- Ai descoperit tu cărţile sau au ajuns cărţile la tine?

- Nu-mi explic de unde a por­nit povestea cu cititul, care mi-a marcat toată viaţa. Părinţii mei nu aveau bibliotecă, nu erau cititori. Şi niciunul dintre fraţii mei nu era in­teresat de literatură. Eu am fost oaia neagră a familiei. Destinul meu firesc, de om crescut acolo, ar fi fost să ajung agricultor, să mă ocup de animale. Dar nu fă­ceam deloc ceea ce aşteptau ceilalţi de la mine. Eram inutil pentru comunitatea lor. Nimeni nu avea nevoie de un cititor. Ştiu doar că de la citit, la un moment dat, am alunecat spre scris. La 15 ani, începusem un roman calchiat după Războiul Stelelor. Îl numisem "Arma antilaser". Dar, fiindcă atunci când începi să scrii nu prea ştii să scrii, imediat am scris cum au inventat ei arma antilaser şi am rămas fără subiect.

- Biografia ta înregistrează şi cinci ani petrecuţi în Spania. Cinci ani de emigraţie, care au lăsat urme şi în cărţile tale. Ce ţi-au adus bun?

- Prefer să răspund la întrebare alegând o altă fotografie imaginară, cu rulota în care am trăit acolo. O rulotă mică, de două persoane, în care am locuit patru ani, între 2002 şi 2006. Avea tot ce trebuia înă­untru şi nişte perdeluţe de un verde extraordinar. Ple­casem din Sângeorz-Băi fiindcă nu mă mai descurcam financiar. În Cordoba, am dat peste un spaniol care m-a angajat paznic la un parc auto: Rafael Ayuso Escobar. Uneori, noaptea, venea şi se aşeza în şezlong şi stă­team de vorbă, fiindcă era apăsat de necazuri. Divorţa, îi murise tatăl, iar afacerea nu-i mai mergea. Cu el am învăţat limba spaniolă. Alteori, singur, mă plimbam până dimineaţă printre maşini, cu cei cinci câini de pază după mine. Mi-a fost foarte greu lunile alea, acu­mulasem 300 de nopţi nedormite, dor­meam doar ziua. Eram doborât de o oboseală stranie, în care nu mai ştiam ce e real şi ce nu, până şi mintea îmi funcţiona diferit. Şi ca întotdeauna, atunci când pe­treci mult timp cu tine, inevitabil ajungi să te gân­deşti şi la viaţa ta, la lucruri pe care n-ai vrea să le confrunţi. Până la urmă, experienţa spaniolă s-a do­ve­dit fundamentală: am trecut printr-un şoc cultural, am învăţat limba spaniolă, am trăit cinci ani printre spa­nioli, iar asta mă ajută acum să lucrez ca traducător. Înainte de traduceri, însă, au fost câţiva autori pe care i-am descoperit acolo şi care s-au dovedit decisivi pentru literatura pe care-o scriu. Mă gândesc la Ro­berto Bola?o, mai ales, un scriitor fără de care lite­ratura ar fi mult mai săracă. La poeţii Alejandra Pizarnik şi Nicanor Parra. Şi la En­rique Vila-Matas.

- Se potriveşte condiţia de emigrant cu cea de scriitor? Ai mai reuşit să scrii?

- În primii doi ani, cei mai grei, nu am putut decât să citesc. Apoi lucrurile s-au mai echilibrat. După ce am părăsit rulota, am trăit lângă Cordoba, într-un sat, în casa unei doamne care avea vreo 30, 40 de câini. Deşi nu mai era atât de bogată pe cât fusese odinioară, fiindcă divorţase de un miliardar olandez, rămăsese cu o casă imensă, unde eu trebuia să tund gazonul şi să am grijă de câini. A fost un noroc orb. Atunci am scris "Cartea tuturor intenţiilor". Îmi place să spun despre ea că am scris-o într-o noapte care a durat şase luni. Cititorii vor înţelege de ce. După ce am terminat-o, am simţit, pur şi simplu, că e timpul să mă întorc.

- Romanul aces­ta, de o fru­museţe stra­nie, ţi-a adus laudele lui Mircea Cărtă­res­cu. Cum e să ştii că eşti citit şi preţuit de unul din­tre cei mai im­por­tanţi scriitori?

- După ce a citit cartea, publicată, în prima ediţie, la o editură obscură, Mircea Cărtărescu mi-a scris un mail de o generozitate incredibilă. Zile în şir am umblat nebun de fericire, tot re­citeam mailul de la el. Spre deo­sebire de ce susţin unii prozatori români frus­traţi, răuvoitori sau proşti de-a dreptul, pe lângă o liotă de ziarişti stupizi, Mircea Cărtărescu a fost şi este foarte generos cu tinerii, îi susţine şi îi ajută cu o discreţie admirabilă. Desigur, îi ajută pe cei care merită din punctul său de vedere, dar sunt foarte mulţi scriitori consacraţi, să zicem, care nu mişcă un deget pentru mai tinerii lor confraţi. E foarte greu să faci bine, mai ales în meseria de scriitor. E mult mai simplu să faci rău.

- Cred că eşti unul dintre autorii români cu vieţi dintre cele mai aven­tu­roase. De unde ţi se trage ne­voia asta de schim­bare?

- Probabil că mi-am căutat inconştient aven­tu­rile astea. Aşa era şi tatăl meu, care seamănă oare­cum cu tatăl lui Cons­tan­tin, personajul din "Lu­­­netistul". Am moş­tenit de la el un anumit gen de sensibilitate spe­cifică be­ţivilor. Avea o fire neli­niş­tită, ceva îl mâ­na încon­tinuu să cu­tre­iere. Acum îmi e dragă firea lui, dar în copilărie ne exaspera şi pe noi, şi pe mama. Era un om plin de intenţii, dar niciodată nu reuşea să le ducă la bun sfârşit, fi­indcă îl sabota problema cu alcoolul. Mie asta mi-a făcut bine, m-a făcut să nu beau, să fiu foarte conştient de pericolul acestei tentaţii uriaşe. Mai ales atunci când scrii. Poetul Dylan Thomas avea o vorbă foarte faină. Spunea "Sunt un beţiv care are probleme cu scri­sul". Mi se pare fabulos. (râde)

Albumul cu fotografii

- "Imaginaţia nu e altceva decât memoria în extaz." Aşa spuneai în primul tău volum de poezie. Ar putea fi o definiţie bună şi pentru literatură. Se naşte ea, în cazul tău, şi din fotografiile imaginare pe care le porţi cu tine?

- Cred că fiecare om are în capul lui un album fictiv. În mintea noastră avem mult mai multe poze, pe care nu le-am făcut niciodată, decât în memoria computerului. Sunt imaginile la care ţinem cu adevărat şi pe care le răsfoim din când în când. Sunt cadrele ace­lea totale, care nu au doar culoare şi detalii, ci şi senzaţii şi emoţii. O fotografie înseamnă un cadru. Un film înseamnă o suită de cadre. O carte înseamnă însă mult mai mult, înseamnă toate aceste cartonaşe cu imagini puse în mişcare de atmos­fera pe care o creezi.

- S-a spus despre cărţile tale că au ceva din flui­ditatea şi pictu­ralitatea filme­lor asiatice. Dovadă că e aşa stă fap­tul că, de curând, regizorul Tu­dor Giurgiu s-a gân­dit să facă un film care pleacă de la romanul tău, "Apropierea", apărut la Editura Cartea Românească. Ai emo­ţii? Nu ţi-e teamă că filmul ar putea să se îndepărteze prea mult de ceea ce ai scris?

- Nu mi-e teamă, fiindcă am stat ore în şir de vorbă cu Tudor şi am scris scenariul în colaborare. L-am centrat pe povestea de dra­goste a unuia dintre personaje, care e prins între două iubiri şi ros de impo­si­bilitatea de a lua decizii. Am mare încredere în regizor. Cred că a în­ţeles că lucrul la care ţin cel mai mult nu sunt detaliile concrete, ci atmosfera cărţii, care e cu totul specială. Un soi de trecere pe nesimţite de la o amintire la alta, de la un spaţiu la altul, o pendulare în căutarea unui echilibru. E şi foarte curajos să facă acest film, fiindcă iese din tiparele cu care ne-am obiş­nuit, nu e nici minimalist, nici prea cerebral. Mai mult, e un film foarte scump, care va trebui turnat în Spania.

"Singur ca un ţipăt în curtea spitalului"

- Scrii, deopotrivă, poezie şi proză. Este un poet mai vulnerabil decât un prozator?

- Este, pentru că nu are după ce voce să se ascundă. E doar vocea lui şi atât. "Singur ca un ţipăt în curtea spitalului", zice Ion Mureşan. Dar ca scriitor eşti oricum vulnerabil, din cel puţin două motive: o dată, că nimeni nu te poate asigura că dacă ai scris un text bun, vei mai scrie un alt text bun. La fiecare text nou, lecţiile despre scris învăţate nu se mai aplică. Şi apoi, pentru că scrisul e, în felul lui, exclusivist. Când te apuci de scris o carte, în lunile în care lucrezi la ea, totul se ordonează în jurul ei, începe să sprijine acea carte. Tot ce faci pe lângă e un fel de trădare. Ai im­presia că trăieşti degeaba, dacă nu scrii. Neîm­pli­nirea asta permanentă e unul din aspectele diabolice ale scrisului, nu ţine de câte cărţi ai scris, te urmăreşte continuu, nu se calmează decât efectiv când scrii. Doar atunci mai poţi simţi cu adevărat bucuria.

- Seamănă bucuria scrisului cu bucuria îndră­gostirii? Amândouă par să ascută simţurile.

- Da, seamănă mult cu îndrăgostirea. Când scrii, poţi avea parte de momente extraordinare, de o bucurie năvalnică. Îţi vine aproape să dansezi singur, în toiul nopţii. E ceva greu de explicat, ce scapă controlului, şi în momentele alea percepi diferit tot ce ai trăit până atunci, ai sentimentul că toate evenimentele se aşează altfel. După citit, cred că e tot ce fac cu foarte mare pa­siune. Şi îndrăgostitul şi scriitorul sunt, de fapt, ego­işti. Nu le place să-şi împartă timpul cu nimic alt­ceva.

- Cu toate astea, ca toţi oamenii, scriitorii au nevoie şi de dragoste. Tu cum ai reuşit să împaci nevoile exterioare ale iu­birii cu nevoia de liber­tate pe care ţi-o cere scri­sul?

- Sacrificându-le, desi­gur. Vieţuind la limită, de multe ori. Îmi dau seama că nu e uşor să trăieşti alături de un scriitor, aşa că-i ad­mir pe toţi oamenii care îi suportă. M-am întrebat de multe ori de unde atracţia faţă de scriitori, faţă de poeţi, în special, de ce şi-ar dori o femeie deşteaptă şi frumoasă să-şi împartă via­ţa cu un om care poate pă­rea plictisitor de cele mai mul­te ori. Acum cred că ştiu, cred că e vorba de o atracţie morbidă pentru puterea înspăimântătoare a minţii lor. Dacă e să mă refer strict la mine, întot­deauna am încercat să-mi păstrez o cât mai mare li­bertate de mişcare, având mereu grijă, totuşi, să fac cât mai puţini oameni să sufere din cauza mea. N-am reuşit întotdeauna.

- Libertate, spaţiu per­sonal, de ce altceva mai are nevoie scriitorul din ti­ne?

- De ţigări, de caiete bu­ne cu foi veline şi de timp. Într-un film argen­tinian, pe care l-am văzut, este o scenă foarte fru­moa­să în care moartea caută în­ ziar locuri de muncă pentru un poet. Pare o idee bur­ghe­ză, dar pentru un scri­itor un loc de muncă poa­te fi moartea. Scriitorii chiar au nevoie de timp liber ex­ce­dentar. Timpul e im­por­tant, nu locul unde scrii. Amos Oz povesteşte, în­tr-un interviu, că a scris ro­ma­nul "Soţul meu, Michael" în baie, aşezat pe capacul de la toaletă, fi­ind­că era singurul loc din casă unde putea fuma noap­tea. Avea o singură cameră. Du­pă ce adormeau co­piii lui şi soţia, se ducea şi scria li­niş­tit acolo.

"O carte bună nu-ţi mai iese din cap toată viaţa"

- Numele tău e nedespărţit de grupul poeţilor bistriţeni. Prietenia voastră a devenit un soi de le­gen­dă printre scriitori. Mai nou, e şi subiectul propriilor voastre cărţi.

- Întâlnirea cu Dan Coman şi cu John Partene e una din puţinele întâmplări cu adevărat fericite din viaţa mea. Prietenia asta rezistă de două decenii, timp în care am fi avut poate motive să ne certăm, dar uite că am ştiut să le evităm foarte bine. Mai târziu, a apărut în peisaj şi Ana Dragu şi, deşi scriem toţi patru, petre­cem mult timp împreună, citim şi vorbim cam despre aceleaşi cărţi, nu semănăm deloc în scris. Iar asta e ex­traordinar, am reuşit să nu ne contaminăm stilurile. În "Apropierea" am încercat, deşi sună bombastic, să aduc un omagiu acestei prietenii. O prietenie adevărată are forţa unei mari iubiri. Sunt pur şi simplu fericit că sunt prieten cu ei, când mă gândesc la ei mă simt mult mai puţin vul­­­nerabil. Ne leagă mul­te amintiri comune şi ne leagă cititul căr­ţilor cu adevărat.

- N-aş greşi dacă aş spune că eşti un ci­titor înrăit. Un ade­vă­rat pasionat de lite­ra­tură, ale cărui proprii cărţi sunt pline de re­ferinţe livreşti. Mai poţi trasa graniţele în­tre literatura altora şi viaţa ta reală? Cât din ceea ce ai citit s-a con­topit cu tine?

- Întâi şi-ntâi aş vrea să spun că, deşi am cinci cărţi publicate, nu citesc ca un scriitor, ci continui să o fac ca un cititor obişnuit, care se bucură cu toată fiinţa de fiecare pagină bine scrisă. Îmi place să mă las dus de povestea căr­ţii, să mă îndră­gos­tesc de personaje sau să le detest. O carte bună nu-ţi mai iese din cap toa­tă viaţa. Rămâne par­­te din tine, pentru tot­­deauna. Poate o să vă şocheze ce spun, dar doza de livresc pe care literatura o aduce în viaţa mea mă ajută pe mine să înţeleg mult mai bine viaţa, să am un contact mai relevant cu toţi cei apropiaţi, să mi se dezvăluie mai bi­ne ce se întâmplă-n jur. Scriitorul Mario Vargas Llosa spunea, într-o în­tâlnire cu ci­titorii ţinută la Cluj, că vei iubi cu atât maiin­tens cu cât eşti mai citit. Dincolo de bucuria lecturii ră­mâne bucu­ria de a trăi. Iar literatura are darul ăsta extraordinar, că amplifică viaţa, o face mai intensă. Cu bunele şi cu relele ei.

- Abia a ieşit în lume "Lunetistul", romanul tău cel mai recent. Cum te simţi?

- Sunt într-o aşteptare imprecisă, ultimele bucurii s-au dus, de acum încolo cartea intră pe un alt drum. Aştept reacţii, bineînţeles, dar deja mă gândesc foarte serios la următoarea carte pe care vreau s-o scriu. Dar n-aş vrea să divulg prea multe despre ea. Cărţile sunt ca filmele, odată povestite, îşi pierd savoarea. Nu pot decât să-mi doresc să fie o carte bună, care să placă cititorilor şi cu care să nu-i fac de ruşine pe prietenii mei intransigenţi.