Don Juan înfrânt

Visătorul de serviciu

De câte ori sunt fericit sau doar puțin trist, dau fuga în Cișmigiu. Parcul acesta are un parfum imperceptibil, un abur curat, de iasomie cerească. De aceea, acolo am avut totdeauna tăria să îmi întrupez și să-mi trăiesc vi­sele. Și asta mi se întâmpla încă din adolescență, când împreună cu prietenii mei, împătimiți ca și mine în religia literaturii și a matematicii, ne plimbam toată ziua cu bărcile și prefiram aleile parcului, punând la cale, dezinvolți și solari, soar­ta lu­mii. După îndră­gostiri nu prea tân­jeam noi atunci. Cișmigiul era Cap­șa noas­tră de tineri inteligenți și nevinovați. Alături, încor­se­­tată în poduri și în cal­da­râmuri, Dâm­bovița curgea prin același spațiu bătrân, al Crailor de Curtea Veche. Un spațiu nețărmurit și viu, rămas aproape neschimbat. Și noi visam cu încrân­ce­nare în Cișmigiu, lângă ma­eștrii as­cunși în statuile par­cului, că orele astrale ale Ro­­mâ­niei se vor întoarce, chiar dacă anii negri '80 ne apăsau încă. Visam doar absolutul, aproa­pe îl vânam. Ni­mic altceva nu ne mul­țumea. Și la fel simt și azi, când intru în Cișmigiu. De aceea, marile mele iubiri sunt legate de parcul ăsta. Iubirile mele - dibuiri de Don Juan însin­gurat, cre­dincios până la moarte unui ideal din ado­les­cență. Un visător de ser­viciu, veșnic în cău­ta­rea iubirii, veșnic îndrăgostit. Vânător și vânat al iu­birii perfecte. Dar să vă spun povestea mea.

Ploaia de flori

Ziua în care destinul meu s-a răsucit brusc nu anunța nimic deosebit. Era o zi de vară care deborda de culorile parcului și de miresmele acvatice care se ri­dicau din lac, ca dintr-o pajiște de apă. Eu mă plimbam cu barca și tocmai mă adăpostisem de soare, la umbra unui pod. Mă plimbam, e un fel de-a spune. Toată ziua mă tolănisem în barcă, dezlegând probleme de geo­me­trie. O duceam așa din primăvară, de când începusem să chiulesc de la cursurile Facultății de Matematică, avid să descopăr singur, între sălcii și ape, mistere insolite și abstracte. Stam așa, cufundat în visare, cu mâinile-n valuri, când, deodată, în jurul meu au început să cadă flori... Flori multe, petale de flori albe... o ploaie diafană de petale mă înconjurase cu un cerc mic, de liniște. M-am frecat la ochi și am privit buimac în sus. Atunci am văzut-o. Sta rezemată pe balustrada po­­dului, chiar deasupra mea, privindu-mă cu un aer ab­sent-sfidător. Palmele ei, cu degete lungi, încă mai țineau câteva flori albe.
- Cine ești? - am întrebat-o, încremenit în barca mea care, nu știu de ce, începuse să mi se pară nesi­gură, o coajă de nucă.
- Mă numesc Anna Ecaterina Orlova - mi-a răs­puns cu voce gravă și cumva poruncitoare necunoscuta răsărită de nicăieri în viața mea, ca o ceață de vară, ciudată și magnifică.
- Ești rusoaică? - am îngăimat. Forța apariției ei mă intimida.
- Rusoaică albă - mi-a răspuns mândră. Clipele acelea stranii le retrăiesc și acum, scăpate pentru vecie din plasa realității. Între timp, ea coborâse de pe pod mai aproape de mine și începuse să mă privească atent, cum stam tolănit între cărțile mele. Avea expresia aceea a ei gravă, cu care aveam să mă obișnuiesc cu timpul și care avea să-mi lipsească, mai târziu. Am început s-o studiez și eu, pe-nde­lete. Era o prezență puternică Anna Orlova. Înaltă, cu niște blugi mu­lați, de sub care i se ghiceau picioarele cabrate și lungi "până în amigdale". Fața îi era foarte albă, de o paloare marmo­reană. Avea o privire somnolentă și grea, de parcă ar fi căzut în cine știe ce transă aristocratică și veche, din strămoși. Iar ochii îi erau de o culoare incredibilă și rară! Ochi gal­beni, de un galben schim­bător și ame­țitor: ba de cu­loarea mierii de flori de câmp - dacă era fericită, ba de un galben intens și pur, ca ochii prădători de felină, atunci când se înfuria și scăpăra dezlănțuită cu privirea fante iuți de lasere.
- De ce ai presărat flori pe apă, în jurul meu, domniță Orlov? Te macină singurătatea, așa tânără și frumoasă cum ești? - am provocat-o, cu o îndrăz­neală subită, pe care nu mi-o știam, eu, care până atunci fusesem sfios și nehotărât cu fetele.
- Mi-a plăcut cum stăteai acolo, în fundul bărcii, rupt de lume, între câteva foi. Cu chi­pul tău studios, de Zburător. Și m-am gân­dit că ți-ar sta bine sub o ploaie de flori. Cât despre singurătate, este o boală cu care lupt de mult, dar încă nu i-am găsit nici lea­cul, nici vaccinul.
Am rugat-o să co­boare la mine în barcă și ea a ac­ceptat. Era un amurg lung, de vară. Ne-am plim­bat și-am vorbit pe-ndelete, pe apele micului lac, cu co­pacii lui încovoiați straniu, ca niște călugări în ru­gă­ciune. Atunci mi-a spus istoria ei. Avea sânge albastru Anna Orlova. Era contesă, iar tatăl ei, care încă mai trăia, era prinț Galițîn - o familie rusească străveche, ce făcuse istoria Rusiei. La Sankt Pe­ters­burg, Galițînii ridicaseră, cu 200 de ani în urmă, o catedrală emble­ma­tică a orașului, iar un conte Orlov cucerise pentru țar, cu numai un regiment de cazaci, Siberia - rezervorul de bogății al lumii. În 1918, hăi­tuiți de hoardele bol­șe­vice, bunicii Annei își lăsa­seră pe pustii moșiile uriașe din Basarabia și veniseră la București, ca să trăiască în­tr-o discreție suverană. În vre­mea asta, rudele lor ră­mase în Rusia fuseseră ex­ter­minate de Stalin, în anii marii terori. Toți cei din fa­milia Annei predau franceza și rusa, pe malurile Dâm­boviței. Anna era studentă, și ea, la Franceză. Iar rusa doar o vorbea, fără s-o scrie. O scârbea bolșevismul, de-aia refuzase să scrie ru­seș­te. Poveștile ei aveau o în­cărcătură și-un farmec aparte, cum le spunea cu vocea ei gravă, privindu-mă cu ochii grei. Seara se lăsase peste parc și noi stam acum pe o bancă de sub o salcie uriașă. O priveam cu nesaț și nu-mi puteam dezlipi pri­virea de la ochii ei galbeni, emo­ționat de duioșia su­fle­tului ei slav, când răzvrătit și când suav, o duioșie care izbucnea prin toți porii ființei ei. Și aco­lo, sub salcia bătrână de la marginea apei, am înțeles că dragostea mă atinsese cu aripa ei, pentru prima oară în viața mea. Eram o fărâmă de jar, arzând în palma ei albă.

*

Au urmat luni greu de descris și greu de uitat. Fe­ricirea se înstăpânise peste noi și ne conducea viețile cu dictatura ei dulce. Ne iubeam cu frenezie, con­ver­sam cu febrilitate și ne plimbam prin tot orașul, ne­des­părțiți și îmbrățișați strâns, de parcă noi doi chiar am fi fost jumătățile regăsite ale vreunui androgin fabulos și mitic. Și ne jucam tot timpul, inventând întâmplări ine­fabile. Odată... Era de-acum toamnă caldă și târzie, toam­­na primului nostru an. Și noi hălăduiam prin He­răstrău - prin "prelungirea nordică a Cișmigiului", cum îi spuneam. La debarcader, sezonul era pe sfârșite și începuse și ploaia, dar noi tot nu ne-am dat bătuți, am vrut cu orice preț să ne plimbăm cu barca. Ne po­triveam bine noi doi, amândoi plimbăreți și cu gustul aventurii. Așa că ne-am urcat în barcă și eu am început să vâslesc, dând roată lacului. "Uite acolo «o turmă de bărci»" - a strigat Anna încântată. Hai, să ne apro­piem! Văzuse un grup mare de bărci, pregătite pentru iernat, legate între ele cu lanțuri și ancorate în mijlocul lacului. M-am executat încântat și am vâslit repede către "turma" de bărci fără stăpân. După care Anna a decis să ne urcăm în ele. Și ne-am urcat. "Prinde-mă!" - mi-a mai strigat. Și contesa a început să alerge dez­lănțuită prin ploaia caldă de toamnă, din barcă în barcă. Iar eu am urmat-o, și ne-am jucat așa, chiuind și aler­gând pe bărci, mângăiați de ploaie și de noroc. Până când, distrat cum sunt, eu am căzut în apă. Nu m-am speriat, știam să înot perfect, așa că am început să păfăi fericit din valuri. Bâldâbâc! - am auzit dintr-odată, în spatele meu. Anna se aruncase și ea după mine, prinsă cu totul în magia clipei... Ori de câte ori mă gândesc la anii intenși care au urmat, anii iubirii mele cu Anna, asta îmi amintesc mai întâi: goana noastră de tineri fru­moși și dezlănțuiți, prin ploaie și pe bărci. Clipa trăită cu o forță abisală. Și, peste toate, plutește Anna cu privirea ei cețoasă, de chihlimbar.

Timpul căutărilor

Anii '90 veniseră, în sfârșit, și pentru România, iar noi doi ne continuam netulburați legătura. Eram două suflete ce păreau de nedespărțit. Dar anii '90 aduseseră mari schimbări și în Rusia, unde vechea aristocrație începuse să fie iar la mare preț. Și contesa Anna Ecate­rina Orlova, iubita mea cu picioare lungi, piele albă și ochi de felină, a aflat dintr-un ziar elvețian că s-ar putea să mai aibă câteva rude în viață, la Sankt Petersburg. Și și-a dorit să mergem acolo, să le cunoască. Călătoria în orașul ultimilor țari a fost prima mea ieșire din țară. Mă plimbam ca beat de uimire printre palatele uriașe și baroce și printre catedralele ortodoxe, cu cupolele lor multicolore. Și scriam poeme. Matematica era deja istorie pentru mine, nu-mi mai acoperea spațiul acela al libertății pe care simțeam că-l pot cuceri pe deplin, numai prin literatură.
Ne-am plimbat și cu barca în Rusia, pe lacul pala­tului Ecaterinei cea Mare. Avea să fie ultima noastră plimbare. Dar eu nu știam încă. Câteva zile mai târziu, Anna mi-a spus că este interesată de-un alt bărbat. Nu-l iubea, dar avea nevoie de-un timp de reflecție și de sin­gurătate. Timpul căutărilor... Acolo, la Sankt Peters­burg, s-a frânt totul! Acolo, Anna Orlova își găsise ru­dele, dar tot acolo cunoscuse și un conte rus. Degeaba îmi repetase ea de atâtea ori că românii sunt mai blânzi decât rușii, de aceea nu se poate îndrăgosti decât de un român. Sângele ei albastru își cerea drepturile. Așa că m-am întors singur în țară. Și pe Anna n-am revăzut-o niciodată. A dispărut dureros de straniu, la fel cum răsărise în viața mea: un abur in­candescent, pe care îl îndrăgisem într-o zi magnifică de vară.

*

Timpul căutărilor venise acum și pentru mine. Cu destinul frânt și mototolit de degetele lungi și albe ale contesei Orlova, m-am năpustit asupra femeilor. În câteva luni, m-am transformat într-un spărgător atomic de inimi. Dar nu voiam să mă răzbun pe șiragurile mele de iubite, și nici să-mi bat joc de ele, pentru eșecul meu major de dinaintea lor. Poate că voiam să recuperez timpul pierdut sau poate căutam mai departe iubirea perfectă, dezamăgit că n-o atinsesem. Eu, obișnuit să lupt ca un matador, să atac, să nu mă dau învins, eu, care am crezut mereu în absolutul de neatins, dar care în lumile matematice pare la îndemână, devenisem un Don Juan care dibuia dragostea printr-o asceză sucită, senzuală. Și toate femeile care mi-au dăruit în anii aceia dragostea lor mi-au lăsat, printr-o delicată os­moză, și ceva din sufletul lor, ajutându-mă să supra­vie­țuiesc și să mă vindec. După un timp, amintirea Annei Orlova încetase să mai fie o fantomă chi­nui­toare. Atunci a venit iar rândul Cișmigiului să-și pună pecetea lui norocoasă pe soarta mea.

Canarul auriu

Pe Lydia, sculptorița, am descoperit-o într-o zi de septembrie cu lumină albă și clară, așa cum sunt multe la începutul toamnei. Tocmai începusem să cutreier iar Ciș­migiul, de care nu mă mai apropiasem după des­părțirea de Anna. Mai întâi am zărit un șevalet uriaș. Era așezat pe o pajiște a parcului, oarecum ferit de lu­me, dar totuși în centrul ei. Nu se vedea nimic din spa­tele șevaletului, nimic, în afară de doi pantofi eleganți și o rochie neagră, lungă, cu horbotă de dantele. Am dat un ocol larg pe aleile din preajmă, ca să dezleg se­cretul acelei siluete incitante. Mai întâi, ochii mi s-au oprit pe șevalet. Femeia aceea desena în cărbune, cu pasiune și dexteritate, siluete de o forță incredibilă. Bru­netă, cu plete lungi și profil accentuat și puternic, era cu totul prinsă în lucrul ei. A întors capul spre mine, alertată subliminal de privirile mele și atunci i-am văzut mai bine chipul. Avea ochi albaștri, de un al­bastru scăpărător și magnetic, foarte migdalați și mari. Ochi tătărăști, albaștri - ține-mă, Doamne! Zile în șir i-am tot dat târcoale Lydiei, pe aleile parcului, în jurul șevaletului ei, tot încercând să caut un prilej ca să intru în vorbă cu ea. Dar ea afișa o expresie indiferentă și în­ghețată, o față ca o mască de fier. Abia mai târziu am înțeles. Era masca ei de apărare, în fața agresiunii uru­itoare a lumii. Iar când zâmbea, se lumina totul în jurul ei. Până la urmă, tot văzându-mă cum îi dau, de la o dis­tanță respectuoasă, târcoale, toată ziulica, s-a îndurat de mine. M-a strigat și mi-a propus să-mi facă por­tretul, acolo în parc. Așa am aflat că Lydia era sculp­toriță și că venise în Cișmigiu ca să facă niște crochiuri după statui, pentru un monument pe care îl pregătea. Am întrebat-o de unde i se trag ochii aceia magici? Mi-a spus că mama ei era o tătăroaică din Tuzla, vestită în toată Dobrogea pentru frumusețea ei. Și într-o vară, în satul de la malul mării, s-a rătăcit un pictor îndrăgostit de peisajele marine. Dar bărbatul, românul acela cu ochi albaștri, n-a mai apucat să picteze marea. L-a trăs­nit iubirea, iar tătăroaica cea frumoasă și focoasă nici nu l-a mai lăsat să plece din sat. Pictorul a rămas să pic­teze în atelierul din fânarul de deasupra casei zu­grăvite în alb. Poate că așa se născuse și Lydia: ca pic­tată de un Înger.
Câteva zile după ce începusem noi doi să vorbim sub salcia mea uriașă, Lydia m-a invitat să-i văd ate­lierul de sculptură. M-a primit îmbrăcată la fel de ele­gant, în ținută de seară. "Tot așa elegant mă îmbrac, în rochii negre și în dantele, și când sculptez. Chiar dacă mă umplu de praf de marmură, de rumeguș și de lut", mi-a spus. "De ce?", am întrebat-o. "Fiindcă pentru mine, arta e o sărbătoare continuă. Așa că o cinstesc cum se cuvine, îmbrăcându-mă ca pentru o recepție de gală". Apoi Lydia a pus muzică și am început să dan­săm fericiți, înconjurați de statui, de închipuirile ei viguroase și expresioniste, când tragice, când șugubețe. Și la un moment dat, în atelierul uriaș a început să răsune "Canarul" lui Phoenix. L-am ascultat amândoi ne­mișcați, vrăjiți de aceeași vrajă veche și imparabilă a cântecului. Apoi l-am pus iar, și iar... Și atunci s-a pro­dus miracolul! Pe unul dintre geamurile de sus ale atelierului uitat deschis, a intrat o pasăre mică. Pasărea a zburat un timp pe sub tavanul înalt, fără să se zbată, fără să-i fie frică. Pe urmă s-a așezat pe unul din Îngerii de lut ai Lydiei. Ne-a lăsat, liniștită, să ne apropiem de ea, purtându-se ca și cum ar fi fost lângă noi de când lu­mea. Și când ne-am uitat la ea mai bine, micuțul ghe­motoc de pene era "galben ca un gălbenuș", exact cum îl descria cântecul Phoenicșilor, pe care noi îl tot as­cul­tam mai departe, cu ardoare. Un canar coborâse pes­te noi în seara aceea de începuturi, din atelierul Ly­diei. Am înțeles amândoi că acela era un semn vestitor. Poa­te că un Înger se strecurase în atelierul Lydiei. Un Înger întrupat într-un canar auriu și mic coborâse peste noi să ne anunțe să nu trecem unul pe lângă altul, iro­sindu-ne viețile. Ne-am îmbrățișat îndelung și strâns, pe lada cu lut a Lydiei, ca doi îndrăgostiți, rătăciți unul de altul și care s-au regăsit - chiar dacă nu se cunos­cuseră până atunci. Ne-am îmbrățișat și, în lutul moale, trupurile noastre au lăsat o urmă de o gingășie nespusă. Era semnul iubirii care coborâse iar asupra mea, printre visele mele sfărâmate și iar înviate. Atunci am știut amândoi că nu ne vom despărți niciodată.

Epilog

Poate că povestea vieții mele nu este, cu adevărat, a unui spărgător atomic de inimi. Dar dacă voi fi fost câ­te puțin din toate acestea, cred că am fost mai de­grabă un cuceritor fragil. Un Don Juan de zăpadă, care și-a jucat toată viața pe-o carte, a ars și s-a topit cu viață și cu suflet cu tot, la flacăra iubirii fără margini, pe care câteva femei speciale s-au îndurat să mi-o dăruiască, făcându-mă, o vreme, cu prea plinul năprasnic al ini­mi­lor lor, părtaș cu absolutul. Așa că dacă ar fi să las o ur­­mă prin Cișmigiul în care am trăit, de atâtea ori, vi­sele iubirilor mele, mi-ar plăcea să scriu ceva lângă sal­cia aceea uriașă, sub care am fost fericit. Să scriu cu li­tere de iarbă: "Atenție! Pe aici a trecut Don Juan cel oplo­șit în fericire și din zăpadă zămislit. Bucurați-vă, așa cum s-a bucurat și el, de frumusețea eternă a vie­ții".
CAROL ILIE